Nevoia de repere
Vasile Voiculescu :
”M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot”

Rar se mai poate întâlni astăzi prin revistele noastre literare vreo opinie scriitoricească care să exprime un gând, o trăire, o atitudine de o anume adâncime, în stare să definească, în ultimă instanţă, menirea creaţiei artistice, nu doar ca act de voinţă personală, ci ca activitate ce implică din plin ideea de privire esenţială asupra lumii şi umanului. In schimb, în paginile acestora zburdă în voie tot felul de “opinii” fără niciun orizont intelectual notabil sau “păreri personale” emise cu emfază puberă de condeie debusolate, aflătoare în “treabă literară”, nu din vreo chemare interioară autentică, ci doar pentru că, zice-se, scrisul la gazetă despre literatură este ceva de care se poate lipi, fără exces de efort creativ, expresia la modă:“trendy”! Realitatea economică si politică actuală a contaminat, în proporţii ingrijorătaore, şi viaţa literară, inclusiv modul de a vedea rostul şi rolul literaturii . Se profetizează de cei care fac cărţile în viaţa literară actual-din păcate nu cei mai merituoşi !-nevoia presantă de a se stabili - şi în acest domeniu-, o altă altă ordine decât cea statuată de-a lungul timpului de marile spirite ale omenirii. Departe de noi intentia de a cere respectarea canonică a vreunui anume tipar, evidenţiem doar normalitatea , pe aceea exprimată de nevoia unei conduite asumate în spaţiul unor principii a căror vocaţie principală este asiguarea autenticităţii actului de creaţie literară. Sub “presiunea” unei asemenea realităţi- precipitate şi deviante-, a presei literare de azi, în fond, mizere, cu tot lustrul ei de faţadă, recitesc cu luare aminte pasaje din Confesiunea unui scriitor şi medic a lui Vasile Voiculescu. Nu este un lucru de trecut cu vederea faptul că lucrarea a fost citită, pentru prima dată, în faţa unui auditoriu tânăr, format din studenţii Facultăţii de Teologie, în anul 1935.

“Multe dintre lucrurile pe care mi le cereţi să vi le destăinuiesc- îşi începe marele scriitor Confesiunea -, sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile. Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar de cât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cum o hartă a lumii arată în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor...Nu ne vom putea înţelege de cât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice.
Îmi cereţi să vă spun ceva despre credinţă, măcar despre credinţa mea?D-lor, m-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot.Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghiu pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?...Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică?Despre artă şi credinţă?...Vă voi răspunde că în ceea ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutori, începătorii fac cele mai dezordonate, sgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele...Înotul perfect, se face fără opintiri , e nesimţit. Pluteşti aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând. Astfel e înotul de fond, înotul serios în mare şi ocean.
Credinţa adevărată e aşijderi acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu această nesfielnică predare în puterea apelor, de scufundare şi menţinere graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund. Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte ori cât de măestre.D-lor, după mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei, cum sunt departe de înotul acevărat, bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt cu adevărat mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile dintre artă şi credinţă sunt vechi legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-alungul tuturor religiilor... Am simţit că nicăieri nu pot fi mai liber decât în Dumnezeu. El e unica libertate a omului. Am cultivat cu emoţie pe Carlye, pe Emerson, şi prin ei pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlink ca să mă întorc apoi la Platon şi la neoplatonicieni. Mărturisesc – m-a interesat această preumblare şi m-am complăcut, aşa cum mi-ar place să mă plimb printr-o galerie cu vitralii colorate. Treci printr-o dungă de galben mâhnit, intri în alta de roşu aprins, ca să păşeşti într-o a treia de violet mistic.Dar am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea adevărată, şi am ieşit afară după ea cu ochii la cer.”

În ce publicaţie literară de azi am mai putea citi rânduri atât de adevărate şi de puternice? A căuta în paginile revistelor de acum măcar câteva urme de „înot literar” -varianta Vasile Voiculescu -, este un non sens. Prim- planul este total ocupat de omniprezenta „bălăceală” din care ies la iveală, culmea, şi „importantele” premii literare care se furişează, profitînd de decesul criteriilor de valoare, în carţile de vizită ale multora dintre „somităţile” actualităţii noastre literare ...
Florin Costinescu