Sertar - Poezii noi

Ioan Flora, scriptorul
Recitind o dedicaţie:
”Prietenului meu, poetului Florin Costinescu,
cu toată dragostea. 8 februarie 2002

Multe a văzut în viaţa lui poetul Ioan Flora,
îi era deajuns să perceapă un contur în mişcare
şi privirea lui ageră îl umplea imediat cu materie lirică
de maximă puritate,
încât rezultatul putea fi privit ca obiect distinct,
cu cel mai mare folos şi deplină încântare.
Era relaţia lui privilegiată cu lumea.
El insuşi spunea:” Sunt oameni în jurul meu.
Adevăraţi, drepti.Gesticulând,
comenteaza texte lirice bine scrise”.
Eu eram unul dintre acei oameni.
Întâmplator.
De multe ori fiind singur în jurul lui,
mai ales când plecam împreună, sărind gardul orelor de muncă,
spre a ne cuibări în bodega din gura parcului Herăstrau.
Folosea apelativul ” bătrâne”cu un firesc
de care era doar el înstare: îl invăţase
bine de la Nichita, de care vorbea cu evalvia
dinaintea unei icoane.
Nu se ridica în vârful picioarelor, dar vedea tot, până departe.
Nu-i trebuiau scări, detesta tribunele.
Dacă dădea de vreo urmă sau semn îi era deajuns
să ajungă la esenţa . Cu o viteză uluitoare. Zâmbind.
Nu puteam să-l urmăresc, dar nu mă certa:
fiecare cu drumul său, bătrâne,
Ştia să dea mâna cu iarna chiar dacă ii îngheţau degetele.
Petrecea cu privirile vara până se pierdea
după dealurile propriilor sale amintiri.
Pentru cănu putea respinge pe nimeni, generos,
a întins mâna şi spre cineva absolut necunoascut.
Iar necunoscutul i-a prins mâna
si nu i-a mai dat drumul. L-a tras după el.
În urma lui conturele plâng.
Ioan Flora, desăvârşitul scriptor…

18 feb.2010

Cupola

Intrasem sub cupola aceea fără zgomot
încât nici îngerii nu m-au auzit preocupaţi fiind
de îndeletnicirile lor milenare; până la ea urcasem un munte,
apoi altul, după ce străbatusem cu o corabie cu pânze
câteva mări şi un ocean adânc precum cerul
spre care îsi trimitea magnific valurile
să loveasca alte ţărmuri, mai tainice,
necunoscute, fără urme de tălpi şi ancore,
de focuri părasite în grabă,
astfel am văzut,
astfel am auzit,
astfel am înţeles
ce înseamnă într-adevăr Calea Adevărată,
firul acela plutitor
peste vârste şi credinţe, acelaşi
de la început şi până totdeauna.

Cui îi e foame sub această cupola?
Cui ii e frig?
Sete cui?
Nimeni n-a auzit acolo de-acestea vreodată.
Sub cupola este însuşi belşugul - în formele lui
cele mai nevinovate.
Şi bucuria este. Şi speranţa, deasemenea.
De sub cupola începe axa care susţine întreaga Zidire.

Febr.2010

Doar tu

Începând de mâine,
din secolul următor,
îmi voi aminti de tine,
până atunci
te voi privi pur si simplu,
te voi privi
până iţi vei ieşi din minţi,
te voi tortura
cu neruşinarea mea
de a nu îţi refuza amintirea …

Cine stie când va începe mâine?
Dar secolul urmator ?
să ridice două degete,
va primi nota maximă …

Mă uit in jur - nimeni
toţi ridică din umeri
se uită nedumeriţi unii la alţii
doar tu rănindu-mă - nerănindu-mă -
ispită şi departare ,
ridici două degete
ca o elevă silitoare
de la vestita Şcoală a Carmelitelor…

2008

Elfi

Mereu ceva, neguros sau limpede,
stă îndărătul oricărui lucru aflat la vedere, mai aproape
ori mai departe; te apropii şi-auzi cadenţa unei răsuflări,
ritmul asemănator cu cel al unei inimi,
un abur fierbinte la început, apoi tot mai rece
urmând ciclul anotimpurilor
îţi cercetează simţurile
şi-ntrebător te învăluie….

“Sunt elfii” - îţi spui abia soptit
să nu le divulgi existenţa,
elfii acelui loc, doar ei pot sta în spatele
fiecărui lucru; ei, micii regi
ce şi-au aruncat coroanele aurite
şi şi-au părăsit tronurile
pentru a se juca liberi după zidurile
lucrurilor pe care le vedem
din pură obişnuinţă…

Alegerea lor pentru totdeauna:
viata înapoia zidurilor impenetrabile.

Elfii, anonimii constructori
ai universului.

29.01. 2010

Cătuşe de sidef, de-azur cătuşe…

Pe Nefertiti am iubit-o, recunosc, instantaneu
crezând în ea mai mult ca-n Dumnezeu,
cu steagul inocenţei la catarg
în ochii ei pluteam. Şi m-avântam în larg…

Visam pe-atunci, domniţe, regi, cetăţi
ceremonii cu smirnă, antichităţi,
iubiri cu iz de fruct necopt şi mirodenii ,
licori pândind în vase de milenii,
când mi-apăru, măreaţă şi splendidă ,
chiar ea: Regina Atlantidă…

Doar ce-am întors o pagină din somnul,
ce mi-l dăduse ca pe-o taină Domnul,
şi dinainte-mi: Ea, venind – mister,
pe-o frunză - ce covor!- de palmier,
călătorind pe pală ce-adia-ntre pagini
arse de patimi şi priviri pe margini,
pagini de piatră, grele, apocrife,
ducând în spate mii de hieroglife…

Ştiam de mult că nu e vreo frigidă,
că supunea cu-n gest nisipul din clepsidră,
aşa că i-am întins, în somn, o mână,
crezând c-o să mi-o fac iubită şi stăpână,
eu anonimul, simplul fiu al humii,
intrând în Rai cu ea, Regina lumii!

Astfel aflai subit ce-i răstignirea
prins pe o cruce dulce ca uimirea,
pe crucea nopţii, cea de întuneric,
ce ştie-al răsplăti pe cel cucernic,

Dar Doamna, cea iubită, plutitoare,
făcu un semn spre stelele-n urcare
şi-un zgomot surd de roţi şi de copite
părând tumult de-oştiri nebiruite;
mă-nconjură ca pe-un intrus prădalnic,
spărgând cristalul visului cel tainic…

Venise, deci, spre noul ei ibovnic
stârnită de- un suav impuls războinic,
ce îl purta într-un surâs, discretă,
surâsu-acela, arma ei secretă;
îl văd şi-acum, o, lancea-i ascutită
din ochii eu spre inima-mi pornită…

Învins ca-ntr-un turnir homeric
de-acel surâs lumină-întuneric,
m-am scufundat în vasta adiere
a mării tumultoase, de himere,

Ce zbatere-n adâncuri! Ce ispite!
In loc de scoici, doar vise risipite...
Doar călători de piatră implorând coralii
podoabă de-a le fi de Saturnalii...

Când am ieşit din nou la suprafaţă
în lume se făcuse dimineaţă,
aveam la mâini , de Nefertiti puse,
cătuşe de sidef, de azur cătuşe...

Pe care le mai port, chiar nevăzute,
o, tinereţi, o vremuri revolute!
Pe Nefertiti am iubit-o ,recunosc, instantaneu,
crezând în ea mai mult ca-n Dumnezeu...

Florin Costinescu