Lansarea volumului „Secunda eternă”

Câteva gânduri şi amănunte de la faţa locului

Joi, 29 ianuarie 2009, la sediul central al Bibliotecii Metropolitane - Bucureşti, a avut loc manifestarea literară „Portret de scriitor”, ocazie cu care eu, deţinătorul acestui pogonaş de blog, proaspăt împropietărit, conform Legii fondului funciar al Eterului, mi-am îngăduit, după multe ezitări, lansarea volumului selectiv de versuri „Secunda eternă”. A trebuit, astfel, să treacă aproape un an de zile de la apariţia acestuia pentru a mă decide să comit şi eu o asemenea faptă literară, pe care am socotit-o -şi încă o mai socotesc - a face parte din noul arsenalul de mondenităţi literare apărut după zisa, presupusa sau reala revoluţie, aducătoare , se susţine, de adevărată de democraţie şi pe meleagurile noastre spirituale. Atitudinea mea –recunosc cu umilinţă - retrogradă, de a nu înţelege farmecul sau deliciile noii mode, de a nu intra în front, sau de a afişa o anumită detaşare faţă de spiritul timpului, timp care, nu-i aşa? fuge, oricum fuge, nu numai de sub picioarele noastre, dar şi de sub condeele pe care le mai ascuţim din când în când, a fost, zic, la un moment dat, înfrântă în faţa avalanşei de exemple... demne de urmat. În fond, de ce nu şi tu? Până când? Dacă nu te mişti, nu exişti. Puţină reclamă nu strică! Încearcă - şi vei vedea ce iese! Reclamă a zis? Păi nu sunt reclame destule, la pamperşi, la pastă de dinţi, la rujuri, la rimel şi la multe altele? Acum şi la poezie?
Departe de mine gândul de a-mi compara năroada hotărâre târzie cu vitejia reală a soldatului căzut pe Câmpul de la Marathon. În fond, nu sunt un sceptic prin definiţie, ci doar o fiinţă derutată, expusă intemperiilor vremilor, care îndrăzneşte să-şi mai pună întrebări. Întrebări care încep, rutinier, anost, prostesc de-a dreptul, tot cu arhaicele : „De ce?”, „Cum?”, „Se poate?”, „Până când?”Ar urma şi altele, dar renunţ. Dar poate, iată, am găsit din întâmplare cuvântul potrivit: „renunţare”. Totuşi, nu sunt sigur. Mai pot fi şi alte cuvinte potrivite. Vă gândiţi la cele ale lui Arghezi, dar vă înşelaţi: acelea sunt geniale, nu intră în discuţiile noastre mărunte, de azi pe mâine...În fine, mi-am învins scepticismul, am decis; acum trebuie să-mi dovedesc calităţile de manager inspirat al propriei dorinţe, dorinţă care a spart crusta iniţială de îndoială scoţându-şi căpşorul la lumină. Doamna Mihaela Sfârlea, sensibilă şi rafinată iubitoare de carte, salariată la respectiva bibliotecă, m-a luat prin surprindere arătându-mi afişul cu „Portretul de scriitor”. „Cum nu l-aţi văzut? Este deja expus la avizierul din stradă. Un tânăr a şi venit să se intereseze de lansarea cărţii dumneavoastră...” Măi, să fie, chiar aşa, să aibă şi poezia fanii săi în aceste vremuri tulburi?”- mă întreb, mirându-mă ca de un lucru aproape miraculos. Să fiu cinstit , participând, parcă pentru încălzire, la câteva întâmplări de acest gen, răspunzând unor amabile şi amicale invitaţii, atmosfera nu mi-a displăcut, apreciind latura lor prietenească. Prietenia literară e însă profitabilă, zic eu, dacă e împănată, pe ici pe colo, şi cu ceva exigenţe spuse fie chiar şi indirect, aluziv, dacă doreşti să menajezi sensibilităţile, nu puţine, bunele relaţii. În ultimii ani s-au cam înmulţit periculos rândurile scriitorilor geniali, asta concomitent cu scăderea drastică a numărul cititorilor de poezie, au luat-o la trap laudele reciproce, la botul calului, a crescut cota bunilor manegeri-aranjori în ceea ce priveşte administrarea „succesului” propriilor lor scrieri. Deh, zgomotul şi furia! Parcă aşa zicea cineva.
După câteva bâjbâieli organizatorice, neîndemnarea, bat-o vina, norocul mi-a surâs, reuşind să pun la un loc timpul liber a şapte scriitori ce urmau să formeze „prezidiul” reuniunii literare anunţate, cei care urmau să „deseneze”, pentru început, în baza propriilor impresii, aprecieri critice şi gusturi personale, acel „Portret de scriitor” . Cum va ieşi ? Mulţumesc că au răspuns invitaţiei mele, singura problemă fiind timpul liber şi nu alta, de altă natură, onorându-mă cu prezenţa lor prestigioasă, academicianului D.R.Popescu, al cărui colaborator sunt , ca redactor, la Editura Academiei, criticului şi istoricului literar Eugen Negrici, care a scris şi prefaţa „Secundei” mele, maestrului Radu Cârneci, prestigioşilor critici literari Ioan Adam, Costin Tuchilă şi Aureliu Goci, poetului Florentin Popescu. Nu uit să amintesc că doi scriitori, pe care i-am cunoscut de curând, au venit din provincie pentru a participa la întâlnire; e vorba de Lucian Gruia care, între timp, a semnat o cronică literară la „Secunda eternă” în revista „Euromuseum”şi de Gheorghe Stroe , care a comentat, dintr-un unghi inedit, volumul respectiv. M-a bucurat şi îndatorat mult prezenţa actorului-spectacol Eusebiu Ştefănescu, căruia îi aduc mulţumiri şi pe această cale, recunoscând că recitalul oferit din câteva poezii ale volumului, mai ales interpretarea baladei „Iluzie, alt turn din Pisa”, a avut partea lui de ... vină în configuarea succesului pe care - s-a apreciat - l-a avut întâlnirea de la Biblioteca Municipală.

Cu toate că discuţiile au fost destul de ample voi reda /avem simţul măsurii../ din cele spuse de fiecare vorbitor doar o mică parte:
Eugen Negrici: Cum l-am cunoscut pe Florin Costinescu ? La armată, în vremea studenţiei, în timpul unei convocări, cum era în acele vremuri... El era „plăvanul” de la plutonul facultăţii de istorie, iar eu „plăvanul” de la facultatea de filologie, adică încheetorii de pluton , cei care cărau mitralierele, ATM-urile, instrumentele cele mai grele de luptă. După aceea, ne întâlneam la popotă, la sala de mese ... Astfel am putut să descopăr că acest om, acest bărbat puternic are o sensibilitate calmă, o blândeţe şi o atitudine care-l despărţeau de trivialitatea cazonă, molimă care îi contaminase pe mulţi. Ei bine, acest bărbat puternic, iubit de femei era cel mai tăcut şi mai distins dintre toţi. Mai târziu, i-am citit poeziile publicate, i-am urmit, vag, cariera în ziare şi reviste importante ale ţării, politice şi nepolitice, şi n-am remarcat niciodată derapaje politice, totul era de bun simţ; chiar şi atunci când făcea o poezie patriotică, această poezie se reţinea prin distincţia ei. Mai târziu, i-am urmărit felul cum şi-a păstrat tonul luminos în vremea în care poezia a evoluat cum a evoluat după revoluţie, intrând în trivialitate şi mizerabilism. Sunt de acord cu ce a scris profesorul Romul Munteanu despre poezia lui, am arătat asta în prefaţa cărţii. Sunt câteva lucruri foarte clare : găsim în poezia lui un simţ al ceremonialului fastuos căci Florin Costinescu pare, de departe, a fi unul dintre cei mai interesanţi poeţi elegiaci cu o reflexivitate discretă din literatura noastră contemporană. Toată imaginaţia lui poetică, mersul gândirii producătoare, se concentrează pe luna septembrie, pe acel septembrie melodios şi diafan, protector şi etern(...) Ca şi la poeţii boieri stihuitori de la începutul secolului al 19-lea, ivirea erosului este cel care desfundă izvoarele inspiraţiei. Este o poezie care mizează, ca şi marea poezie a lumii, pe formă. Rima îl cheamă, narcoza rimei îl atrage pe poet, îl duce departe într-o lume care nu mai e a lui (...)
Mă pot întreba: Ce destin poate avea o astfel de poezie acum când trăim în plină vulgaritate şi am intrat în regatul de o mie de ani al regelui manea? Desigur, putem să aşteptăm ca aceste lucruri să se stingă, ca gustul pentru vulgaritate să obosească. Dar poate ar trebui şi să grăbim, într-un fel sau altul, procesul de maturizare a acestei trivialităţi generalizate, pentru a se produce ruptura, pentru ca lumea să înţeleagă că poezia nu e acolo, ca poezia să se întoarcă unde îi e locul. Cred, eu sper, că în curând ne vom întoarce la o poezie reprezentată de câţiva poeţi de azi, printre ei aflându-se şi Florin Costinescu...
Radu Cârneci : Am lucrat cu el multă vreme la “Contemporanul”...Florin Costinescu este unul dintre cei mai devotaţi prieteni ai Poeziei...Este sincer, distins, nu se grăbeşte, este ferm, ţine la ce trebuie să ţină, este un poet adevărat. Reţin acea baladă carpată, una dintre cele mai frumoase poezii scrisă pe această linie, un poem exemplar...
Aureliu Goci: Se poate pune întrebarea: la ce bun poezia în vremuri sărace? Poezia domnului Costinescu nu a fost receptată exact în parametrii unui discurs critic evoluat, aşa cum ar fi meritat, cu conceptele critice cele mai naturale(...)După mai multe lecturi am sesizat lucruri noi, anume că poezia sa se dechide mereu cu semnificaţii ramificate; sub aparenţa unei poezii coerente , liniştite, se păstrează permanent un nucleu dur. Ferită de rupturi şi turbulenţe, poezia lui Florin Costinescu este dificil de prins într-o definiţie...
Florentin Popescu:Sunt convins că poezia lui va rezista şi dincolo de nebunia de azi...
Gheorghe Stroe: Volumul „Secunda eternă” vine într-un moment în care neomodernismul nu şi-a epuizat încă efectele, canonul neomodernist este încă productiv; pe acest fond, Florin Costinescu redescoperă că totuşi poezia este comunicare...
Costin Tuchilă: Lirica lui Florin Costinescu porneşte din uimire, din mirare, din emoţie, din întrebări...Un text teribil: Nuferi blestemând...
Ioan Adam, cel ce a stat la "timon" întâlnirii: Florin Costinescu este, într-un fel, un poet dizident, dar nu în sensul de azi, ci prin încrederea în cuvânt, în capacitatea versului frumos, cizelat, un poet care ştie că esenţa curge, dar nu dispare...

Cu aceeaşi sinceritate mulţumesc întregii asistenţe, din care au făcut parte mulţi scriitori ce au răspuns prieteneşte invitaţiei mele. Nu mi-e indiferent niciun nume prezent, chiar dacă mă limitez a-i cita pe Toma George Maiorescu, de curând sărbătorit pentru împlinirea a 80 de ani, Nicoale Grigore-Mărăşanu, marele editor Nicolae Gheran, Magdalena Bedrosian, editoarea de prestigiu a unor autori de mare notorietate, Ion şi Lidia Lazu, Iuliu Raţiu, Emil Lungeanu, George Genoiu, Constantin Turturică, Passionaria Stoicescu, Maria Aurel Baros... O bucurie pentru mine a fost prezenţa în sală a fostului meu coleg de la Facultatea de istorie din Bucureşti, renumitul arheolog şi profesor universitar Mircea Babeş, directorul Institutului de arheologie al Academiei Române. Fără să facă ... săpături a descoperit că şi poezia are „situl” ei destul de intersant!

Recunoscut ca un maestru al prozei de ample desfăşurări, marele romancier D.R. Popescu a tras, ca pentru sine, dar auzită şi de alţii, o concluzie scurtă, dar percutantă: întâlnirea a fost, evident, o reuşită, dar asta şi pentru că discutându-se despre poezia unui autor ce aparţine unei generaţii formate în cultul marilor modele, cum ar fi Blaga, Arghezi etc, participanţii au simţit nevoia să vorbească, în general, şi despre destinul poeziei în condiţiile actuale, când arta, în totalitatea ei, din păcate, pare a se afla sub tutela, după cum s-a exprimat Eugen Negrici, regelui manea...

Întrebarea noastră:Va dura acest regat chiar 1000 de ani?

Reiau pentru cititorii acestui blog poemul care a constituit „vedeta” recitalului lui Eusebiu Ştefănescu

Iluzie, alt turn din Pisa


Frumoasa doamnă Beatrice
a sucombat ieri la Paris,
frumoasă nu acum – cândva,
când turnul Eifel se-nălţa,


A fost modelul ideal,
pentru miragiul ei carnal,
la mulţi peisagişti divini,
parizieni şi florentini,

Trăia-ntr-o cameră, modest,
cu geamul lăcrimând spre est,
între cafea şi-ntre ţigări
mergea ca trenul între gări,

La lift era văzută-ades ,
purtând pe cap un fel de fes,
pe umerii fragili de tot,
un vechi şi demodat capod,

Se mai ducea, din când în când,
să-şi ţină-n colţ, la carne, rând,
vecinii o iubeau nespus
şi nu credeau că s-a şi dus...

Da-n proaspătul ieşit ziar
citiră-anunţul mortuar
în care se-arăta precis
de moartea doamnei Betarice,

Se pare c-a murit uşor,
că scrie-n el „fulgerător”,
...cuvintele – şi ele, plâng,
vai suflete nătâng, nătâng...

O masă, scaune, tablouri,
în rest – nimic, nişte zerouri...
atât lăsat-a-n urma ei,
ceva bănet, nişte cercei...

Stătea-ntr-o ramă însăşi ea,
lascivă, pe o canapea...
şi ochii, ah, argintul viu,
priveau spre propriul ei sicriu,

În fine, liniştea-a venit
şi-n pieptul ei prea şubrezit,
iar clopotele care bat
acoperă câte-un oftat...


„Sărmana doamnă Beatrice,
fiică a marelui Paris,
gingaşă ca un boloero,
trufaşă ca un Waterloo,

Naivă, tandră ca un crin,
te duci de-acum în ţintirim,
te duci, de îngerii cei buni,
călăuzită prin genuni...

Dar când mai toate s-au fost zis
se auzi: „Oh, Beatrice”...
În colţul camerei, un el,
un moşneguţ, un bătrânel,

Era străpuns de-al artei chin,
un artist plastic florentin,
ce-o avusese drept model,
spre a-i inspira al lui penel,

De-abia venise la Paris,
când o-ntâlni pe Beatrice,
să se afirme – oh, ce greu
de-o vrea prea bunul Dumnezeu...

Şi Beatrice, cum stă, aşa,
pare a fi opera sa;
culori, peneluri, ore, vieţi,
o, cum ne-nveţi şi ne dezveţi,
Tu, Doamne, Blândule –nţelept,
şi ne pui mâinile pe piept
şi ne desparţi de efemer
împărăţindu-ne în cer,

Iluzie, alt turn din Pisa...

...şi Beatrice murind, proscrisa,
chiar doamna sucombată ieri,
spre care cad troieni, tăceri
de ieri, de azi, de nicăieri...