Cartea, iarăşi şi iarăşi

Mariana Şora - „O viaţă în bucăţi”(Ed. Academiei Române, 2007)

„Mă întreb ce demon mă-mpinge să mă dedau în genere evocărilor, stând atâtea ore, zile, săptămâni şi luni ca să înnegresc atâta hârtie? La ce bun? Spre folosul cui?”Aceste fireşti , şi în acelaşi timp , patetice întrebări în cascadă şi le pune Mariana Şora, la un moment dat, în volumul său „O viaţă în bucăţi”, o carte a privirii cu nostalgie în oglinda timpului trecut, oglindă care-i întoarce, odată cu luminile şi umbrele tinereţii, o perioadă de viaţă viu colorată, plină de trăiri de tot felul. Este vorba despre un apel lucid la memorie, la o memorie jalonată de evenimente personale, dar şi de evenimente generale, care au afectat milioane de oameni, omenirea în întregul ei. Iar memoria autoarei este populată atât de oameni obişnuiţi, cu existenţa efemeră, cum se spune, dar şi de oameni importanţi -unii iluştri- , de fapte deosebite, într-o ţară, Franţa, fascinantă prin istorie şi unică prin cultură. Dacă avem în vedere şi faptul că perioada evocată este cea premergătoare Celui de-al Doilea Război Mondial, tulbure şi totodată tulburătoare prin neprevăzutul schimbărilor, a celei a conflagraţiei însăşi , dar şi a celei post - conflict, ne putem da seama de la ce izvoare extraordinare, în privinţa fluxului evenimenţial, se alimentează paginile acestei cărţi cu dramatism, trăire umană, candoare şi putere reflexivă. Memoria autoarei se modulează, astfel, în funcţie de elanurile unei tinereţi hotărâte să cucerească Viaţa în ce are ea mai frumos şi mai înălţător, dar şi de schimbările dramatice ale unei istorii aflată la răscruce. „Personajele” principale ale acestei cărţi sunt doi studenţi români, bursieri ai statului francez aleşi pentru meritele lor intelectuale de excepţie, Mariana Şora şi Mihai Şora, intraţi cu entuziasm şi încredere, în vârtejul vieţii pariziene, stăpâniţi de dorinţa arzătoare de a se forma profesional impecabil, fără a ezita, însă, să se „încarce” cu noi experienţe de cunoaştere în planul vieţii de fiecare zi. Pentru a relua expresia autoarei, Mariana Şora a „înnegrit” hârtia într-un mod care o recomandă ca pe o scriitoare veritabilă, posesoare a unor unelte de scris savante, puse în slujba unei memorii prodigioase şi a unui adevărate ştiinţe de a „scrijeli” –emoţionant- în pagină evenimente foarte diverse - de la cele personale, familiale, până la cele aparţinând umanităţii în ansamblu. În „bucăţile de viaţă” alese , Mariana Şora înfăţisează , în context parizian, siluetele în mişcare ale tinerilor Eugen Ionescu, Emil Cioran , Constantin Noica etc., viaţa culturală franceză , cu zbuciumul ei zilnic, atât de fertil în autori şi opere fundamentale. Scrierea Marianei Şora excelează nu numai prin relatările faptelor de o anumită suprafaţă, ci şi prin disecarea amănuntelor de viaţă, a trăirilor, a sentimentelor umane, a stărilor atitudinale. „Spre folosul cui înnegrirea hârtiei ?- se întreaba autoarea în primele rânduri ale cărţii, pentru ca, la finalului ei să aflăm singuri răspunsul:pentru noi, dar într-um mod scriitoricesc care să ne determine să-i mulţumim pentru darul făcut. În întregul lui, volumul dă măsura unui mod anume de trăire a tinereţii aparţinând nu doar unui cuplu- Mariana şi Mihai Şora, dar şi unei întregi generaţii „ puse pe fapte mari”, a unui mod exemplar de împlinire a personalităţii umane prin cultură, prin asumarea valorilor ei eterne. Publicarea unei asemenea cărţi intersante şi pilduitoare prin fiecare pagină a sa, reprezintă - şi va reprezenta oricând-un act cultural mai mult decât binevenit: necesar. Profesorul Paul Cornea a apreciat că această carte de amintiri a Marianei Şora „nu e doar intersantă şi instructivă, înţeleaptă prin echilibrul opiniei şi profunzimea interogaţiilor, e şi o carte frumoasă, în înţelesul deplin al cuvântului”. Iar tânărul critic Tudorel Urian scria: „Citind această carte, orice tânăr de azi câştigă în planul cunoaşterii propriu-zise, dar şi al vieţii în general”.


Reportaj cu tranziţia de gât

Să fim cârni...sau de la nas la trompă

O nouă dimineaţă, aş adauga, după sloganul Pieţii Universităţii din zilele ei de glorie post-revoluţionară, liberă de comunism...Privesc pe fereastră, acelaşi soare, care străluceşte victorios de milioane de ani, însă acum, parcă, îmi este mult mai prieten; nu mai aud, nici în vis, îndemnul: „Votaţi Soarele!”. Alte vremuri, alte tacâmuri de pui, alte salamuri cu e-uri, alţi cartofi prăjiţi cu arome la alegere... E altceva, cu totul altceva şi, în primul rând, dom’le, este democraţie autentică, nu nechezol, arză-l-ar focul. În fiecare dimineaţă, că tot am ieşit la pensie, răsfoiesc, găsesc eu ce, răsfoiesc şi sorb din când în când din cafea. Astăzi i-a venit rândul la răsfoire unui număr din vechea „Furnică”, acea a lui G.Ranetti şi N.D. Ţăranu, din anul de graţie 1910. Un argument în plus, de ordin sentimental; 1910 este anul de naştere al părinţilor mei. Ca să vezi ce întâmplare: când părinţii mei se năşteau, parcă special să mă aducă pe mine pe lume, ăştia doi, Ranetti şi Ţăranu, umblau cu „Furnica” prin presa românească, furnicându-i ba pe unii, ba pe alţii cu umorul lor, numit în limbajul elevat de azi caterincă! Într-un fel, mă consider rudă cu ei. Umbli la asemenea pagini la distanţă de un secol şi parcă îţi vine să rosteşti, parafrazând niţel -, ca Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca-, care încă aşteaptă să intre în pielea de bronz a propriilor statui, cerute de admiratorii lor: „pagini uitate”, „pagini recuperate”, „pagini necenzurate”... Răsfoiesc, cum zic, soarele democratic mi-e martor cu lumina lui proasptătă, şi numai ce dau peste un titlu haios (alt...neologism!) şi genial în felul lui: „Să fim cârni!”. M-am gândit imediat la dumneavoastră, stimaţi cititori, pentru că eu am un defect din născare: cum dau de ceva bun împart cu alţii, necerând nimic în schimb, nici măcar un amărât de „mulţumesc”. Acum să nu începeţi să tremuraţi, dacă acest articol centenar evocă ceva ce se petrece într-un miez de iarnă! Scrie, deci, la „Furnica”: „Din clipele în care iarna bate la uşă cu degetele ei de viscol şi zăpadă, nasul devine unul din organele cele mai de actualitate ale omului. Dovada: guturaiul. Guturaiul face ca nasul să fie la ordinea zilei”. Concluzia acestei aserţiuni plină de aplomb i s-a impus de la sine autorului, într-o formă absolut convingătoare, fără graniţe temporale. „Prin urmare, guturaiul este - cum s-ar zice în termeni parlamentari- ordinea de zi a nasului în timpul iernii”. Puteţi să nu fiţi de acord cu acest adevăr imbatabil? Dar, fără nicio îndoială, nu numai guturaiul este acela care dă nasului atâta importanţă şi, mai ales, atenţie...”Printr-o curioasă coincidenţă, scrie mai departe „Furnica”, şi politica a contribuit dintotdeauna la sporirea prestigiului nasurilor”. Astfel, se ştie, intrând în viaţa politică, o mulţime de oameni, până de curând anonimi de nu stătea haina pe ei, îşi iau nasul la purtare. „În politică- se mai arăta la gazetă în , aoleu, anul 1910, nasul se poartă foarte mult: mai mult chiar decât paltoanele electorale şi rochiile cu împiedicătoare”.Oare astăzi, acest astăzi începând din 1989 şi continuând în neştire până nu se ştie când, nasul se poartă mai puţin? La dimensiunile fizice ale Casei Poporului (impregnată cu „Ceauşescu-PCR”) se impun, fără doar şi poate, alte nasuri, pe măsură! În unele cazuri, dacă este vorba de femei (nu de toate!), nu doar nasurile, ci şi buzele groase sunt aducătoare de succesuri dintre cele mai răsunătoare! Urmează şi alte distincţii, absolut salutare. Cele mai interesante evoluţii nasologice - se apreciază- le are nasul nu cârn oricum, ci nasul cârn de tot. Proprietarul acestui nas este, la început, foarte abătut, abia reuşind să-şi ascundă, cât de cât, „cârnia”. Lipsa lui de nas vine de se leagă cu faptul că încă n-are un nume, o biografie care să-l recomande ca pe un erou posibil. Încet- încet, însă, îşi intră în mână, câştigă teren; mai un interviu în mass-media, mai un simpozion prezidat de el, mai o invitaţie la o „Duminica în familie”, mai o promisiune la TV, mai un fapt caritabil bine prezentat la ore de maximă audienţă, mai o sub-comisie, mai o ditamai comisie de cercetare fără nicio finalitate, mai un Consiliu al Europei etc. etc. În acest timp, copăcel, copăcel, nasul creşte; mai întâi cât un vârf de chibrit, mai apoi cât o mogâldeaţă...Şi, pe măsură ce este privit mai mult şi admirat, cârnul creşte în nas şi descreşte la altele, ştiţi voi care altele...Organul olfactiv ajunge apoi la stadiul de pătlăgică, împlinindu-se în cel de banană. O dată cu nasul , creşte şi curajul, iar mâna devine greblă prin banii publici; chiar şi acum, în anul de graţie 2009, când clasa politică , zice-se, s-a înnoit prin uninominal. Vorbesc de nas?Recunosc, e o copilărie, nasul e un organ depăşit, de mare actualitate devenind trompă de elefant. Doar e criză! Să te ţii aspiraţii! Ţi se taie respiraţia...Economia noastră de piaţă este plină de trompe care amişună şi aspiră tot, fonduri, onoruri, titluri, funcţii, hectare etc.; nu se opresc decât o dată la patru ani, la alegeri, apoi îşi încep iar ciclul devastator. Fantezia nasurilor de altă dată a însemnat ce a însemnat, dar fantezia trompelor de azi e pur şi simplu debordantă. A fost cândva un an, 1910... Asta da, nostalgie...Toţi am vrea să trecem cu bine tranziţia, dar , la o adicătelea, putem fi cu toţii cârni? Putem avea cu toţii trompe? Şi dacă am avea am putem ajunge cu ele unde trebuie?