Florentin Popescu
despre volumul
“Nuferi blestemând “
(revista Meandre, nr.1-2, 2010)



Cel care l-a cunoscut pe omul Florin Costinescu, iar mai apoi l-a citit pe poetul Florin Costinescu, din recentul volum "Nuferi blestemând", Bucureşti, Ed. Semne, 2010, dar şi din altele care l-au precedat, nu poate să nu rămână surprins de multitudinea faţetelor lirice - multitudine tematică, dar şi stilistică -, ale creaţiei lui, căci, aidoma unui actor de teatru care îşi schimbă costumele relativ des, după cum cer rolurile, acest poet reuşeşte să treacă de la un cadru la altul şi - în consecinţă- de la o modalitate la alta cu o uimitoare rapiditate şi într-un mod atât de bine gândit încât, practic, ai putea crede că te afli în faţa mai multor poeţi şi nu a unuia singur.
Lipsit de o anume unitate, care să te ducă cu gândul că ai în faţă un autor ce propune un univers liric cu coordonate sigure, precise, volumul apărut recent şi cu un titlu atât de surprinzător dă seamă, încă odată, despre o anume manieră de a scrie poezie adevărată, înzestrată, aşadar, cu toate virtuţile care s-o facă uşor inteligibilă, interesantă şi într-o oarecare măsură, unică în contextual mai larg al textelor ce se scriu şi se publică astăzi cu nemiluita prin reviste şi prin cărţi, cu pretenţia de literatură beletristică autentică, revindecându-şi, altfel zis, dreptul la existenţă şi la perenitate.
Structural romantic, Florin Costinescu nu-şi mai caută, ca altădată romanticii, care au stârnit curentul ce le poartă numele, în universuri îndepărtate, imaginare, pentru că lui subiectele şi temele poeziei îi sunt furnizate pe tavă, la tot pasul, de o realitate agresivă. E realitatea unei lumi ce pare a-şi fi pierdut busola, o realitate în care s-au răsturnat valorile, iar adevărurile sunt deturnate până la desfiinţare.
Aşa de pildă, nici Firul cu plumb, cum se cheamă una din poezii, nu mai poate indica indubitabil, ca dintotdeauna, verticalitatea - cea spirituală, desigur,- ceea ce îl indrituie pe autor să se întrebe:” De ce nu mai stă piatră pe piatră/sentiment pe sentiment/ lumină pe lumină?/ De ce prăvălirea e lege şi încovoierea la fel?”, pentru ca apoi să-şi dea singur răspunsul:” Tristeţea însăşi se năruie ţinându-se, iată/, de gardul putrezit de la marginea oraşelor, /ca ultimul beţivan de provincie…”
Nepărăsit de tot de energii şi crezând totuşi într-o revigorare a omului - citeşte, a românului-, poetul scrie într-un alt loc, adresându-se semenilor: “ Adună-te, adună-te, /din mările secate de tunete,/ regăseşte-te, regăseşte-te încă,/ până nu te soarbe ceaţa adâncă./ Caută ţărmul, mereu mişcătorul,/ şi-n palmă apa-ţi va turna însăşi Izvorul,/ caută Raza începătoare a toate,/ îţi va deschide uşile ferecate” (Adună-te).
Cu o doză mare de candoare, pe care n-o mimează de fel, poetul se arată a fi nedumerit de răsturnarea valorilor, iar textul lui, plin de sugestii şi de trimiteri la realitatea imediată, se doreşte a fi un Peisaj cu clauni :”Mă întreb dacă am mai fost vreodată pe aici, /pe unde viscoleşte cu cenuşă peste nuferi în agonie (şi aici simbolul nufărului văzut ca întruchipare a purităţii şi curăţeniei, e predominant,n.n.)/ pe unde chipuri sacre sunt smulse din rame şi duse/la eşafod de clauni şi metrese făcând gesturi obscene ,/.../ Mă întreb dacă am mai auzit ceea ce aud astăzi,/ imnuri întru preamărirea Nimicului, rostite cu evlavie adulteră în piaţa publică,/ zgomotul intens de roată de piatră/ rostogolit peste sufletul eternităţii.../În care viaţă am mai trăit toate acestea?”

În contextual unor astfel de sentimente, un poem precum Întrebări, aminteşte cumva de patosul lui Adrian Păunescu şi devine simbolic pentru un anume fel de gândire, dar şi pentru nevoia regenerarii, a trezirii din letargie:” Române, mai trăieşti, mai ai suflare?Parcă-ai purta la cap o lumânare… Eşti încă viu? Mai ştii ce-i bucuria? Te-ai cununat cumva cu agonia?...Române, mai trăieşti, mai ai suflare? Acordă-ţi ţie însuţi îndurare/ Şi somnul lasă-l, plânsul de asemeni/ încearcă, după cum ai fost, să-ţi semeni…”
O altă faţetă a poeziei pe care o scrie Florin Costinescu se referă la ceea ce am putea numi, cu un termen consacrat, meditaţia filosofică asupra vieţii şi naturii, asupra văzutelor şi nevăzutelor din universul în care ne-a fost dat trăim şi să gândim(Cârtiţa, Umbra vinovată, Nuferi blestemând s.a.) Peisajului exterior, cel geografic, poetul îi contrapune celălalt peisaj, al interiorului propriu, de unde şi un fel de panteism răsturnat, în care lucrurile îl incită la conversaţie şi, în final, îl provoacă la meditaţie:” Piatra mă imploră să-i spun ce cred despre ea,/ vântul îmi cere un cuvânt despre el,/ vulturii îmi atin calea să mă întrebe despre ghearele lor ;/ degeaba, le răspund, nu sunt atotştiutor,//Ştiu doar cine e acela care cu piatra aruncă, /cine-i acela ce vântul stârneşte,/ cât despre gheare de vulturi,/ sunt sigur că nu pot purta/ daruri de nuntă …(Nu sunt atotştiutor).Sau :”Departe de a fi chin – bărbăţie supremă/ este smulgerea munţilor din pământ/ pentru o floare;/ clopote mari, cu ecouri ne-nvinse, /ies din adâncul fierbinte,/ când pentru o simplă floare de colt/ munţi fără nume /se smulg spre cer cu disperare…”(Clopote în adâncul fierbinte) .
Evident, cunoscând cărţile anterioare ale poetului am bănuit că nici din cea prezentă nu vor lipsi poemele de dragoste, cum n-au lipsit nici din cele mai vechi. Lăsându-le însă la o parte( nu pentru că n-ar merita să fie comentate ci, pur şi simplu, din cauza spaţiului, fatalmente, limitat al comentariului), vom marca o direcţie cu totul nouă în care îşi exersează Florin Costinescu pana : cea a poeziei sacre, de inspiraţie religioasă. Deşi se pot număra pe degetele de la o singură mână în prezentul volum, astfel de texte descoperă o faţetă cu totul nouă a creaţiei poetului. Şi e musai să mărturisim că ne-au plăcut. Iată cum începe poemul Sete, amintind prin gravitatea zicerii de unele poeme ale lui V. Voiculescu:” Mi-a fost sete şi El mi-a dat să beau rouă,/ arşiţa m-a îndemnat să cer nemăsurat, să implor/ doar pentru mine/ o picătură doar- îţi ajunge, mi-a spus Domnul, /şi a înclinat o frunză spre călătorul ce eram”, terminându-se aşa:” Şi atunci am văzut: frunzele acelea aplecate spre setea noastră de a-L afla/ erau chiar mâinile Lui/ împreunate în rugăciune, ocrotindu-ne… Şi încă un final , sugestiv şi el:” Din ce ai spus, Doamne, totul s-a adeverit, /s-a înrourat, a dat în floare, s-a neţărmurit, /câmpiie vorbesc cu verdele,/ apele glăsuiesc cu şopotul,/ arborii cu frunzele,/ norii cu ploile, / doar Tu, Doamne, cu Toatele, cu Eternitatea şi Clopotul… (Doamne, cuvintele Tale).
Inegal, statistic vorbind, dar divers în motive lirice şi în tematică, noul volum al lui Florin Costinescu adaugă încă o cărămidă la un edificiu poetic ridicat de-a lungul mai multor decenii şi care vine să reconfirme, dacă mai era nevoie, că avem a face cu un poet adevărat, născut şi nu făcut, peste numele căruia evaluatorii literaturii noastre de azi şi de mâine nu vor putea trece fără o atentă luare aminte.