Kavafis

Nu este ușor să pui semnul egal

între sunetul aurit al razelor prăbușite la picioarele zeilor

și vocea de piatră, bărbătească a duratei ,

 înflorind sub soarele renăscând pe buza cuvântului.

Kavafis l-a pus.

Simplu, precum ar fi netezit

cu propria-i respirație

muntele unui nor plutind pe ceruri străvechi.

Simplu, precum i-ar fi dat drumul din podul palmei

unui porumbel ce si-a găsit,apoi, loc de popas

pe prima coloană de marmoră albă

de care s-ar fi putut sprijini

cândva ostenit,

însuși Ahile…

Nu este ușor să pui semnul egal

între curcubeul  fraged, arcuit deasupra  unui câmp

implorând, ars de secetă, abia iesit din găoacea,

mereu născătoare a cerului,

dând  speranță și ultimei semințe că în curând va  încolți,

și prelungul ecou, al unei lumini căzând  în cascade,

ca un râu, pe lespezile măcinate ale timpului

înviind freamătul marile dialoguri

 ale Agorei.

Kavafis l-a pus.

Nu căutați  însă semnul egal,

după cum vă-ndeamnă obișnuința,

în spațiul dedus al matematicii;

el are forma acelui enigmatic epsilon culcat,

litera venerată pe care însuși Plutarh a contemplat-o

în incinta Marelui Templu împodobind-o cu laurii

 întrebărilor rostite sub tutela echinoxului de primăvară;

Prunc  ciudat- epsilon, răsfățat al zeilor și zodiilor, al cărui scâncet

s-a transformat deseori  în muzica astrelor

legănat  de cântecul murmurat al marilor preoți…

Nu este ușor să pui semnul egal

între înălțare și regăsirea de sine a lumii,

între plecările și sosirile ei pe treptele mereu mai înalte ale cuvântului,

încât să fie de acord cu el nu numai vechile pietre,

devenite temelii de civilizații dispărute,

să spunem, cele ale Micenei sau ale Parthenonului,

dar și frunzele în permanent zbatere, atât de fragile și trecătoare,

sunetul valului și ecoul pierdut al vâslei

tăind apele necunoscute ale Nordului

către iernatica Thule…

Kavafis l-a pus.

Simplu.

Ca și cum ai culege un fruct.

Te înalți pe vârful picioarelor,

abia de-ți mai ții echilibrul

și - dintre frunzele uimite- îl alegi

ca pe un trofeu

al recompensei supreme.

2012

              Florin Costinescu

    

Cronica literară

 Antologii de autor:

Florin Costinescu- „Sisif, dezlegarea de vină”. Ed.Tipo Moldova,Iași,2011

/Text apărut în revista „Bucureștiul literar și artistic”, august, 2012/

 

Există, cum bine se ştie, diverse modalităţi de a alcătui o antologie de autor, de la cea clasică (prin reţinerea unor poeme din toate volumele anterioare, pe firul cronologic al apariţiei lor, şi până la cea mai liberală, mai lejeră, ca să zic aşa, în care sunt ignorate cu bună ştiinţă criteriile (fie ele cronologice, tematice sau de altă natură). Dacă în ce mă priveşte prefer prima din cele două categorii amintite, nu pot nega, însă, dreptul fiecărui poet de a opta către formula care i se pare cea mai reprezentativă pentru el la judecata de azi şi de mâine a criticii literare.

Florin Costinescu a ales cea de a doua variantă, publicându-şi recenta antologie (Sisif, dezlegarea de vină, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, în eleganta colecţie intitulată „Opera Omnia”, din capitala Moldavă, fiind cel e al 79-lea poet care se bucură de o apariţie aici, într-o carte pe care a pregătit-o îndeaproape şi temeinic, astfel încât cititorul să-şi poată forma o idee cât mai exactă şi completă asupra liricii lui, atât prin parcurgerea propriu-zisă a textelor lirice cât şi prin  confruntarea propriilor impresii de lectură cu cele formulate de-a lungul timpului de către criticii şi comentatorii autorului, texte pe care, cum se obişnuieşte, Florin Costinescu le-a înserat (fie integral, fie selectiv) la finele antologiei.

Familiar al vieţii literare din ultimele trei decenii ale veacului trecut, dar mai vârtos o prezenţă publicistică remarcabilă în aceeaşi perioadă, dl.Florin Costinescu a debutat în revista „Luceafărul” în 1959, iar primul lui volum de poezie a văzut lumina tiparului în 1972 (Adierea tărâmului, Editura Albatros), după care poetul s-a dovedit a fi destul de prolific, de vreme ce n-a încetat să publice cărţi până în 2010, când i-a apărut volumul Nuferi blestemând (Editura Semne, Bucureşti), despre care, între alţii, am scris şi eu în revista „Meandre” din Alexandria.

Şi pentru că dl. Florin Costinescu s-a dovedit/se dovedeşte a fi un poet inspirat şi atunci când dă titluri cărţilor lui, se cuvine, a menţiona aci şi numele sub care acestea au apărut, semnificative, simbolice şi sugestive totodată. Deci, după debutul editorial amintit autorul a mai tipărit: Ramura de veşnicie (1974), Numărătoare de aştri (1977), Totdeauna iubirea (1979), Marele semn al mirării (1980), Până la galben (1981), Ochii pământului (1984), Imperiul de corali (1986), Cercul şi inocenţa (1987), Naşterea zilei (1989), La umbra Corintului (1995), 101 poezii (2001), Secunda eternă (antologie, 2001), Nuferi blestemând (2007).

Dl. Florin Costinescu s-a bucurat, de-a lungul timpului, de o primire mai mult decât generoasă, comentat fiind de numeroşi critici, poeţi, colegi de breaslă, publicişti, de la Demostene Botez (cel care, comentându-i o poezie apărută în „România literară” prin 1971, găsea că ea „e limpede, senină, fără excese de imagini, dar cu o rară atmosferă şi putere de sugestie” şi până la Mircea Iorgulescu („Un patetism reţinut fără efort aparent, o discreţie în care nota esenţială a lirismului său incantatoriu se dezvăluie fără ostentaţie, caracterizează poeziile cele mai bune ele lui Florin Costinescu, ardenţa elanurilor fiind sublimată într-o calmă contemplaţie elegiacă”), de la Al. Piru, Al. Lungu şi Romul Munteanu şi până la Ioan Adam şi Eugen Negrici (acesta prefaţându-i şi volumul antologic -Secunda eternă-din 2008). Paleta largă a numelor celor care au scris despre lirica acestui autor ne oferă, totodată, o varietate de unghiuri din care sunt privite textele lirice şi în acelaşi timp o multitudine de puncte de vedere - ceea ce nu exclude, adăugându-se lor, impresiile personale ale celor care parcurg paginile antologiei apărute recent la Iaşi.

Cum bine şi exact intuia, între alţii, Romul Munteanu, poezia dlui. Florin Costinescu are un „caracter reflexiv – descriptiv dominant”. Că este aşa te poţi convinge de îndată ce deschizi antologie şi dai cu ochii de poemul Aceasta e vocea, un fel de artă poetică (sau autoprefaţă, dacă vreţi) în care citim: „Câteodată aud o voce care nu seamănă / cu nici una ştiută; / mă petrece, mă învăluie, mă îngheaţă / ecoul ei întors întotdeauna / din altă parte, // Şi spun inimii mele: nu poate fi / decât rouă căzând de pe o petală / pe altă petală în întuncric, // Nu poate fi, spun inimii mele / care iubeşte prevestirea -/ decât materia neîntrebuinţată la zidirea lumii / închegându-se în gropile oarbe / fără adierea vântului / pe margini, // Nu poate fi - îmi liniştesc inima, / decât valul care aruncă peştii pe ţărm / şi se întoarce fără umbra noastră / ostoită de lucrarea mareei” (Aceasta e vocea).

Recunoaştem aci un anume rafinament al poeziei, un meşteşug ai construcţiei versului şi nu în ultimul rând o frumuseţe a simplităţii, un farmec ale acesteia, virtuţi care nu pot fi prezente decât la un poet cu îndelungată experienţă în munca pe text, dincolo de care nu sunt greu de întrevăzut bune lecturi din lirica naţională şi din cea universală.

Este interesant de observat că dl. Florin Costinescu, deşi a parcurs multe experienţe (concretizate în volumele încredinţate tiparului) şi a privit cu atenţie la felul în care s-a scris/se scrie în apropierea lui, n-a abandonat niciodată ideea limpezimii, a clarităţii poeziei proprii. Iată unul din multele exemple posibile: „Piatra mă imploră să-i spun ce cred despre ea, / vântul îmi cere un cuvânt despre el, / vulturii îmi aţin calea să mă întrebe / despre ghearele lor - / degeaba, le răspund, / nu sunt atotştiutor /... / Ajuns la răspântii de drumuri străine / tot mai rar întâlnesc călători cunoscuţi, / lâna de aur putrezeşte pe maluri, / Eu pe cine să întreb despre mine?” (Nu sunt atotştiutor).

Ca fond general lirica d-lui Florin Costinescu este una funciarmente luminoasă, chiar dacă, nu de puţine ori şi nu în puţine locuri, fiorii nostalgici, tristeţea trecătoare îşi fac simţite prezenţa.

Lucrul se vede cu claritate şi într-unul din poemele descoperite aproape la întâmplare: „Purtam o mască de ger, iubito, o mască de ger, / fluviile trecură pe lângă noi şi se opriră în cer, / îngheţate de viscole, de marea singurătate, / trăim în iarnă, ca-n asediu o ne-nvinsă cetate. // Şuvoaie de timp peste piept, peste tâmple şi buze, / doar moartea timpul ar putea să-1 refuze, / dar noi, iubito, noi nu-1 puteam / opri nici cu inima, nici cu vreun scut sau blestem, // Suntem vii, mult mai mult decât cerul o ştie, / dacă iarnă-i acum, primăvara va fi timpurie / şi timpul, iubito, norocul nu-şi pierde, / să ajungă prin noi la iarba pururea verde” (Iarba). De altfel una din obsesiile care străbat ca un fir roşu întreaga poezie pe care o scrie dl. Florin Costinescu este cea a trecerii timpului şi odată cu ea a trecerii tinereţii şi amintirilor - ceea ce nu-l împiedică pe autor să-şi creeze un spaţiu al lui, imaginar, desigur, în care faptele se petrec după o altă logică decât cea a vieţii reale şi concrete, sociale adică, în care îi este dat să-şi consume destinul de om şi de poet. Este vorba de un univers în care îşi pune întrebări şi caută răspunsuri, meditează, suferă ori, dimpotrivă, se bucură de toate cele câte i-au fost hărăzite de Domnul.

Poet prin excelenţă neo-romantic, meditativ şi reflexiv, dl. Florin Costinescu nu este, cum s-ar putea crede, închis într-un turn de fildeş, neavând habar şi neinteresându-1 ce se întâmplă afară. În multitudinea de faţete ale liricii d-sale se află, adesea, şi o tentă polemică, mai ales la adresa unor confraţi experimentalişti şi experimentatori: „În scrierea cuneiformă / valoarea unei poezii devine enormă, / de aceea şi astăzi se practică scrijelirea / aducând multora instantaneu, / nemurirea, // unii - desigur, dintr-un complex, / spun că-ar fi prea lascivă / şi plină de sex, / că ar pluti în derivă... / Zice-se, ură invidie: / cine mănâncă plevuşcă / nu ştie gustul de stridie... (În scrierea cuneiformă).

Htonică şi în acelaşi timp solară, reflexivă, dar pe alocuri şi baladească, neferită totuşi uneori, de prozaic şi verbalism, poezia d-lui Florin Costinescu ni se înfăţişează, prin această antologie, ca un tot unitar şi polivalent, încărcat de simboluri şi de sugestii ce se cuvin a fi receptate şi înţelese ca atare. Antologia pe care am comentat-o aci fugar deschide ferestre largi către un univers liric autentic şi valoros. De aceea cred că merită a fi parcursă pe-ndelete, câştigul de la finele lecturii rămânând dincolo de orice îndoială.

Florentin Popescu

 

Neil A. Armstrong, odiseea spațială și poezia

Neil A. Armstrong, comandantul misiunii  americane Apollo, a trecut zilele trecute încă o barieră, ultima : cea a existentei sale pământene.Pe Terra, dar și în Univers, această dispariție impune o stare specială de doliu  care implică, laolaltă, omul și stelele, aș spune,  într-o comuniune sfântă și plină de măreție. Acest american a fost și va rămâne omul ales care, punând primul piciorul pe Lună, pe 20 iulie 1969, a rostit celebrele cuvinte: Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire. Neil A. Armstrong, alături de ceilalți doi cosmonauți ai istoricei misiuni Apollo, Aldrin și Collins, a conferit o altă dimensiune staturii umane… In acea perioadă, de întrecere acerbă dintre capitalism și socialism- și în domeniul spațial, reușita Americii a fost receptată de români drept o victorie și a lor, de care, însă, nu puteau să se bucure în mod deschis…Forme de manifestare ale acesteia erau însă.Intre acestea, poezia…În acea atmosferă electrizantă, a succesului acelei aventuri spațiale, încheiate cu acel prim pas uman pe Lună, am scris poezia celor trei miliarde de oameni, câți număra omenirea atunci(1969), și a celor trei componenți ai misiunii Apollo, priviți ca exponenti ai  curajului și ai setei de cunoaștere, proprii speciei umane. Reiau mai jos acea poezie, purtând încă mirosul cernelii anului 1969, în amintirea unei stări trăite din plin atunci, a unui mare erou al spațiului, ca omagiu adus memorei lui Neil A. Armstrong.

Cea de a doua poezie, Clepsidra,poate fi considerată traducerea în versuri a unei tragedii petrecute în spațiul aceluiași domeniu, o reacție lirică la o catastrofă care a îndurerat din nou omenirea în întregul ei. Redau în acest caz și traducerea realizată de cunoscutul om de cultură, diplomatul Sergiu Celac.

Trei miliarde plus trei…

Trei miliarde plus trei…

Știți cât face socoteala asta foarte simplă?

În niciun caz cifra aceea cu multe zerouri la mijloc,

O, cu atât mai puțin, rezultatul este o cifră…

Trei miliarde plus trei este un nume.

Trei miliarde plus trei este un drum.

Trei miliarde plus trei este o memorie.

Și o nouă umanitate.

Suntem alte trei miliarde plus trei,

Sau trei plus alte trei miliarde, indiferent.

Nu se poate  face abstracție de niciunul.

Cosmosul a strigat din toți plămânii săi catalogul.

I l-am așezat cu mâinile noastre pe pupitrul Lunii

Și el a rostit: trei miliarde plus trei…

În niciun caz cifra aceea cu multe zerouri la mijloc…

În numele tuturor au răspuns trei oameni,

Care cunoșteau, desigur, legenda lui Icar

Și toate legendele lumii.

Luna li se făcuse pupilă.

Luna le bătea în piept în loc de inimă.

I-am văzut de jos – de unde i-am văzut oare?-

Cum au luat-o în brațe în locul copiilor lor

Și al soțiilor lor dragăstoase strigând: Asta este!

Da, asta e Luna,  este sub picioarele noastre, 

Aceasta este isprava noastră,

Sunteți mulțumiți voi, cei rămași pe acasă,pe Pământ?

Bucurați-vă.

I-am văzut. I-am auzit.

Ne-au văzut. Ne-au auzit.

Rămăsesem pe Terra mai singuri fără ei, cei trei…

Noi, cele trei miliarde,

Troieniți de pulberea lunară

Și de tot scrumul legendelor.

Mai ales de cuvintele lor deosebit de omenești…

O, ramura aceea ce măslin

Plutind pe Marea Liniștii…

Armstrong și Aldrin și Collins știau:

Fără ea drumul spre Lună ar fi fost mult mai lung,

Omenirea  putea să-și spună sieși: Trei miliarde plus trei.

Universul vuia.

Evrika.Bravo.O.K…

( Revista Amfiteatru,22 august, 1969)

Clepsidra

                    Celor 7 de pe Challenger

In timp ce aștept

primul vers al poemului –

un fel de alergare în întâmpinarea vostră,

chiar dacă ați devenit umbră și memorie –

mâna mea desenează

o clepsidră.

Cât nisip poate curge dintr-o parte

în alta

în șaizeci și patru de secunde?

Aștept.

Câteva fire.

Atât. Câteva fire.

Le număr.

Și, iată, ultimul prefăcut dintr-o dată,

într-un bolovan uriaș

spărgând subțirele perete de sticlă

al clepsidrei

rostogolindu-se fierbinte prin aer –

nemaifiind...

Firul acela de nisip – ultimul,

vrăjmaș, luându-vă cu el

când drumul vostru era în sus...

De ce mâna mea a desenat o clepsidră?

Eu așteptam doar primul vers al poemului

închinat ție, omule, care porți asupra frunții

nimbul adevarului,

care știi că înfrângerea e trecătoare

 – ca timpul și apa –

că tu exiști prin moarte

ca arborii prin fructele și semințele lor...

Clepsydra

                            To the Challenger Seven

As I wait for

the first verse of the poem…

a sort of ruse to meet us

even though you’re shadow memory…

my hand shapes

a clepsydra

How much sand can flow from

one side to the other in

seventy-four seconds?

I wait

A few grains

That’s all. Just a few grains

I count them.

But lo, the last one suddently  turning

into a huge rock

 breaking the flimsy glass wall

of the clepsydra

rolling white-hot through the air…

no longer being

that grain of sand, the last

an enemy, but taking you along

when you were on your way up…

Why has my hand shaped a clepsydra?

I was only waiting for the first verse of a poem

dedicated to you, humans wearing upon your brow

the nimbus of truth

 you know defeat is always transient

…like time, like water…

and you live in death

as trees do in their fruit and seed…

                                  Translated by Sergiu Celac

(Volumul Cercul si inocența. Ed. Cartea românească, 1987)