Întâmplări din Piața Universității

De la senatorul melcilor, la senatorul viermilor…

România și românii, formula gustată din plin de politicienii aflați azi la putere, se afă în plin proces evolutivo–degenerativ, ca să spunem așa…Astfel, dacă până mai ieri vorbeam de existența, în țărișoara noastră, a unui anumit tip de senator, al melcilor, iată ca azi, am făcut saltul mult așteptat, consemnând apariția unui alt specimen de senator: al viermilor. Fenomenul a fost sesizat, în premieră, de  ultra-intelectualul, ultra-democratul și, în sfârșit, ultra-europeanul senator de vastă notorietate, deocamdată, națională, Iulian Urban, înregimentat în oastea de strânsură zisă, în trei cuvinte, Partidul Democrat Liberal. Luat de valul dorinței exprese de a pune un diagnostic “de partid”, cât mai exact, participanților la demonstrațiile din Piața Universitații împotriva duetului lugubru președintele Traian Băsescu-Emil Boc, care întrepretează cu multe, prea multe, note false, aria Anticrizei, acest diagnostician de ocazie s-a ambarcat la repezeală într-unul din baloanele de săpun ale actualei puteri pentru a survola teritoriul acelui spațiu din inima Bucureștiului în vederea formularii unei concluzii cât mai bine "documentate".Revenit pe pământ, acesta a aruncat pe piața insanităților, fatalmente, verdictul…stiințific: demonstranții nu sunt, cum se dau, cetățeni nemulțumiți de sapa de lemn pe care le-au pus-o pe umeri actualii guvernanți, ci direct, fără nicio discuție, niște viermi autentici. Niște viermi colcăind inform și care, culmea, mai flutură și Tricolorul! Pe care,vai, cu foamea lor nelegiuită, l-au și găurit, făcându-l să semene cu cel mai de demult, din anii 90,91…Nu e nicio îndoială, grăit-a Urbanul ilfovean: în Piața Universității avem de-aface cu o mini-răscoală a viermilor. "I-am văzut eu de sus, erau viermi, de trei ori, viermi..."a declarat el cu toată convingerea nelegiuitului. Deci, fraților PDL-iști, ce merită în principal viermii când ies la drumul mare? Răspunsul e simplu: să fie striviți! Sau, cel puțin puși pe fugă cu DDT-ul! Niște viermi să ne strice nouă strălucita guvernare? Adică toate succesurile de până acușica, de vorbește toată Europa de noi, de măsurili dureroase, dar necesare, pe care le-am luatără?! 

Și totuși, zelul "științific" depus de Iulian Urban, acest  autentic senator al viermilor, n-a condus și la o încununare cu lauri pentru extraordinara descoperire, la prinderea în pieptu-i de aramă, în cadru oficial, la Cotroceni, a vreunei medalii pentru merite deosebite, cum se obișnuiește, pentru noi și ai nostri...

Situația îmi aduce aminte de niște versuri-celebre cândva- ale poetului Mihai Ursachi: „Un cetățean din Tecuci a avut un motor, dar nu i-a folosit la nimic...”Parafrazând:” Un pedelist(...din Ilfov)  a văzut viermi, dar nu i-a folosit la nimic...”S-ar putea spune chiar mai mult, că a pățit-o. Și asta pentru că alți savanți de același calibru ai partidului său, dar în domeniul datului la întors sau a întorsului de macaz în caz de avarie, i-au contestat, strategic, de ochii lumii, magnifica-i descoperire a viermilor în Piața Universității. Iulian Urban a vrut, în termeni fotbalistici, să dea un euro-gol în poarta demonstranților, dar propriul lui partid (deh, propria-i piele!) a mutat puțin poarta, atât cât mingea șutată de el să întâlnească bara! Într-un fel, Boc i-a arătat ușa PDL-ului, cea de ieșire, iar el i-a trecut pragul, simulând... demisia.Cum care demisie?Aia de onoare! Poate... Cine știe, o există  onoare și printre unii viermi…Dar numai de...Ilfov!

Înțelegând suferința zisului Urban, acum, la ceas de ger năpraznic, când stelele prind a se așeza altfel pe cerul politichiei românești, ne-am gândit să-i oferim, din generoziate, spre veșnică consolare, o pagină de literatură universală adecvată interesului său în materie de viermi. Intenția noastră sinceră de a consola un suflet și o conștiință(câtă e!) aflate în derivă, este  susținută, sub raport , oarecum pedagogic, de un poem scris de un autor mare, iubitor de oameni și de democrație, pe numele lui Carl Sandburg. Sperăm ca poezia pe care o redăm mai jos, a ilustrului autor american, îl va ajuta pe eroul nostru fost pedelist, să înțeleagă diferența dintre vermi și oameni, îl va îndemna la anumite reflecții, în sfârșit, îi va servi ca medicament care îi va ameliora suferințele de tot felul...

Carl Sandburg

Viermii și vântul

Viermii preferă să fie viermi.

Întrebați un vierme și el va spune:”Cine știe

            ce poate ști un vierme?”

Viermii suie și coboară, pe deasupra și pe dedesubt.

Viermii iubesc tunelurile.

Când viermii vorbesc, vorbesc despre lumea viermilor.

Viermilor le place bezna.

Nici soarele, nici luna nu-i interesează pe viermi.

Viermii în zig-zag urăsc viermii în cercuri.

Viermii curbi n-au niciodată încredere în viermii pătrați.

Viermii știu ce vor viermii.

Viermii alunecători se feresc de viermii cățărători.

Un vierme îl întreabă pe altul:”Cum vă târâți

                burta astăzi?”

Forma unui vierme strâmb îl satisface pe un vierme strâmb.

Un vierme drept spune:”Dece să nu fii drept?”

Viermii obosiți de cățărat încep să alunece.

Viermii lungi alunecă mai curând decât viermii scurți.

Viermii de măsură mijlocie spun:”E bine să nu fii

                 nici lung, nici scurt”.

Viermii bătrâni îi învață pe viermii tineri să spună:”Nu vă

                 întristati în ceea ce  mă privește,

                 decît dacă ați fi fost vierme,

                 ați trăit în locuri pentru

                 viermi și ați citit cărți

                 pentru viermi.

Când viermii pleacă la războiu, se târăsc, ies

                ca să se bată, se târăsc

                din nou, ies și se bat din nou,

                și așa mai departe.

Viermii n-aud niciodată acolo jos vântul de sus, de de-asupra

                pământului, și uneori se întreabă:”Ce este vântul ăla

                de care se tot vorbește?
                                                                
                                                                  (Traducere: Eugen Jebeleanu)

Dacă dl. senator, azi independent, Iuliu Urban, se hotărește, în baza bunelor intenții afișate după, poate face un efort pentru memorizarea acestei poezii. Va lua o notă bună, pe merit. Eventual, o va recita cu ocazia viitoarelor alegeri anticipate. Anticipăm și noi, aplauze furtunoase….

Bineînțeles, se poate duce chiar și mâine în Piața Univesității să o recite și să le spună celor de acolo:"Fraților, eu am vrut să vă recit din Sandburg...Nu știu ce m-a apucat..."

Florin Costinescu

O incursiune prin arhive

Actualul, mereu actualul, Paul Zarifopol

Poate mai mult decât alți critici literari de la noi, sau eseiști, pe teme ce țin de literatură și autori, Paul Zarifopol (n. 30 nov. 1874) se prezintă și azi la fel de actual, așa cum a fost recepționat și în primele decenii ale secolului al XX-lea, până la decesul său survenit, mult prea devreme, la 1 mai 1934. Aproape că nu există frază ( enunț) din opera sa care să nu emane… actualitate, aș zice strictă actualitate. Extragem în acest sens - nu întâmplător, știute fiind disputele aprinse de azi,”revendicările febrile” din spațiul râvnitei titulaturi, rîndurile de început ale eseului ”Intelectualul”, figurând în sumarul cărții sale mult apreciate “Din registrul ideilor gingașe”(1926):

“Intelectualul curat se poate numi, cred, numai omul deosebit de inteligent, acela care, normal si necesar, opune realitatii trebuința și capacitatea pură de a înțelege fără nici un respect pentru orice alte interese pe care viața cu vigoarea ei indiscretă, le împinge obișnuit pe primul plan al sufletului”.

Cu ani în urmă, înainte de 1989, tot căutând “comori scriitoricești” în Arhivele Statului din București am dat de câteva documente adunate într-un fond numit Zarifopol. Ele erau, de fapt, scrisori de familie, purtând date diferite, ceea ce înlesnea posibilitatea refacerii, chiar și sumare, a unor trasee de viată, de creație, din zona relaților umane… Putând fi apreciate - de către unii-, ca fiind “fără anvergură informativă”, ele oferă, totuși, date interesante despre o familie importantă în plan cultural, dar si politic, prin numele celor ce-o alcătuiesc. Este vorba, în primul rând, de eseistul, gânditorul iconoclast, omul de cultură Paul Zarifopol, de soția acestuia, Ștefania (Fany), care a fost fiica lui Constantin Dobrogeanu- Gherea, cel ce a deschis calea criticii literare în lumina ideilor socialiste, stârnind controverse pătimase în domeniu, prelungind în România răspândirea ideilor marxiste, de fiul acestuia, Alexandru Gherea, cunoscut militant comunist, susținător aprig al Cominternului și al soluției revoluției totale, sfârșind, din ordinal lui Stalin, în închisoarea de la Lublianka-Moscova și, în sfârșit, de Ioan D. Gherea, fiul mezin al marelui Gherea, filozof, estetician neatins de ideologia părintelui său, pianist inspirit și sensibil, ce l-a acompaniat chiar pe George Enescu. În “Amintirile” sale acesta mărturisește: “Când am luat cunoștintă cu scrierile lui I.L. Caragiale eram în clasa a 2-a primară. Eram într-o vacanță la Sinaia, în vila Albuleț. Cumnatul meu, Paul Zarifopol, îmi citea în fiecare seară o nuvelă sau două din “Momente” (Căldură mare, Bubico, Petițiune…) Tatăl meu se amuza punându-mă să recit din ele fără să sar nici o frază.”
Prima scrisoare pe care o redăm (Arh.st., București Fond Zarifopol, dos.38, f.1) poartă data de30 septembrie 1918. Ea este trimisă scriitorului din orașul Roman.

Mult stimate Dle Zarifopol, M-am bucurat mult că v-ați întors (cu) bine din Rusia, unde eu împreună cu alții am îndurat multe mizerii Numai grație nemților, care ocupase Odesa, ne-am putut întoarce din Odesa. Ați făcut foarte bine că v-ați așezat la Galați, căci în Iași e aproape imposibil de găsit casa. Am scris D-lui Dobrogeanu-Gherea întrebând de adresa Dv. și i-am trimis socoteala de procentele datorate împreună cu capitalul și am depus atât capitalul cât și procentele până la zi(…) Restul din moșia Cârligi de aproape 260 de fălci s-a vândut parte la Berceșteni și parte la Cîrligeni(…)
ss indescifrabil

O primă constatare: această epistolă este primită la 3 ani de la întoarcerea în țară(1915)a lui Zarifopol împreună cu soția, Ștefania, din Germania (Lepzig) , unde a devenit bun prieten cu I.L. Caragiale, aflat la Berlin. Erau, deci, anii de după război, cu tot ce înseamnau lipsurile de tot felul, inclusiv pentru familia scriitorului, care trăia, în principal, din colaborări (La “Cronica” lui T. Arghezi, “Viața Românească” etc.).O parte din” procentele datorate” și din“restul”, la care se referea semnatarul indescifrabil de mai sus, se poate aprecia, i-ar fi căzut numai bine familei scriitorului aflată la strâmtoare financiară. La începutul acestei perioade noi, aflăm că cei doi au călătorit, pentru scurt timp, și în Rusia, unde, se-ntelege, Gherea-bătrânul se simțea,cândva, ca acasă, localitate lui de naștere fiind Slavianka, astăzi Ucraina.

Invitație(respectuoasă) la colaborare literară

Notorietatea lui Zarifopol, scrisul său penetrant, recursul inteligent la informații, comentariul dens si scăpărător, au stimulat din plin revistele literare ale timpului în dorința lor de a-l avea colaborator. La 10 noiembrie 1923, prestigioasa revistă literară GÎNDIREA (Căsuța poștală 170, București) i se adrează în acest sens. E cunoscut faptul că, în decursul timpului, cu unii gândiriști, în special cu Nichifor Crainic, Zarifopol a fost la… cuțite literare.

Stimate domnule Zarifopol,

Cu poșta de astă-zi ne-am făcut plăcerea ( - nu știm dacă și pentru Dta va fi să se numească tot așa-) de a vă trimite o colecție din ultimele numere ale Gîndirei. Sunt, desigur, în atâta hârtie tipărită multe lucruri de prisos și puține de vre-o adevărată valoare. Cum tinerețea noastră nu este încă o circumstanță atenuantă, bănuind că citind cele multe acolo, sau răsfoindu-le măcar, nu veti fi prea aspru cu o revistă ce se întreține, bănește și sufletește, tocmai din generozitatea acestei tinerețe. Introducerea aceasta lungă și aproape ipocrită , vă închipuiți către ce sfârșit vrea să ajungă. Acum câte-va luni, la dl. Ștefan Popescu, ne-ți promis că odată veți cinsti paginile noastre cu o colaborare. Poate era numai o politeță spusă unei cunoștinți trecătoare. Noi și am socotit-o așa. Avem candoarea de (a) aștepta ca făgăduiala trecătoare de atunci să se îndeplinească. Toți aceștia din jurul “Gîndirei” vă rugăm a vă aminti că paginile din fruntea revistei vă așteaptă. Vă mulțumesc dinainte.( E o formulă mai sigură pentru a obliga pe cineva). Și vă rugăm a primi sentimentele noastre cele mai bune.
                                                                                                             Cezar Petrescu

Un moment de răscruce… …

Starea gravă a sănătății lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Ștefania, în calitate de fiică, se află la București, la căptătâiul marelui bolnav, de unde îi transmite vești noi lui Paul Zarifopol.

Arh.st. Buc., fond Zarifopol dos, n.r8, p.12 {1920}

Păvălucă, acu chiar am aflat că i s-a hotărât operația pe luni. Se mai face o analiză a sângelui și una a urinei, dar numai așa, de formă, că lucrul e deja hotărât! Tata….e emoționat și mă tem să nu se enerveze și să nu slăbească până atunci.Eu mă cam gândesc că poate ar fi bine dacă ar veni Luki să stea vre-o trei zile, primele după operație, că el e iute de picior, nu ca frățiorii mei, mititeii de ei! Sau vii tu pe o zi două? Sașa(Alexandru) pleacă azi la Ploiești, o anunță pe mama și cred că poimâine neapărat au să vie amândoi. Ionel( a venit și așteaptă scrisoarea ce i-am promis(….)Plec acum acasă, e 81/2 seara și îți arunc scrisoarea la cutie fără timbre că n-am(…)

                                                                                                                               Fanny

T. Arghezi- via Fanny- despre Paul Zarifopol

Foarte importantă ni se pare scrisoarea către soțul său în care Stefania face referință la întâlnirea ei, întâmplătoar e- cu Tudor Arghezi și la reacția aceastuia în momentul când poetul a aflat că ea este soția lui Zarifopol. Redăm scrisoarea.

Arh.st. Buc., fond 20, Zarifopol, dos.8.

Păvălucă dragă zău nu mai fi necăjit pe mine, dar trebuie să mă mai duc odată la București pe două-trei zile. Aș fi venit grozav azi o zi, dar m-am temut că prea abuzez de bietu Atanasiu(…) Am făcut cunoștință și cu Arghezi care a fost extraordinar de nostim. Eram cu Ionel la Brănișteanu(ziarist celebru) și a venit și Arghezi acolo. Când a auzit că sunt nevasta lui Paul Zarifopol s-a bucurat grozav și a început să te laude teribil, că de la nu știu care scriitor francez n-a mai citit el ceva așa de frumos că ești unicul în țara Emianească, multe, multe – iar eu tăceam; atunci odată s-a oprit și-a zis să-l scuzăm în caz dacă eu am altă părere despre tine, dar asta e părerea lui și nu se poate stăpâni să nu ne-o spună. Ne-a spus ce enorm îl interesezi și dinainte de război, mereu își bate capul că ce fel de om ești, că trebuie să fi ceva colosal de curios, că nu te-a văzut niciodată la Capșa, nici pe Calea Victoriei, că ești mai mult o figură mitologică ce locuiește sus la munte și numai din cînd în când trimiți așa câte un articol absolut desăvârșit. Mereu l-a urmărit gândul a scrie ceva despre tine – cine ești, ce ești și cum, dintr-un ciob cauți să reconstitui o civilizație veche, așa are să te reconstituiască el acu. În curând are să-și tipărească articolul despre tine. A fost extraodinar de amuzant un ceas întreg, ne-a întrebat cât mai stăm prin București, am spus lui Brănișteanu că mai venim să-l vedem și am plecat. A doua zi am fost la Brănișteanu cu Ionel la dejun. Ne-a spus că pe la 12 a venise din nou la el Arghezi crezând să ne găsească acolo ( pe la 12 ne întâlnisem și eu o zi mai nainte). Zicea-Arghezi- că mai voia să ceară detalii despre tine, cum ești, brun, blond, cu barbă etc., că de când ne-a văzut numai la articolul despre tine se gândește etc. Între altele, a mai spus că e convins că familia nu te apreciază și nici nu bănuiește capu tău că trebuie stârnit să scrii o carte mare etc.,etc. Nu mai am timp să-ți scriu mai mult, când ne-om vedea….

                                                                                                                                Mama

Arh.st. Buc., Fond Zarifopol dos.nr.8, filele 13-14

Dragă tată și copii… A fost pe aici Barnovschi(n.n.prozatorul D.V. Barnovschi, 1884-1925, bun prieten cu Z.) și mi-a spus că tu nu ești bine și că ai avut ceva temperatură… Știu că ești necăjit pe mine că nu mai vin, dar cum să lași un muribund care se ține cu amândouă mâinile de mine… apoi el abia șoptește și ea nu pricepe nimic (Didina – T.n.n: menajeră). Eu cred (că) acu în două zile se hotărește dacă scapă sau nu – peste vreo două zile cedează boala și vorba e dacă o putea rezista inima la temperatură și cele alte asaltări ale pneumoniei…

                                                                                                                                 Mama

Vestea cea tristă: a murit C. Dobrogeanu-Gherea

Arh.st. Bucu., Fond Zarifopol mapa 55

TELEGRAMĂ Urgent Caragiale Str. Luter I(?) Sinaia Prezentată la București….( L.S ) Sinaia 8 Mai 1920

Tata mare murit azi dimineață. Inmormântarea duminică după amiază… cu copiii. Rugăm insistent Didina nu lasa casa singură. Luni sosim cu toții înapoi.
                                                                                                                                    Fani

(O perioadă familia Zarifopol se retrage la Sinaia, unde scriitorul traduce și realizează prefața antologiei “Vedenii”, povestiri fantastice,1924).
Dacă unii dintre noi, obligați de vremuri, de ideologii, de propriile noastre limite, ne-am simțit despărțiți de Zarifopol, marele critic, marele om ai Idei, a rămas inflexibil în a ne vorbi prin opera sa.

Florin Costinescu

Articol apărut în revista Luceafărul de dimineață nr.36/2011

Hristos a Înviat !

Această mare Sărbătoare a creștinătății, Învierea Domnului nostru Isus Hristos, ne-a îndemnat acum, ca și altădată, să răsfoim, cu luare aminte, vechi pagini literare aparținând unor autori români care au părăsit de mult această lume, dedicate acestui eveniment, care a marcat esențial și definitiv configurația spirituală a Lumii. Cum au gândit ei ? Ce îndemnuri au primit de la sufletele și conștiințele lor? Cum și-au exprimat credința? Dacă altă dată ne-am gândit firesc la neîntrecutul Vasile Voiculescu, de data aceasta ne vom opri la o poetă foarte puțin cunoscută publicului ( chiar și celui literar!) de azi. Numele ei este Maria Cunțan.
Parcă aud în eter întrebarea: Cine e Maria Cunțan?
Cei mai tineri (unii), poate, nici n-ar dori să afle. Au în memorie prea multe nume de … vedete la ordinea zilei pentru a mai face un efort în plus.
Chem în ajutor pentru prezentarea uitatei scriitoare ardelene numărul din februarie 1936 al revistei “Gândirea”, care consemna, cu pioșenie și respect, despre ea:

“Maria Cunțan s-a stins și moartea ei a stârnit o oarecare surpriză, nu se știa dacă mai trăiește încă. Bătrână și uitată, se adăpostea într-un azil bucureștean, văzută arare de câteva femei de inimă cum sunt cele strânse în jurul “Revistei Scriitoarelor și Scriitorilor români”. Ce soartă! Maria Cunțan e alături de Alice Călugăru și de Elena Farago, între puținele poete adevărate ale literaturii române. Alice Călugăru și-a pierdut urma prin Parisul tuturor seducțiilor. O fi trăind încă? O fi murit și ea? Poesiile ei de o sălbatecă frumusețe au fost uitate în foile revistelor de-acum un sfert de veac. Elena Farago, despre ale cărei cărți melodioase și nostalgice nimeni nu mai pomenește, îndură un destin cenușiu pe la Craiova…. Maria Cunțan, pierită la trup, sfioasă și decentă, a trăit în vis și în spirit, până unde nu ajunge atenția noastră. E de înțeles să fi fost ignorată, deși nu e de iertat. Inegală, da. Dar din cele două volume groase, intitulate” Din caierul vremii” se poate alege o frumoasă antologie de lieduri, de cântece simple și verzi, în care tonul popular se prelungește în ecoul difuz al romanticei germane, atât de familiară temperamentului poetei. In chip firesc ,unele din aceste lieduri si-au atras tovărășia muzicii și s-au răspândit pretutindeni în romanțele cunoscute:

Pe sub fereasta-mi curge-un râu,
Sunt lacrimele mele…

sau cealaltă, care sună ca un Stimmung de Richard Strauss, și e totuși atât de românească în sentimentalitatea ei pură și ideală:

La fântâna cu găleată,
Pe cărarea dinspre gruiu…

Maria Cunțan e un glas minor, dar notabil și viabil al sufletului popular ardelenesc.
… Un singur om n-a uitat-o din câți au prețuit-o cândva: N.Iorga. Omul acesta, splendid în mărinimie, i-a urmat sicriul până la groapă”.

Maria Cunțan

Ouă roșii

Pământul se cutremurase,
S-a-ntunecat în miezul zilei,
Iar sus pe Golgota murise
Isus împărțitorul milei.
Apostoli și mironisițe
Erau cutremurați de-un dor
De-a mântui sfintele moaște
Și-a le-ngropa în legea lor.

Pilat nu le-a-mplinit rugarea.
Cesarul se putea temea,
Că luat de dânșii trupul rece
Cum poruncise – va-nvia.
Maria Magdalena însă,
Cea credincioasă lui Isus,
A înroșit un coș de ouă
Și cinste lui Pilat le-a dus.

Pilat uimit de-așa minune
Uitându-și gândurile grele
I-a zis Mariei Magdalene
Să ceară ceva pentru ele.
S-a înroșit mironosița
Și-a îndrăznit să-l roage-ncet:
“Dă-mi mie trupul de pe cruce
Al lui Isus din Nazaret”…

Pilat s-a tulburat o clipă,
S-a hotărât apoi să-l deie.
A luat din mâna ei ploconul…
Ce să se teamă de-o femeie?
Mironosița-nvingătoare
Cu doi apostolii mai străini
Culcară-ntr-un mormânt de piatră
Pe cel încununat cu spini.

Și-a străjuit apoi mormântul
Și piatra se pecetlui,
Dar cel ce-a întrupat Cuvântul
A înviat a treia zi.

Poezia de mai sus figurează în volumul “Din caierul vremii”, (II) Ed. Minerva, București 1916.