Mihai Antonescu despre volumul Secunda eternă

Un brad tânăr sub steaua lui

Despre un azur blând răzimat pe umerii dealurilor aş vrea să scriu, despre cum lumina se înveleşte în regretul stingerii pustiindu-se pe drum de vremelnici luceferi, poate,ori mai bine, despre ochiul tainic al cuiva nenumit încă, odihnind între tremurul pleoapei şi lacrimă până la întorsul vederii pe dinăuntrul sinelui. Căci, tot ce este împrejurul ne conţine, după cum, ce suntem, într-o bănuielnică minune se destramă, anticipând dorul şi reîntoarcerea.E un dus-întors în poezia lui Florin Costinescu, rareori fără o izbândă ascunsă în freamătul poemului, asemeni unui pârâu ce nu-şi doreşte stingerea în oceanul tuturor şi al nimănui, ci mai curând apleacă pământul invers, de dragul revenirii la sfintele izvoare. Secunda eternă, volum apărut la Editura Muzeul Literaturii Române în anul 2008, este, cu siguranţă , locul de întâlnire şi interferenţă al tuturor modalităţilor şi formelor de expresie prin care poetul s-a făcut cunoscut şi apreciat de-a lungul unei continue prefaceri ascensionale.Inelul cu diamant am spune, răsucit pe degetul timpului întru recunoaştere şi rămânere. O blândeţe, ce numai din apele adânci ale sinelui poate izvorî, precum şi o uşurinţă de exprimare, ce vădeşte trecerea cu bine prin canoane şi o excelentă înţelegere faţă de cărăuşia limbii rostuite în text, fac din poemele lui Florin Costinescu adevărate praguri de atins şi uimire întru aflarea unor astfel de universuri :” O lacrimă totul a fost la-nceput,/rotindu-se, ne-a născut, ne-a-ncăput, înotam liberi în pupile de peşti,/zvâcnind, de zodii atrasi, spre cele cereşti,/Tărmii surpaţi lunecau rând pe rând,/ nu se visau încă pământ, Şi totuşi căzu, trăznet, prima fărădelege,/ a lacrimii care-ncepu să sece…(Balans înterupt). Poetul e demiurg în dinauntru, ca şi în dinafara, modelându-şi universul aidoma gândului ce-l străbate până la revelaţie:”Şansa pietrei de a fi comparată cu o inimă,/ sansa inimii de a se auzi bătând şi prin ziduri de piatră./ Legea bastiliilor de a se nărui. /Sansa ta,libertate”(Şansă). Din lumina florii de cireş până-n cea a unui septembrie ,unde orice culoare isi duce umbra ei ca pe o izbândă înspre un bănuit, dar încă îndepărtat dezghet, poetul, el însusi o elegie a fiintei ascunse în om şi lucruri, trece prin forme fixe, prozodice obsesii şi lirice incantaţii, adăstând sub cumpana sonetului cu o imagine legănându-se între sete si somn, pâna la regasirea de sine.” Din somnul tău cu lună dă-mi visul să-l colind/prin somnul meu cu soare retraversând amieze-/ pierdut şi regăsit copil în labirint/din visul tău voi face sub cumpenele treze…Spre a ne găsi o data am rătăcit atât/ cât n-au bănuţi în salbe tigancile la gât…”(Din somnul tău). Tuşa unor tristeţi, ca si daturi ale fiinţei întru însoţirea lumii, adumbresc sufletul poetului ghemuit fără vină într-o mărturie:”Piezis privesc spre mine cei burdişiţi de glorii,/li se hlizesc pe umeri galoanele de vată,/ de-atâta strălucire li se dilată porii,/spre geniul lor şi gheara de cârtiţă arată…Nimic neverosimil, chiar sumbrele vedenii,/ priveşte-le, Maria, pot să ajungă genii”(Pieziş privesc spre mine…). Dar secunda, cea eterna, cea suspendată între nostalgie şi conştiinta petrecerii cu vag parfum de întoarcere şi dor, cum spuneam, tot prezenţa si gestul mâinii aproapelui o determină, căci Florin Costinescu nu-i niciodată singur în poemele lui, ci musai în preajma îsau a femeii, ori a timpului ca întreg:”Mâna ta lăsând să cadă/o frunză în golul dintre fluturi,/
Închei spunând, chiar dacă prea puţin, că Florin Costinescu stă vertical şi limpede sub steaua lui, asemenea bradului într-o tânară pădure de fagi, vorbindu-ne despre măreţia cuvântului născut din flacără şi frig, până-n înverzirea poemului.

iunie,2009