Poezii din volumul "Nuferi blestemând"

apărut la Editura SemnE, 2010


Despre Secolul lui Pericle , nimic…


Despre Secolul lui Pericle, nimic,
în dreapta şi-n stânga tobe, ghitare electrice , dansatoare
de striptease, în centru - prezentatorul îmbăiat în aplauze,
gladiatorul modern luptându-se până la epuizare
cu propria-i celebritate…

Despre Secolul lui Pericle,nimic,
nişte ani uitaţi înghesuiţi într-un ungher nefericit al istoriei,
dacă-i căuţi prin buzunare găseşti doar pietre sfărâmate şi
în cel mai fericit caz, câteva seminţe calcinate,
scăpate de prigoana vântului,

Şi-apoi, doamnelor şi domnilor, cine a fost Pericle ăsta,
de vrea să dea buzna în buna noastră dispoziţie, cu cei
o sută de ani ai săi?
Întreabă prezentatorul la scenă deschisă
suflecându-şi mânecile,
Ia-o mai încet babacule,
că aici e distracţie de distracţie,
ne deranjezi
şi noi facem urât.

Fata de la bară dădu semnalul aplauzelor şi
imediat începu numărul următor, care o făcuse celebră,
o piruietă şi încă una, balansuri si răsturnări savante
peste marginile încinse ale entuziasmului general,
jocul intens de lumini, chipuri în extaz, înnotând în transpiraţii
fluorescente.

Jos Pericle!- strigă cineva , animând sală,
Jos!- reluară ceilalţi, fluturându-şi mâinile în aer
ca-n timpul unui şlagăr al magnificei trupe
dintre blocuri,

La muzeu cu el,
la muzeu, vociferează unii,
Pericle ăsta
nici măcar nu a fost
sexy…

febr.2000

Zidul ursuz

As vrea sa vă spun câte ceva despre un zid,
pe care nu-l văd, dar il simt,
umed şi rece, dar mai ales ursuz,
nu suportă nici atingrea braţelor voluptoase
ale iederii; de cum incearcă să-l mângâie, sovăielnice,
cu primele mlădite,neştiutoare, se scutură, se încruntă
ameninţă cu bătrânul lăinicer îngropat cu sute de ani
în urmă sub umbra ce-o face pământului ce-l susţine;
pe toţi i-ar pune pe fugă zidul acesta inexistent si inatacabil,
o adevarată redută -
prieten cu ceaţa si şopârlele noptatice,
zidul acesta e lângă mine oriunde mă aflu,
îi aud tusea înfundată, de câte ori trec pe lângă o apă curgătoare,
de câte ori întind mâna spre un fruct
minunând-mă de rotunjimea lui ireală,
chiar si când urc dealul spre a atinge cu gândul
lumina abia născutului curcubeu,
el mi se aşează înainte incruntat,
in numele unei justitii necunoscute…

martie ,2010


În genunchi


Stă în ghenunchi,
ducându-şi crucile,
întinde mâna ,
la toate răscrucile,
ieri din nou l-am văzut
pe jarul asfaltului,
cerând milă trecătorilor
şi neantului,
îşi ţinea capu-ntre mâini,
ca pe-o cutie a milei
lătrat de claxoane şi câini,
nu ştie nici cine-i…

De unde vine?

Încotro pleacă?

Viaţa-i întreagă
e ruptă în fugă
din clipa cea seacă,

Uneori întunericul
îi aruncă un ban,
iar vântuldin praf
îi face statuie
în Piaţa Centrală
unde domni importanţi
vorbesc cu vehemenţă
mulţimii
acuzând cerul
de apocaliptica
încălzirea globală…


Te-aş fi putut cunoaşte


Te-aş fi putut cunoaşte dacă-ai fi existat,
te-ar fi vânat flămândă privirea mea plebee,
şi fără vreun efort cu ea te-aş fi urcat
în noua mea caleaşcă s-admiri Calea Lactee...

Uşor ţi-aş pune pasul pe alb-sideful scării,
spre-a te-ntâlni cu-albastrul ce găzduieşte Raiul,
un majordom subţire, oştean al aşteptării,
supus îşi va deschide, de aur, evantaiul...

Din caldarâmul tandru, cu şleauri argintii,
vor răsări-n atingeri pleiade noi – şi cerul
va-ncuviinţa în palmă pe una să o ţii
să-ţi fie pentr-o viaţă – şi încă, giuvaerul,

Dar tu cu-mpotrivirea pe care-o porţi în mâini,
precum cristalul magic din magica poveste,
spre disperarea-mi mută ivirea ţi-o amâni -
şi încă niciun clopot nu-mi dă, că eşti, de veste...

2010

Timp integru

Şi ceasul parcă bate-n alb,
şi ceasul parcă bate-n negru,
doar timpul ce ne trece-n sine
rămâne pururea integru.


Profeţii noi


Ci drumul drept e, iată, labirintul,
noi profeţii în lume bat monede,
cel credincios e cel care nu crede,
nici aurul nu-i aur, ci argintul,

Ce-i Ordinea?Puterea e-n De-a valma,
urâtul e-un record de frumuseţe,
iar fesele ni-s prezentate feţe,
minciuna este cea ce naşte faima,

Din mersul îndărăt, cândva, blamatul,
făcut-au unii mersul sacru,
în ştreang atârnă-a hoţ, nevinovatul,
iar dulcele, cel vechi, devine acrul,

Din scenă-i scos cel ce iubeşte sonul,
şi-i pătimaş al ariilor celebre,
îl locul lui e-aplaudat afonul,
cântând din coate, noadă şi vertebre,

Cel ce deschide uşa-i plin de vini,
iar cel ce-o trece, el drumeţul,
îţi cere, oţărât, să i te-nchini
c-aşa scrie mai nou, letopiseţul,

Chiar becul roşu, semnul de bordel,
pe care-l reperau din marş recruţii,
se va aprinde sub drapel,
la porţi de nalte instituţii...


Prapuri cenuşii


Faptul că ştii să priveşti în faţă,
să nu te-ncovoi, să strigi,
chiar dacă nu te aude nimeni,
te face invulnerabilă, speranţă a mea,
având siluieta florii soarelui .

Adevărat,
multe trecură fără să lase vreo urmă
în clepsidrele timpului, au fost duse de ape
şi înnecate în mâluri vâscoase;
stârnită de vreo pală de vânt,
nici cenuşa nu-şi mai aduce aminte
de profeţii minciunii;

Şi totuşi, nimicul
e tot mai avar în juru-mi,
sună neobosit în trompete, bate
în tobele laşităţii şi cântă imnuri
de proslăvire a ceţii;

Ieri l-am văzut mărşăluind
pe străzile cetăţii, aplaudat din balcoane,
fluturând prapuri cenuşii,
a victorie....

Doamne,
ce batjocură a ideii de măreţie...


Cai diafani


Întâmplări fericite ale memoriei,
cele prin care irump imagini vechi
ale copilăriei; descoperindu-te pe tine însuţi
în labirintul celor o mie de culori ale primelor vârste
priveşte-te singur şi în singurătate – aminteşte-ţi
de caii diafani ai răsăritului de soare
care te-au dus în şeile lor la margini de ape,
între macii fierbinţi, în câmpuri vinovate
numai de prea multă rodire, aminteşte-ţi
de braţele bunicului ridicându-te să te loveşti
cu fruntea de cer, spre a avea în viaţă noroc,
aminteşte-ţi de fulgerele şi ploile acelor ani,
prin care mai mult ai alergat decât ai mers,
o,din nou îmi bateţi la uşa ce abia se mai deschide
voi, încă tinere, întâmplări fericite ale memoriei...


De la capăt

Îmbrăcat în cămaşa de ştiri zilnice –
muritorul de rând...
carnea lui sfârâie mocnit
arsă de silabele ultimelor veşti,
mersul lui este definţia îngândurării;
ocoleşte rondurile de flori,
foloseşte numai trecerile de pietoni,
citeşte cu atenţie anunţurile despre
reducerea preţurilor lipite pe geamurile magazinelor,
îşi pipăie din când în când
punga de plastic din buzunar,
muritorul de rând vrea să doarmă liniştit
în patul lui,
ca a doua zi s-o poată lua de la capăt,
scrie liste lungi cu acatiste;

el ştie că marmora nu se va lăsa niciodată cioplită
pentru a-i cuprinde chipul;
nici bronzul,
nici lemnul,
el ştie că sub cămaşa ce i-a fost hărăzită
nici nu există,

Muritorul de rând vrea să trăiască
măcar până mâine,
dă, Doamne,
măcar până mâine,
dă, Doamne
nimic nu-l clatină
din această dorinţă supremă...

Adrian Păunescu n-a mai avut răbdare.

Lăsându-ne singuri, el şi-a început călătoria prin veşnicie .

“Eu jur fraternitate , aicea, omeneşte…”
În poezia românească postbelică (iată, vorbesc la trecut!)Adrian Păunescu a jucat rolul voinicului din cunoscuta poveste; crestea într-o zi cât alţii în zece, ce zic?, cât într-o sută…El nu a venit spre poezie, căutând-o, ca alţii, ci exista chiar în ea. L-am cunoscut, student fiind, când el de-abia absolvise Liceul Central din Bucureşti lăudându-se, puşteşte, că, fiind singurul baiat într-o clasă de fete, reuşise performanţa, greu de egalat, să-i dea acesteia caracterul… mixt. Acest fapt a fost “imortalizat” ,de altfel, de tânărul poet, pare-mi-se, într-o poezie care n-a trecut neobservată…Câţiva ani ne-am văzut aproape zilnic hălădiund pe străzile Bucureştiului anilor 60, uneori cu un anumit rost, aşteptând după-amiaza când începea activitatea revistelor literare de pe Bulevardul Ana Ipătescu nr.15, uneori fără…Imi amintesc că “făcând” Magheru, vara, se oprea la fiecare colţ dotat cu mici atelaje de vândut răcoritaorele specifice vremii, să bea limonadă la pahar. La noi, în România, nu se inventase…sucul şi nici nu se importa Coca-Cola. Lui Adrian i se face sete, atomat, când vedea respectivele insuliţe stradale prevăzute cu licori dulci şi reci. Dar nu putea să bea singur. De fiecare dată comanda si pentru mine, neţinând seama de refuzul meu si obligându-mă cu:” Nu se poate!Trebuie să bei!Nu vezi ce cald e?” Era irezistibil, nu-l putea refuza categoric. Şi, în timp ce duceam paharul la gură, arbora satisfăcut zâmbetul unui învingător. Poate părea hazardat să se tragă vreo concluzie de o anume importanţă din aceste mici întâmplări petrecute cândva, care ,iată,totuşi, persistă vii în memoria mea, dar dacă încercăm astăzi o evaluare, chiar sumară, a traseului de o viaţă al tânârului liceean-poet Adrian Păunescu şi apoi al poetului consacrat, matur, încununat cu ovaţii şi binemeritat prestigiu, obţinem o foarte marcată diagramă a învingătorului, a marelui învingător, de fapt. Prin anii 1961,1962, 1963, 1964 pe strada Mihai Eminescu, în clădirea fostei Case de cultură, cea care găzduieşte astăzi Teatrul “Metropolis”, se strângeau, o dată pe săptămână, membrii unui cenaclu literar frecventat, printre alţii, de Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Dumitran Frunză, Iosif/Iosca Naghiu, Rodica Iulian, ajunsă apoi pe meleaguri occidentale, făcând emisiuni literare cu Monica Lovinescu, Tudor Ursu, Tudor Octavian. Se înţelege, ultimul pe listă este subsemnatul… Nu greşesc dacă afirm că Adrian a fost recunoscut repede drept lieder - neoficial -de către colegii săi la multe capitole- ex.lecturi poetice, atitudine critică, conducătorul cenaclului, pe hârtie, fiind poetul Dumitran Frunză, de altfel, cel mai în vârstă dintre noi. După “luptele literare” din timpul şedinţelor ne retrăgeam vizavi, unde exista un local modest în care se putea bea ceva poşircă şi mânca ieftin. In această atmosferă destinsă cred că mi-a găsit porecla la care apela, de fapt, numai el: Malacul de azur… Partea cea mai grea a acestor escapade nocturne era ultima: căutarea, cu frisoane, prin buzunare… Când ne căutam cu asiduitate şi ajungeam la concluzii disperate, Păunescu mai găsea, salvator, prin buzunare câteva copeici româneşti…Facea aceeaşi figură de învingător! Dar nu doar în intersul lui, ci al nostru, al tuturor…Devenise un fel de a fi al sau, să nu câştige doar pentru el, ci şi pentru cei din jurul lui. Cu timpul, pe măsura creşterii prestigiului său, a locului social ocupat, aceşti ai lui a însemnat săli întregi de spectacole, stadioane, în final, poporul român…Nu sunt deloc tentat să exagerez, a-l lauda, vai, post-mortem, dar Adrian Păunescu şi-a asumat, construindu-şi opera încă de foarte tânăr, responsabilitătile sociale consacrate de cei mai iluştri înaintaşi ai intelectualităţii române, ce nu s-au autodenumit ,totuşi, precum cei de astăzi, elite. În comportamentul său zilnic se putea descifra un amestec deconcentrant de seriozitate bine dozată şi de un fel de joc copilăros şi capricios, parcă spre propriul său amuzament. Seriozitatea o îndrepta spre a-şi nutria poezia, din sentimnete durabile, adânc omenesti, jocul îl rezerva pentru relaţiile cu prietenii apropiaţi, şi, într-un fel, cu…oficialităţile momentului… Ţin minte că disutiile post-cenaclu din în localul respectiv se prelungeau mai mereu foarte mult; eu mă căsătorisem între timp şi încercam să părăsesc mai devreme ringul, soţia fiind însărcinată, dar Păunescu nu era de acord; Nu pleci! Dacă ţi-e frică de nevastă, îţi dau eu adeverinţă ca ai fost cu noi! Această adeverinţă iscalită de el a existat, însă timpul a ascuns-o , de atunci, pe undeva…Peste multe decenii, fiul meu născut atunci, Bogdan , îmi povesteşte o întâmplare recentă prin care a trecut…Aflându-se pe o stradă, parcă prin Rahova, este strigat din spate de o voce puternică: Costinescule! Se întoarce şi-l vede pe cel ce strigat; era chiar Adrian Păunescu în persoană! Bogdan s-a mirat, pentru că nu-l cunoscuse niciodată direct pe poet. Adrian l-a scos repede din starea perplexă de mirare: Semeni perfect cu taică-tu , cel din tinerete! Să recunoaştem, nu e o întâmplare la îndemâna oricui…Şi ne mai mirăm de memoria fabuloasă a poetului în stare să recite, neajutat de pagini scrise, ore întregi de versuri srise de el sau de alti poeti, din lirica universală! Faptul m-a bucurat nespus, mai ales că după întâmplările din decembrie 89, nu mai m-am văzut cu prietenul meu din prima tinereţe, cea purtând culorile studenţiei. În ultimii 4-5 ani dinaintea respectivelor evenimente am fost colegi la revista Contemporanul, el aflându-se, după cum zicea, într-un fel de surghiun, după scoaterea sa de la Flacăra. N-am fost si nici nu sunt de acord cu cuvântul surghiun pentru că noul lui loc de munca nu rima, să spunem, cu ... Siberia sau Bărăganul lui Adrian Marino. Ţin minte- unde or mai fi acum procesele verbale- că nu era sedinţă de redacţie în care să nu arbordeze, în picioare şi tunător, cum îl ştim, subiectul „tragedia satului românesc” nu numai din punct de vedere strict uman, dar- mai ales- cultural, datorită politicii promovate atunci de oficialităţi. Vorbea astfel pentru că aici îşi găsise complicii, chiar dacă ei erau... mai tăcuţi. Explicaţia e simplă si trebuie recunoscută :Nu erau Adrian Păunescu! De fapt, el era singurul în România de atunci care vorbea, restul era, cum se zice, tăcere, inclusiv, în zona filosofilor şi intelectaulilor care s-au autoimpus după ca elita rezistestentă prin cultură. Ce găselniţă!
Ca scriitor cu deschideri largi, Adrian Păunescu a iubit scriitorii, şi-a iubit colegii de generaţie. Imi amintesc drumurile pe jos pre Gara de Nord spre a întîmpina un scriitor din provincie, ba venea Ioan Alexandru, ba venea Ana Blandiana de la Cluj, ba Ioanid Romanescu de la Iaşi. El forma echipa de întâmpinare…Ce vremuri! Mai există vreun asemenea gest astăzi între scriitori?! Mai mult, Adrian Păunescu a răspuns cu iubire şi întelegere, conform preceptului creştin, chiar şi celor care îl înjurau pe nedrept, sau, să acceptăm, pe drept, pentru că au fost si asemenea situaţii.
Am regăsit în aceste zile de tristeţe, când poetul şi-a început călătoria în veşnicia cuvintelor nescrise şi nerostite o poezie intitulată Odă poeţilor români scrisă la 12-13 iulie 1986 şi publicată în nr.26 din 17 iulie al revistei Contemporanul, locul “surghiunului” său temporar. Acest poem amplu este un fel de sinteză a modului în care Păunescu vedea rostul poeziei în general şi pe a celei românesti în special. Poate fi văzut acest poem şi ca o istorie succintă a unui moment al literaturii noastre postbelice, în care figurează, într-o devălmăşie generoasă, atât prieteni ai scriitorului, cât şi cei critici, sau de-a dreptul răutăciosi, roşi de invidie pentru talentul şi pozitia lui. O expresie definitorie a întregului poem, cred, este versul:Eu jur fraternitate, aicea, omeneşte…Prin această fraternitate poezia noastră nu va fi niciodată, crede el, drapelul doborât.

(Cât despre cei ce nu contenesc să arunce cu pietre şi spre proaspătul lui mormânt de lângă Eminescu si Caragiale, neterminându-şi- se vede!- provizia de scârnăvii pe care ş-o făcuseră în timpul vietii poetului, încerc doar un gând - pe vremuri, Păunescu le-a dedicat activiştilor de partid retrograzi imprecaşia “Analfabeţilor”. Poate activiştilor de tip nou, mari democraţi, şi mari europeni, care dau azi cu pietre li s-ar cuveni un poem cu titul uşor schimbat- “Impotenţilor”, cultural, desigur…)

Citiţi cu atenţie, cu mare atenţie...
Poeziei, astăzi
Odă poeţilor români
Poeţi români, de mâine ca şi de mai înainte,
Nu-i poezia noastră drapelul doborât,
Ne-au mai rămas probleme, ne-au mai rămas cuvinte,
Să exprimăm poporul din care-am coborât,
Eu jur fraternitate, aicea, omeneşte,
Oricărui neam al lumii, de oameni iubitor,
Dar cum de au atâţia – şi nouă ne lipseşte-
cunună mondială pentru poeţii lor?
Suntem la fel ca dânşii, ne e puternic versul,
N-au alţii câte-o mână, în plus cu care scriu,
A fost, va fi şi este şi-al nostru universul,
Şi pentru Eminescu nicicând nu-i prea târziu.
Oricare dintre-ai noştri ar fi să se-ncunune,
Să-i luăm măsura, astăzi, de togă pentru-atunci
Că poezia-i roua de foc a zilei bune
Şi lacrima din versul prea asprei noastre munci.
Nu cred că-naintaşii au înţeles mai bine
Şi drama şi tăria poporului român,
Poeţilor de azi un rol mai greu le vine
La cruce de milenii de gardă când rămân.
Divinul Alexandru, Poetul Prim, găsit-a
Un arhetip al nostru, de logos întrupat,
Şi cel mai tânăr clasic, al noii vremi, Nichita,
El, poeziei noastre firescul drept i-a dat.
Şi Labiş, ca un geniu zidit în căprioară,
Nemaitrecând de vârsta întâielor iubiri,
Şi Andriţoiu, care cânta la o vioară,
Cioplită de un meşter cu degete subţiri.
Baconsky, ca un rege al nordului noptatec,
Misterios în toate şi-atât de singular,
Doinaş, ştiind să spună, precum ştia să rabde,
Lăsându-ne Mistreţul cu colţi de-argint şi har.
Beniuc, cu sacrul cântec de vise şi pierzanii,
Rămas ca o legendă, un Măr de lângă drum,
ŞI M.R.P. crescându-şi poemele şi fanii,
Simbol al libertăţii, şi-atunci, ca şi acum.
La oameni, la oceane, la Orion de veghe,
Prin Olt ridică Bogza statuia unui râu,
Breslaşu, Boureanu, Vrânceanu n-au pereche,
Că arta n-are vârstă, talentul n-are frâu.
Cu Jebeleanu care, în Hanibal, traduce,
Parabola civilă că forţa n-a învins
Şi Geo Dumitrescu, poetul de răscruce,
Prin care gustul luptei, în vers, s-a reaprins.
O liră de femeie înfiorează veacul,
Acord suprem – Isanos şi Farago – nadir,
Feminitate- Banuş, o dramă- Porumbacu,
Credinţă – Zamfirescu şi milă – Cazimir.
Columb de triste Dunări, ne va rămâne Mihu,
Mai lăcrimează farse Tăutu pe poteci,
În Tulbure o ţară îşi limpezeşte stihul,
Cântările mai cântă, ca-n timpuri, la Cârneci.
Virgil Teodorescu, poetul înainte!
Superbul Gellu Naum, o viaţă într-un rol!
Nemuritorul Taşcu, ghepard printre cuvinte!
Pilotul de-ncercare, cel tragic, Ştefan Roll.
Conclav de nume scumpe, pioasă închinare:
Traduce George Lesnea, Esenin, ca un zeu
Bănuţă proletarul – poet cu suflet mare
Rondelul Cicerone, bijutier mereu.
Un Domn Amărăciune, actorul Emil Botta
Cel mai cu seamă Hamlet al versului bufon!
Poetul drag Căprariu, în raniţă cu dota
Şi semnul de nobleţe condeiul, ca baston.
N-a cunoscut Stelaru nici pic de fericire,
Carianopol spune dulceaţa din bătrâni,
Ciobanu Mircea scrie cu arta lui subţire,
Renaşte Radu Stanca balada la români.
Egal cu sine Horea, dar peste munţi cu versul.
Utan urmându-şi drumul din tot adâncul său,
Şi Brad legând Ardealul direct cu Universul
Şi-un rar poet al limbii şi-al nostalgiei, Rău.
Dar cum să uit eu însumi pe Tomozei, poetul
Ce şi-a păstrat credinţa că arta nu e-n van,
Când de la el, pe vremuri, mă prelua cu-ncetul
Poetul categoric, de fier drăcesc, Stoian?
Şi-ar fi poetul lumii de n-ar fi-ntâi al nostru,
Sorescu, viul spirit înalt de la Bulzeşti
Şi Gheorghe, care ştie că în ţărani ni-i rostul,
El, cea mai aspră voce a clasei ţărăneşti.
Ni-i vie poezia şi rangul ei trăieşte
Suntem precum fusesem şi nu vom fi pierduţi
Cat scriu Baltag, Vulpescu şi Stoica româneşte,
Cehovian, Brumaru şi abisal, Pituţ.
Genaru încordează bacoviana liră,
Păstrează Romanescu încrederea-n poeţi,
Un personaj, Mopete, de jos, din grai, conspiră
În Mircea Ivănescu, să facă alţi mopeţi
Şi Mugur transcriindu-şi istovitoarea dramă
În care omul este convalescent prin vers,
Şi Dragoş care cântă cu patos ţara mamă
Şi din al cărui suflet copilul nu s-a sters.
O epopee-a mamei dă Micu, moţ în toate,
E Cezar Ivănescu un Rod în Baad,
Ghelmez descrie lumea în ritm de cord ce bate,
Câmpiile eterne peste Alboiu cad.
Hagiu, ca o torţă, în frigul poeziei!
Şi Turcea care piere de-o boală fără leac,
Robescu, grabnic stinsul, păstrat numele fie-i,
Şi Mazilescu, viaţă ca aţa printr-un ac.
Agonică iubire şi astăzi cheie-nchisă,
Constanţa Buzea cântă singurătatea ei,
Când Ana Blandiana e-aceeaşi Monalisă
Reiterându-şi soarta şi încălzind idei.
Gurghianu, Prelipceanu, Cocora, Scorobete,
Urmaşul lui Rosetti, poetul pur Călin
Şi Arbore şi Iuga şi Ţărnea, un brabete,
Vâjeu şi Abăluţă şi Tutungiu vin.
Ileana Mălăncioiu, cu-a ei mitologie,
Cu versuri de descântec şi versuri de blestem,
Precum Dinescu Mircea, scriind şi ce nu ştie,
Este poetu-n care poetul îl vedem.
Dimov narcotizează cuvinte cuvinte cu plăcere,
Bătrânul lup de mare ne mângâie pe frunţi
Nu piere Dumbrăveanu şi scrisa lui nu piere,
Ahoe, Tudor Geroge, noi toţi suntem cărunţi.
Vasile Nicolescu mai crede-n frumuseţe
La Iaşi e Zilieru, meşteşugar de soi,
Acolo unde Sturzu mai poate să ne-nveţe
Ca apa nu e bună în vers şi-n vin, ci-n ploi.
Şi Doina Sălajan e poeta care spuse
Că stă-ntre două săbii şi că nu are scut
Şi Novăceanu cântă Oltenii andaluze
Şi Victor Felea, bunul poet a renăscut.
Şi iată, vin cei tineri, spre-a învăţa înotul,
Sunt solidari si-n rele şi-n bune , e firesc,
Vor să răstoarne totul, vor să rescrie totul,
Eu îi salut cu mâna la frunte şi-i cinstesc.
Bădescu, Costinescu, Flămând, Popescu, Ioana,
Dumitru, Uricaru, Ion Mircea, Coşovei,
Cusin şi Drăgănoiu mutând în vers icoana
Acelora din care se nasc pe lume ei.
Zubaşcu, Stanca, Stoiciu, Armeanu, Cărtărescu
Şi-ntâi Costică Preda, cârlanul dunărean,
Vişniec, Băciuţ şi Chifu şi Titu Dumitrescu
Şi Danilov, Muşina şi Iaru şi Stratan.
Ilica, Albu, Tartler şi Proca şi Denisa,
Crăsnaru şi Negreanu, Lorinţiu şi Mitroi
Şi Tăuşan ce-şi ţine în vers tot ce promis-a...

Poete ca şi viaţa, mai bune decât noi.
Ridicole par toate aceste nume care
De clasicii, cu care ne-am învăţat, ţin loc,
Dar printr-o fericită şi stranie-ntâmplare,
Aceasta-i poezia română, la un loc.
Fiţi demni de poezia care vă curge-n vine,
Nu vă uitaţi la câinii ce v-ar muşca prin gard,
Povestea poeziei s-o scrieţi voi mai bine
Dar numai când şi ochii şi degetele ard.
Şi nu uitaţi că-n artă nimic nu se încheie
Şi alţii mult mai tineri, cu şi mai noi plămâni,
Vă vor surprinde, poate, cu-n trăznet de idee
Şi într-o dimineaţă vă veţi trezi bătrâni.
Noi tot cei care scriem în scriere română
Lăsăm o mărturie în timpii care vin,
Că ne-am trăit destinul adânc pânâ-n ţărână
Cu torţa într-o mână şi ţara într-o mână,
În numele lui Eminescu!
Şi-al Mioriţei!
Şi-al tuturor porţilor acestei ţări!
Amin!

12-12 iulie 1986,
publicată în Contemporanul, 17 iulie,1987

Scrierea în draci
Mare e grădina poeziei...

... însă a pseudo-poeziei e încă şi mai mare, dar, aş adauga repede, şi mai măreaţă; ehei, cât vezi cu ochii, numai frunză uscată şi iarbă pârjolită de talente din cale afară de năbădăiase. Unele , chiar geniale prin rezultatele lor, date cu premii ca cu... odicolon!. În recoltarea poeziei aparţinătoare celei de a doua categorii, ne ajută mult internetul, că altfel n-am putea faţă extraordinarei diversităţi de nume şi talente... remarcabile, gata să ne facă să cădem pe spate, ca-ntr-o reclamă cu detergenţi care scot „orice pată”. Astfel, răsfoind internetul, accesăm valoroasa revistă „Oglinda literară” şi după ce facem un tur de orizont, ne oprim la rubrica intitulată” Din topul celor mai forjate versuri”. Pentru că tot nu mai avem noi forje prin fabrici, ajunse la fie vechi, ce mi-am zis? Hait, unele au ajuns pe mâna poeţilor ! Le folosesc la fabricarea versurilor, la scoaterea lor cât mai catifelată din materia informă a inspiraţiei devoratoare.... Încep să citesc şi numa ce-mi dau cu mâna peste frunte de atâta strujire. Ascultaţi şi dv.:

Incendiu de ţâţe, arhitectură de maţe
Grăsană, slăbănoagă levitai cu un mosckovici în braţe
(...) fîlfîiai fetiţă, adolescentă, curvă, nevastă
pe faţă cu un surîs şi-un flegmon...
Fiind un citat nu cunoaştem titlul poeziei, dar îl bănuim a fi „Flegmon”, deoarece altceva mai... forjat nu se poate.
Autorul forjatelor de mai sus, în logica lucrurilor( cerem scuze memoriei lui T. Arghezi), un nume adunat pe un ... flegmon : Mircea Cărtărescu.Frumoase versuri, de citit la gura sobei cu amicul său Leo, celebrul critic de film, care şi-a expus nudul, culmea, tot pe internet. Dar forjarea continuă că, orice s-ar zice, e nevoie de poezie adevărată, care să meargă la sufletul poporului în timpul pauzei sale prelungite de masă, că tot e criză. Deci, alta la rând:

Vezi tu, de-aceia n-are vulpea puţă
Că sunt unii ca tine care pun piedică
La destin. Şi mai dă-te măta-n cur
Şi nu te mai scărpina în faţa mea.
Versurile acestea aparţin unui poet mai puţin cunoscut , mai minuscul -genial, dar- la o adică- la fel de talentat: Stelo ”extragere de radium” e poezia, spunea Maiakovschi. Şi câtă dreptate avea!) a fost recuperată din mica antologie a „Oglinzii literare”. Nu cunoaştem revistele de unde cu atâta migală şi aplomb tragico-umoristic au fost selectate. Nu de alta, dar am fi vrut să le felicităm pentru performanţa... fegmonică şi a scărpinatului în faţa cititorului.
Cu acelaşi aplomb poeticesc abordează versul şi scriitorul Babbba . Nu mai puţin realizate decât celelalte este creaţia sa întâlnită pe un saite , de altfel, susţinut dintr-o intenţie lăudabilă. Să trecem la concret, tovarăşi:

Ştafetă
Tata, Dumnezeu să-l ierte, spunea aşa:
_ „Bă boule, deşteptul învaţă din experienţa altuia”
cred că „am furat-o” de la el... pe motiv de insuficienţă cerebrală,
de cel puţin cincizeci de ori... haleală, de aia grea
mi-a venit şi mie rândul să i-o spun lui fimiu, dar nu pot
s-o spun aşa...
Motivul ? simplu:
Nu mai mă lasă legea
Creaţia este urmată de comentariul unui cititor: Mah, nene... nu mai scrie poezii de genu’ ăsta că se interpreteză...
Politic, se-nţelege; şi nu mai intrăm în UE....
Noi nu mai avem de comentat nimic. Ne e deajuns... Ne-a cuprins lehamitea, la fel ca pe dl. Mircea Cărtărescu, fanu- pe banu!- lu Băsescu, ce chestie? într-un editorial în care asudă din greu sub povara propriei celebrităţi...Care, creşte şi creşte de nu se mai opreşte. Aista fataliatate, megieşilor... .
Dar dezastrul spectaculos al poeziei continua la cote înalte . Iat-o pe, cică, poetesa de anvercură, Elena Vladăreanu, oripilată de situaţia dezastroasa a WC-urilor publice:

veceurile de aici îmi amintesc de veceurile
facultăţii de litere din edgar quinet
cu bălţi uriaşe de urină desene abstracte
pe pereţi făcute cu degetul
desene în sânge menstrual şi căcat
(că „vom deveni civilizaţi când nu
ne vom mai şterge la cur cu degetul
şi vom folosi şi noi hârtia igienică“)
veceuri înfundate cu tampoane de vată
prezervative coji de portocală

Pe vremea noastra erau mult mai curate...Se vede ca voi sunteti de vină, faceţi pe jos si asteptaţi sa spele alţii, că voi sunteţi celebrităţi!

Dar, mai să renunţi la a folosi astfel de locuri nehigenice. Mai înţelept se dovedeşte a fi poietul Mitos Micluseanu, care are o “viziune catastrofică” asupra a ceea ce vor face copiii obraznici de după el... Care-i vor moşteni, musai, apucăturile...

mormintele noastre

pe mormintele noastre se vor pişa copiii obraznici
pe mormintele noastre se va uşura căţeluşul dobrică
târfele îşi vor freca ţâţele de lespedea cu epitaf
prietenii vor imita frământare de sine la praznic

inspiraţia îmi dă târcoale ca o curvă de lux
niciodată n-am scris mai bine ca acum
sunt mândru de mine şi mi-e dragă viaţa

ce porcărie ce dubioşenie m-a fixat boşorogul ăsta obsedat
de parcă aş avea chiloţii băgaţi în cur
dă-te dreacu
Absolut magistral…
Alo, cei cu marile premiile literare, decernătorilor!, grăbiti-vă! Nu pierdeţi ocazia! Că începe ... razia.