Marian Barbu, despre volumul Sisif, dezlegarea de vină

SIC TRANSIT GLORIA MUNDI

                                                                          

                                             Repere și identitate

               

Colecția Opera Omnia, de la Iași, înființată la TipoMoldova și susținută cu interes financiar, de un iubitor al culturii, cum s-a dovedit a fi Aurel Ștefanachi, a numărat și pe poetul Florin Costinescu (n. 16 mai 1938, în Slobozia, de Muntenia).

                Dacă e să invocăm o posibilă clasificare – în lumina cerințelor de istorie literară, pe care să le înțeleagă și unii huseni, dornici de clarificări, fie și piperate, dar să fie ! – am rosti Generația '70, debutul editorial producându-se în 1972 prin vol.Adierea tărâmului. Acum când, și-a alcătuit antologia de versuri, în 2011, în cadrul departamentului de Poezie contemporană, la oficiile editoriale amintite, a devenit un viabil scriitor reperabil, indiferent din ce parte a baricadei te-ai situa. Prin ingenioasa lui creație nu subscrie în niciun fel caracterizării partizane, ca să nu zic una de serviciu, făcută școlărește lui Costinescu Florin în ediția Dicționarului General al literaturii Române, din 2004.

                Câteva repere privind detașarea sau identitatea scrisului afirmat :

1.O viziune modernă despre artă și cultură prin formulări poetice

specifice, semn al unor întinse lecturi de profil;

2.Stabilitate în dimensiunile actului creator, în toate volumele publicate

până acum;

3.Un limbaj care controlează diferențiat expunerile inspirației survenite.

 Adică , lexicul limbii române în oricare dintre creațiile sale este odihnitor, cu subtexte care provoacă benefic și pilduitor;

4.Pentru profesionistul de catedră nu este o anume temă care să-l

 oprească țintuit în brațele vreunei sirene.Ulise își cunoaște drumul spre casă încă de când era tânăr.

Antologia la care ne referim se intitulează Sisif, dezlegarea de vină,

 610 pagini.

                Ea a fost organizată de autor, nu prin însumarea de texte anterioare, ci prin selecție. De aceea, nu  vom găsi aceleași titluri, ci doar mutatis-mutandis, de la volume, la antologie.

Primul titlu din antologie , Murmurul lumii, conține supradimensionat

 un puzzle tematic întremător de ideația lui conținută. Poema Aceasta e vocea are aerul unei balade de tip german. Romanticii au apelat-o din medievalitatea târzie pentru proiecțiile ei în temporalitatea sa  fugindă. Dar și prin libertatea oferită creatorului de caz, de a-și mișca inspirația încolo și încoace, fără a-l obliga  să cantoneze undeva.În scurt, balada lui Costinescu este o poemă de atmosferă .

                Un vers cum l-a formulat el :

-„Dacă-s toate acestea, eu nu sunt inimă – (...) sunt altceva(...)” trimite

 involuntar la ...Marin Sorescu, cu acea străluminare spre Eminescu (Trebuiau să poarte un nume).

Identificarea am definit-o revelație, deoarece Poetul a inclus în această

 antologie o grupare chiar de balade, câteva dintre ele reînviind spiritul balcanic nu numai al lui Ion Barbu, ci și al unor cerchiști de la Sibiu (vezi studiile de profil ale lui Mircea Muthu și Ion Pop).

                Iată un alt motiv al diferențierii de contemporanii lui.Tratamentul stilistic al fiecărei balade în parte rămâne de admirat și reverberează cu maximă măsură dincolo de text. Se găsesc acolo nu numai determinantele unei atmosfere specifice, ci și o tipologie aparte, care a defilat cândva în istorie, iar acum, doar cartierele mărginașe ale Bucureștiului mai stăruie rarisim în reînvierea lor.

                Câteva dintre balade au o cantabilitate provocatoare. Altele propun și dezvoltă mici filosofii ale nostalgiei („A fost cândva un fel de rai, / când caii nechezau, a fugă,/ acum, să-i ai și să nu-i ai / stau în poziție de rugă” – Trăsură veche, Amintire cu Lorelai).

                O baladă împlântată direct în magma politicii românești, mereu oscilante, împrumută prozodia coșbuciană și tonalitatea răbdătoare a speranței care ni s-a fluturat în istorie de-a lungul veacurilor. Speranța încheie profetic balada Pomul lăudat: „Hrăniți de vis și depărtări, / cu sânge, zbateri și mirări, /ești pom al Marelui Cândva - / doar mersul și negarea sa”.

5.O linie tematică de fond (cum altfel la poeții importanți ai tuturor

 timpurilor ?), a rămas despre artă, artiști și rolul lor în contemporaneitatea însoțitoare.

                Florin Costinescu, cunoscându-și creșterea și descreșterea valorii ca poet, doar a rămas cu același ego, slujindu-l cu mândrie și pe alter ego, se mărturisește în consens – Vezi Casa poetului și Dacă poezia. Reproduc două versuri de antologie: „Poetul știe că soarele / îi dă primele vești din lăuntrul lumii”.

                Amintesc o soresciană triumf(l)ătoare : Ochii lui Eminescu, privindu-ne(„ochii lui Eminescu...// se deschid mai ales noaptea/ pentru a privi /cum doarme pământul, / cum visează, / cum strânge la piept apele,/ nemuritoarele, dureroasele lui obsesii...”).

6.Costinescu a contribuit și el, destul de substanțial, la îmbogățirea

 temei iubirii. Ipostazele concretisime ale acesteia sunt ale mamei și ale ființei iubite. Exemple sunt prea numeroase în această crestomație. Rețin doar câteva titluri : Tu crești copiii, Dreptate-ți dau, Ții două fructe-n mâini, Un secol asfințește, Vechi visterii...( o mică bijuterie argheziană:„Suntem și noi imperii- de arșiță și sete/păzind, rotund,hotarul a două verighete...”) , Vedeai odată...ș.a.

                O tristă plecare de lângă ființa iubită îl neliniștește ca o desprindere de țărmul visat :„Spre tine vin, pentru că nu pot ieși din respirația ta”.

                7.Florin Costinescu a selectat și câteva poeme cu vădită tentă religioasă. Poema Capela Sixtină este convertită să restaureze ... iubirea! („boltă pictată cu mâinile noastre,/ deasupra frunților, sus, secundă cu secundă. În admirația așteptândă, Michelangelo ne privea fericit”).

                O originală și singulară convertire de viziune, de orizont metaforic, se impune a fi cvinaria Demiurg de priveliști.

                Om al câmpiei Bărăganului, al întinderii neostoite vara și iarna, timpul parcă își coboară aripile în pânza leneșă de pe hotarul holdelor și a nemărgnirii albului zăpezii, Florin Costinescu scoate sonda miracolului și scrie apăsat că doar „sufletul e stăpânul suprem: /[al acestor divinități], definindu-l metaforic...„demiurg de priveliști”.

                Așadar, un vizionar și...o viziune din cele câteva sute.

                Prin această identificare, convenim o legătură intrinsecă a Poetului cu marile realizări din trecut, pe același subiect, întotdeauna deschis la toți creatorii. Spațiul Bărăganului este așa de generos, încât toate sondele talentului pot să beneficieze, indiferent de talent, de extracții ... artistice. (există o întreagă istorie și literatură a Bărăganului de pe vremea romanilor și slavilor. Mai încoace, în modernitate, din vremea lui Ion Ghica și Al Odobescu, până spre noi- Panait Istrate,Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu. Și mulți alții.

                Poemele lui Florin Costinescu sunt limpezite, aproape strunjite (dacă ne putem exprima astfel) de zgura inspirației. Iată o mărturisire nichitiană :„ Alunecare-i totul, chiar și tu ,/ fantasmă – trup, de ceață-nălucire,/ privirea mea te începu,/ iar gândul te numi Desăvârșire”.

                O minunată poezie, de tip blagian, poartă titlul: Întruchipări de vestale. Ea reprezintă o identitate de vârste, parafrazând, strofic, culorile : verde(„cea cât palma, cât omul mergând călare”), albul („înnaripat, zburătorul,neîntinatul”) și roșul („fără a fi strigat/ totdeauna copil al reflexelor sale,/ nu-mi închipui altfel culorile/ decât întruchipări de vestale”.

                Am definit întotdeauna poetul cult  pe creatorul român care armonizează cerbicia națională, în care continuitatea rămâne pavăza creației personale, ca un dat de specificitate individuală, cu circuitul universal al temelor, motivelor și chiar subiectelor, dovedind astfel viabilitatea existenței tale întru ființă.

                Ifosele actuale ale multor poeți, veniți după anul 2000, de a epiciza cu tot dinadinsul, lirismul – cel de tradiție, acestora, li se pare desuet (sic !), de a-l perverti cu aluviuni de libidou, cu înscenări de violențe și droguri, sunt căderi în cazuri clinice, promovate de nevăzuții reprezentanți ai NewAge.

                În lături !, vorba de cândva a lui Titu Maiorescu.

                Poetul Florin Costinescu este departe de asemenea soiuri de verbiaje. El își păstrează linia de lucru a lui Mihu Dragomir, care l-a„descoperit” în rev. „Luceafărul”.

                De acum , el nu numai că și-a asumat-o, devenindu-i proprie, ci a ramificat-o, deci și-a distribuit-o fermecător adesea, cantonând inconfundabil în poezia iubirii (când diafan, când problematizat), în cea a artei și a artistului în poezia naturii.

                Ca poet al Bărăganului, spațiul vizionar nu se concentrează niciodată, deoarece scriitorul are puterea individualizării și identității depline a semanticii din limba română.

                Sic transit gloria mundi !

Craiova,3-7 iulie,2014