Marian Barbu, despre volumul Sisif, dezlegarea de vină

SIC TRANSIT GLORIA MUNDI

                                                                          

                                             Repere și identitate

               

Colecția Opera Omnia, de la Iași, înființată la TipoMoldova și susținută cu interes financiar, de un iubitor al culturii, cum s-a dovedit a fi Aurel Ștefanachi, a numărat și pe poetul Florin Costinescu (n. 16 mai 1938, în Slobozia, de Muntenia).

                Dacă e să invocăm o posibilă clasificare – în lumina cerințelor de istorie literară, pe care să le înțeleagă și unii huseni, dornici de clarificări, fie și piperate, dar să fie ! – am rosti Generația '70, debutul editorial producându-se în 1972 prin vol.Adierea tărâmului. Acum când, și-a alcătuit antologia de versuri, în 2011, în cadrul departamentului de Poezie contemporană, la oficiile editoriale amintite, a devenit un viabil scriitor reperabil, indiferent din ce parte a baricadei te-ai situa. Prin ingenioasa lui creație nu subscrie în niciun fel caracterizării partizane, ca să nu zic una de serviciu, făcută școlărește lui Costinescu Florin în ediția Dicționarului General al literaturii Române, din 2004.

                Câteva repere privind detașarea sau identitatea scrisului afirmat :

1.O viziune modernă despre artă și cultură prin formulări poetice

specifice, semn al unor întinse lecturi de profil;

2.Stabilitate în dimensiunile actului creator, în toate volumele publicate

până acum;

3.Un limbaj care controlează diferențiat expunerile inspirației survenite.

 Adică , lexicul limbii române în oricare dintre creațiile sale este odihnitor, cu subtexte care provoacă benefic și pilduitor;

4.Pentru profesionistul de catedră nu este o anume temă care să-l

 oprească țintuit în brațele vreunei sirene.Ulise își cunoaște drumul spre casă încă de când era tânăr.

Antologia la care ne referim se intitulează Sisif, dezlegarea de vină,

 610 pagini.

                Ea a fost organizată de autor, nu prin însumarea de texte anterioare, ci prin selecție. De aceea, nu  vom găsi aceleași titluri, ci doar mutatis-mutandis, de la volume, la antologie.

Primul titlu din antologie , Murmurul lumii, conține supradimensionat

 un puzzle tematic întremător de ideația lui conținută. Poema Aceasta e vocea are aerul unei balade de tip german. Romanticii au apelat-o din medievalitatea târzie pentru proiecțiile ei în temporalitatea sa  fugindă. Dar și prin libertatea oferită creatorului de caz, de a-și mișca inspirația încolo și încoace, fără a-l obliga  să cantoneze undeva.În scurt, balada lui Costinescu este o poemă de atmosferă .

                Un vers cum l-a formulat el :

-„Dacă-s toate acestea, eu nu sunt inimă – (...) sunt altceva(...)” trimite

 involuntar la ...Marin Sorescu, cu acea străluminare spre Eminescu (Trebuiau să poarte un nume).

Identificarea am definit-o revelație, deoarece Poetul a inclus în această

 antologie o grupare chiar de balade, câteva dintre ele reînviind spiritul balcanic nu numai al lui Ion Barbu, ci și al unor cerchiști de la Sibiu (vezi studiile de profil ale lui Mircea Muthu și Ion Pop).

                Iată un alt motiv al diferențierii de contemporanii lui.Tratamentul stilistic al fiecărei balade în parte rămâne de admirat și reverberează cu maximă măsură dincolo de text. Se găsesc acolo nu numai determinantele unei atmosfere specifice, ci și o tipologie aparte, care a defilat cândva în istorie, iar acum, doar cartierele mărginașe ale Bucureștiului mai stăruie rarisim în reînvierea lor.

                Câteva dintre balade au o cantabilitate provocatoare. Altele propun și dezvoltă mici filosofii ale nostalgiei („A fost cândva un fel de rai, / când caii nechezau, a fugă,/ acum, să-i ai și să nu-i ai / stau în poziție de rugă” – Trăsură veche, Amintire cu Lorelai).

                O baladă împlântată direct în magma politicii românești, mereu oscilante, împrumută prozodia coșbuciană și tonalitatea răbdătoare a speranței care ni s-a fluturat în istorie de-a lungul veacurilor. Speranța încheie profetic balada Pomul lăudat: „Hrăniți de vis și depărtări, / cu sânge, zbateri și mirări, /ești pom al Marelui Cândva - / doar mersul și negarea sa”.

5.O linie tematică de fond (cum altfel la poeții importanți ai tuturor

 timpurilor ?), a rămas despre artă, artiști și rolul lor în contemporaneitatea însoțitoare.

                Florin Costinescu, cunoscându-și creșterea și descreșterea valorii ca poet, doar a rămas cu același ego, slujindu-l cu mândrie și pe alter ego, se mărturisește în consens – Vezi Casa poetului și Dacă poezia. Reproduc două versuri de antologie: „Poetul știe că soarele / îi dă primele vești din lăuntrul lumii”.

                Amintesc o soresciană triumf(l)ătoare : Ochii lui Eminescu, privindu-ne(„ochii lui Eminescu...// se deschid mai ales noaptea/ pentru a privi /cum doarme pământul, / cum visează, / cum strânge la piept apele,/ nemuritoarele, dureroasele lui obsesii...”).

6.Costinescu a contribuit și el, destul de substanțial, la îmbogățirea

 temei iubirii. Ipostazele concretisime ale acesteia sunt ale mamei și ale ființei iubite. Exemple sunt prea numeroase în această crestomație. Rețin doar câteva titluri : Tu crești copiii, Dreptate-ți dau, Ții două fructe-n mâini, Un secol asfințește, Vechi visterii...( o mică bijuterie argheziană:„Suntem și noi imperii- de arșiță și sete/păzind, rotund,hotarul a două verighete...”) , Vedeai odată...ș.a.

                O tristă plecare de lângă ființa iubită îl neliniștește ca o desprindere de țărmul visat :„Spre tine vin, pentru că nu pot ieși din respirația ta”.

                7.Florin Costinescu a selectat și câteva poeme cu vădită tentă religioasă. Poema Capela Sixtină este convertită să restaureze ... iubirea! („boltă pictată cu mâinile noastre,/ deasupra frunților, sus, secundă cu secundă. În admirația așteptândă, Michelangelo ne privea fericit”).

                O originală și singulară convertire de viziune, de orizont metaforic, se impune a fi cvinaria Demiurg de priveliști.

                Om al câmpiei Bărăganului, al întinderii neostoite vara și iarna, timpul parcă își coboară aripile în pânza leneșă de pe hotarul holdelor și a nemărgnirii albului zăpezii, Florin Costinescu scoate sonda miracolului și scrie apăsat că doar „sufletul e stăpânul suprem: /[al acestor divinități], definindu-l metaforic...„demiurg de priveliști”.

                Așadar, un vizionar și...o viziune din cele câteva sute.

                Prin această identificare, convenim o legătură intrinsecă a Poetului cu marile realizări din trecut, pe același subiect, întotdeauna deschis la toți creatorii. Spațiul Bărăganului este așa de generos, încât toate sondele talentului pot să beneficieze, indiferent de talent, de extracții ... artistice. (există o întreagă istorie și literatură a Bărăganului de pe vremea romanilor și slavilor. Mai încoace, în modernitate, din vremea lui Ion Ghica și Al Odobescu, până spre noi- Panait Istrate,Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu. Și mulți alții.

                Poemele lui Florin Costinescu sunt limpezite, aproape strunjite (dacă ne putem exprima astfel) de zgura inspirației. Iată o mărturisire nichitiană :„ Alunecare-i totul, chiar și tu ,/ fantasmă – trup, de ceață-nălucire,/ privirea mea te începu,/ iar gândul te numi Desăvârșire”.

                O minunată poezie, de tip blagian, poartă titlul: Întruchipări de vestale. Ea reprezintă o identitate de vârste, parafrazând, strofic, culorile : verde(„cea cât palma, cât omul mergând călare”), albul („înnaripat, zburătorul,neîntinatul”) și roșul („fără a fi strigat/ totdeauna copil al reflexelor sale,/ nu-mi închipui altfel culorile/ decât întruchipări de vestale”.

                Am definit întotdeauna poetul cult  pe creatorul român care armonizează cerbicia națională, în care continuitatea rămâne pavăza creației personale, ca un dat de specificitate individuală, cu circuitul universal al temelor, motivelor și chiar subiectelor, dovedind astfel viabilitatea existenței tale întru ființă.

                Ifosele actuale ale multor poeți, veniți după anul 2000, de a epiciza cu tot dinadinsul, lirismul – cel de tradiție, acestora, li se pare desuet (sic !), de a-l perverti cu aluviuni de libidou, cu înscenări de violențe și droguri, sunt căderi în cazuri clinice, promovate de nevăzuții reprezentanți ai NewAge.

                În lături !, vorba de cândva a lui Titu Maiorescu.

                Poetul Florin Costinescu este departe de asemenea soiuri de verbiaje. El își păstrează linia de lucru a lui Mihu Dragomir, care l-a„descoperit” în rev. „Luceafărul”.

                De acum , el nu numai că și-a asumat-o, devenindu-i proprie, ci a ramificat-o, deci și-a distribuit-o fermecător adesea, cantonând inconfundabil în poezia iubirii (când diafan, când problematizat), în cea a artei și a artistului în poezia naturii.

                Ca poet al Bărăganului, spațiul vizionar nu se concentrează niciodată, deoarece scriitorul are puterea individualizării și identității depline a semanticii din limba română.

                Sic transit gloria mundi !

Craiova,3-7 iulie,2014

                                                                                                                             

Kavafis

Nu este ușor să pui semnul egal

între sunetul aurit al razelor prăbușite la picioarele zeilor

și vocea de piatră, bărbătească a duratei ,

 înflorind sub soarele renăscând pe buza cuvântului.

Kavafis l-a pus.

Simplu, precum ar fi netezit

cu propria-i respirație

muntele unui nor plutind pe ceruri străvechi.

Simplu, precum i-ar fi dat drumul din podul palmei

unui porumbel ce si-a găsit,apoi, loc de popas

pe prima coloană de marmoră albă

de care s-ar fi putut sprijini

cândva ostenit,

însuși Ahile…

Nu este ușor să pui semnul egal

între curcubeul  fraged, arcuit deasupra  unui câmp

implorând, ars de secetă, abia iesit din găoacea,

mereu născătoare a cerului,

dând  speranță și ultimei semințe că în curând va  încolți,

și prelungul ecou, al unei lumini căzând  în cascade,

ca un râu, pe lespezile măcinate ale timpului

înviind freamătul marile dialoguri

 ale Agorei.

Kavafis l-a pus.

Nu căutați  însă semnul egal,

după cum vă-ndeamnă obișnuința,

în spațiul dedus al matematicii;

el are forma acelui enigmatic epsilon culcat,

litera venerată pe care însuși Plutarh a contemplat-o

în incinta Marelui Templu împodobind-o cu laurii

 întrebărilor rostite sub tutela echinoxului de primăvară;

Prunc  ciudat- epsilon, răsfățat al zeilor și zodiilor, al cărui scâncet

s-a transformat deseori  în muzica astrelor

legănat  de cântecul murmurat al marilor preoți…

Nu este ușor să pui semnul egal

între înălțare și regăsirea de sine a lumii,

între plecările și sosirile ei pe treptele mereu mai înalte ale cuvântului,

încât să fie de acord cu el nu numai vechile pietre,

devenite temelii de civilizații dispărute,

să spunem, cele ale Micenei sau ale Parthenonului,

dar și frunzele în permanent zbatere, atât de fragile și trecătoare,

sunetul valului și ecoul pierdut al vâslei

tăind apele necunoscute ale Nordului

către iernatica Thule…

Kavafis l-a pus.

Simplu.

Ca și cum ai culege un fruct.

Te înalți pe vârful picioarelor,

abia de-ți mai ții echilibrul

și - dintre frunzele uimite- îl alegi

ca pe un trofeu

al recompensei supreme.

2012

              Florin Costinescu

    

Cronica literară

 Antologii de autor:

Florin Costinescu- „Sisif, dezlegarea de vină”. Ed.Tipo Moldova,Iași,2011

/Text apărut în revista „Bucureștiul literar și artistic”, august, 2012/

 

Există, cum bine se ştie, diverse modalităţi de a alcătui o antologie de autor, de la cea clasică (prin reţinerea unor poeme din toate volumele anterioare, pe firul cronologic al apariţiei lor, şi până la cea mai liberală, mai lejeră, ca să zic aşa, în care sunt ignorate cu bună ştiinţă criteriile (fie ele cronologice, tematice sau de altă natură). Dacă în ce mă priveşte prefer prima din cele două categorii amintite, nu pot nega, însă, dreptul fiecărui poet de a opta către formula care i se pare cea mai reprezentativă pentru el la judecata de azi şi de mâine a criticii literare.

Florin Costinescu a ales cea de a doua variantă, publicându-şi recenta antologie (Sisif, dezlegarea de vină, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, în eleganta colecţie intitulată „Opera Omnia”, din capitala Moldavă, fiind cel e al 79-lea poet care se bucură de o apariţie aici, într-o carte pe care a pregătit-o îndeaproape şi temeinic, astfel încât cititorul să-şi poată forma o idee cât mai exactă şi completă asupra liricii lui, atât prin parcurgerea propriu-zisă a textelor lirice cât şi prin  confruntarea propriilor impresii de lectură cu cele formulate de-a lungul timpului de către criticii şi comentatorii autorului, texte pe care, cum se obişnuieşte, Florin Costinescu le-a înserat (fie integral, fie selectiv) la finele antologiei.

Familiar al vieţii literare din ultimele trei decenii ale veacului trecut, dar mai vârtos o prezenţă publicistică remarcabilă în aceeaşi perioadă, dl.Florin Costinescu a debutat în revista „Luceafărul” în 1959, iar primul lui volum de poezie a văzut lumina tiparului în 1972 (Adierea tărâmului, Editura Albatros), după care poetul s-a dovedit a fi destul de prolific, de vreme ce n-a încetat să publice cărţi până în 2010, când i-a apărut volumul Nuferi blestemând (Editura Semne, Bucureşti), despre care, între alţii, am scris şi eu în revista „Meandre” din Alexandria.

Şi pentru că dl. Florin Costinescu s-a dovedit/se dovedeşte a fi un poet inspirat şi atunci când dă titluri cărţilor lui, se cuvine, a menţiona aci şi numele sub care acestea au apărut, semnificative, simbolice şi sugestive totodată. Deci, după debutul editorial amintit autorul a mai tipărit: Ramura de veşnicie (1974), Numărătoare de aştri (1977), Totdeauna iubirea (1979), Marele semn al mirării (1980), Până la galben (1981), Ochii pământului (1984), Imperiul de corali (1986), Cercul şi inocenţa (1987), Naşterea zilei (1989), La umbra Corintului (1995), 101 poezii (2001), Secunda eternă (antologie, 2001), Nuferi blestemând (2007).

Dl. Florin Costinescu s-a bucurat, de-a lungul timpului, de o primire mai mult decât generoasă, comentat fiind de numeroşi critici, poeţi, colegi de breaslă, publicişti, de la Demostene Botez (cel care, comentându-i o poezie apărută în „România literară” prin 1971, găsea că ea „e limpede, senină, fără excese de imagini, dar cu o rară atmosferă şi putere de sugestie” şi până la Mircea Iorgulescu („Un patetism reţinut fără efort aparent, o discreţie în care nota esenţială a lirismului său incantatoriu se dezvăluie fără ostentaţie, caracterizează poeziile cele mai bune ele lui Florin Costinescu, ardenţa elanurilor fiind sublimată într-o calmă contemplaţie elegiacă”), de la Al. Piru, Al. Lungu şi Romul Munteanu şi până la Ioan Adam şi Eugen Negrici (acesta prefaţându-i şi volumul antologic -Secunda eternă-din 2008). Paleta largă a numelor celor care au scris despre lirica acestui autor ne oferă, totodată, o varietate de unghiuri din care sunt privite textele lirice şi în acelaşi timp o multitudine de puncte de vedere - ceea ce nu exclude, adăugându-se lor, impresiile personale ale celor care parcurg paginile antologiei apărute recent la Iaşi.

Cum bine şi exact intuia, între alţii, Romul Munteanu, poezia dlui. Florin Costinescu are un „caracter reflexiv – descriptiv dominant”. Că este aşa te poţi convinge de îndată ce deschizi antologie şi dai cu ochii de poemul Aceasta e vocea, un fel de artă poetică (sau autoprefaţă, dacă vreţi) în care citim: „Câteodată aud o voce care nu seamănă / cu nici una ştiută; / mă petrece, mă învăluie, mă îngheaţă / ecoul ei întors întotdeauna / din altă parte, // Şi spun inimii mele: nu poate fi / decât rouă căzând de pe o petală / pe altă petală în întuncric, // Nu poate fi, spun inimii mele / care iubeşte prevestirea -/ decât materia neîntrebuinţată la zidirea lumii / închegându-se în gropile oarbe / fără adierea vântului / pe margini, // Nu poate fi - îmi liniştesc inima, / decât valul care aruncă peştii pe ţărm / şi se întoarce fără umbra noastră / ostoită de lucrarea mareei” (Aceasta e vocea).

Recunoaştem aci un anume rafinament al poeziei, un meşteşug ai construcţiei versului şi nu în ultimul rând o frumuseţe a simplităţii, un farmec ale acesteia, virtuţi care nu pot fi prezente decât la un poet cu îndelungată experienţă în munca pe text, dincolo de care nu sunt greu de întrevăzut bune lecturi din lirica naţională şi din cea universală.

Este interesant de observat că dl. Florin Costinescu, deşi a parcurs multe experienţe (concretizate în volumele încredinţate tiparului) şi a privit cu atenţie la felul în care s-a scris/se scrie în apropierea lui, n-a abandonat niciodată ideea limpezimii, a clarităţii poeziei proprii. Iată unul din multele exemple posibile: „Piatra mă imploră să-i spun ce cred despre ea, / vântul îmi cere un cuvânt despre el, / vulturii îmi aţin calea să mă întrebe / despre ghearele lor - / degeaba, le răspund, / nu sunt atotştiutor /... / Ajuns la răspântii de drumuri străine / tot mai rar întâlnesc călători cunoscuţi, / lâna de aur putrezeşte pe maluri, / Eu pe cine să întreb despre mine?” (Nu sunt atotştiutor).

Ca fond general lirica d-lui Florin Costinescu este una funciarmente luminoasă, chiar dacă, nu de puţine ori şi nu în puţine locuri, fiorii nostalgici, tristeţea trecătoare îşi fac simţite prezenţa.

Lucrul se vede cu claritate şi într-unul din poemele descoperite aproape la întâmplare: „Purtam o mască de ger, iubito, o mască de ger, / fluviile trecură pe lângă noi şi se opriră în cer, / îngheţate de viscole, de marea singurătate, / trăim în iarnă, ca-n asediu o ne-nvinsă cetate. // Şuvoaie de timp peste piept, peste tâmple şi buze, / doar moartea timpul ar putea să-1 refuze, / dar noi, iubito, noi nu-1 puteam / opri nici cu inima, nici cu vreun scut sau blestem, // Suntem vii, mult mai mult decât cerul o ştie, / dacă iarnă-i acum, primăvara va fi timpurie / şi timpul, iubito, norocul nu-şi pierde, / să ajungă prin noi la iarba pururea verde” (Iarba). De altfel una din obsesiile care străbat ca un fir roşu întreaga poezie pe care o scrie dl. Florin Costinescu este cea a trecerii timpului şi odată cu ea a trecerii tinereţii şi amintirilor - ceea ce nu-l împiedică pe autor să-şi creeze un spaţiu al lui, imaginar, desigur, în care faptele se petrec după o altă logică decât cea a vieţii reale şi concrete, sociale adică, în care îi este dat să-şi consume destinul de om şi de poet. Este vorba de un univers în care îşi pune întrebări şi caută răspunsuri, meditează, suferă ori, dimpotrivă, se bucură de toate cele câte i-au fost hărăzite de Domnul.

Poet prin excelenţă neo-romantic, meditativ şi reflexiv, dl. Florin Costinescu nu este, cum s-ar putea crede, închis într-un turn de fildeş, neavând habar şi neinteresându-1 ce se întâmplă afară. În multitudinea de faţete ale liricii d-sale se află, adesea, şi o tentă polemică, mai ales la adresa unor confraţi experimentalişti şi experimentatori: „În scrierea cuneiformă / valoarea unei poezii devine enormă, / de aceea şi astăzi se practică scrijelirea / aducând multora instantaneu, / nemurirea, // unii - desigur, dintr-un complex, / spun că-ar fi prea lascivă / şi plină de sex, / că ar pluti în derivă... / Zice-se, ură invidie: / cine mănâncă plevuşcă / nu ştie gustul de stridie... (În scrierea cuneiformă).

Htonică şi în acelaşi timp solară, reflexivă, dar pe alocuri şi baladească, neferită totuşi uneori, de prozaic şi verbalism, poezia d-lui Florin Costinescu ni se înfăţişează, prin această antologie, ca un tot unitar şi polivalent, încărcat de simboluri şi de sugestii ce se cuvin a fi receptate şi înţelese ca atare. Antologia pe care am comentat-o aci fugar deschide ferestre largi către un univers liric autentic şi valoros. De aceea cred că merită a fi parcursă pe-ndelete, câştigul de la finele lecturii rămânând dincolo de orice îndoială.

Florentin Popescu

 

Neil A. Armstrong, odiseea spațială și poezia

Neil A. Armstrong, comandantul misiunii  americane Apollo, a trecut zilele trecute încă o barieră, ultima : cea a existentei sale pământene.Pe Terra, dar și în Univers, această dispariție impune o stare specială de doliu  care implică, laolaltă, omul și stelele, aș spune,  într-o comuniune sfântă și plină de măreție. Acest american a fost și va rămâne omul ales care, punând primul piciorul pe Lună, pe 20 iulie 1969, a rostit celebrele cuvinte: Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire. Neil A. Armstrong, alături de ceilalți doi cosmonauți ai istoricei misiuni Apollo, Aldrin și Collins, a conferit o altă dimensiune staturii umane… In acea perioadă, de întrecere acerbă dintre capitalism și socialism- și în domeniul spațial, reușita Americii a fost receptată de români drept o victorie și a lor, de care, însă, nu puteau să se bucure în mod deschis…Forme de manifestare ale acesteia erau însă.Intre acestea, poezia…În acea atmosferă electrizantă, a succesului acelei aventuri spațiale, încheiate cu acel prim pas uman pe Lună, am scris poezia celor trei miliarde de oameni, câți număra omenirea atunci(1969), și a celor trei componenți ai misiunii Apollo, priviți ca exponenti ai  curajului și ai setei de cunoaștere, proprii speciei umane. Reiau mai jos acea poezie, purtând încă mirosul cernelii anului 1969, în amintirea unei stări trăite din plin atunci, a unui mare erou al spațiului, ca omagiu adus memorei lui Neil A. Armstrong.

Cea de a doua poezie, Clepsidra,poate fi considerată traducerea în versuri a unei tragedii petrecute în spațiul aceluiași domeniu, o reacție lirică la o catastrofă care a îndurerat din nou omenirea în întregul ei. Redau în acest caz și traducerea realizată de cunoscutul om de cultură, diplomatul Sergiu Celac.

Trei miliarde plus trei…

Trei miliarde plus trei…

Știți cât face socoteala asta foarte simplă?

În niciun caz cifra aceea cu multe zerouri la mijloc,

O, cu atât mai puțin, rezultatul este o cifră…

Trei miliarde plus trei este un nume.

Trei miliarde plus trei este un drum.

Trei miliarde plus trei este o memorie.

Și o nouă umanitate.

Suntem alte trei miliarde plus trei,

Sau trei plus alte trei miliarde, indiferent.

Nu se poate  face abstracție de niciunul.

Cosmosul a strigat din toți plămânii săi catalogul.

I l-am așezat cu mâinile noastre pe pupitrul Lunii

Și el a rostit: trei miliarde plus trei…

În niciun caz cifra aceea cu multe zerouri la mijloc…

În numele tuturor au răspuns trei oameni,

Care cunoșteau, desigur, legenda lui Icar

Și toate legendele lumii.

Luna li se făcuse pupilă.

Luna le bătea în piept în loc de inimă.

I-am văzut de jos – de unde i-am văzut oare?-

Cum au luat-o în brațe în locul copiilor lor

Și al soțiilor lor dragăstoase strigând: Asta este!

Da, asta e Luna,  este sub picioarele noastre, 

Aceasta este isprava noastră,

Sunteți mulțumiți voi, cei rămași pe acasă,pe Pământ?

Bucurați-vă.

I-am văzut. I-am auzit.

Ne-au văzut. Ne-au auzit.

Rămăsesem pe Terra mai singuri fără ei, cei trei…

Noi, cele trei miliarde,

Troieniți de pulberea lunară

Și de tot scrumul legendelor.

Mai ales de cuvintele lor deosebit de omenești…

O, ramura aceea ce măslin

Plutind pe Marea Liniștii…

Armstrong și Aldrin și Collins știau:

Fără ea drumul spre Lună ar fi fost mult mai lung,

Omenirea  putea să-și spună sieși: Trei miliarde plus trei.

Universul vuia.

Evrika.Bravo.O.K…

( Revista Amfiteatru,22 august, 1969)

Clepsidra

                    Celor 7 de pe Challenger

In timp ce aștept

primul vers al poemului –

un fel de alergare în întâmpinarea vostră,

chiar dacă ați devenit umbră și memorie –

mâna mea desenează

o clepsidră.

Cât nisip poate curge dintr-o parte

în alta

în șaizeci și patru de secunde?

Aștept.

Câteva fire.

Atât. Câteva fire.

Le număr.

Și, iată, ultimul prefăcut dintr-o dată,

într-un bolovan uriaș

spărgând subțirele perete de sticlă

al clepsidrei

rostogolindu-se fierbinte prin aer –

nemaifiind...

Firul acela de nisip – ultimul,

vrăjmaș, luându-vă cu el

când drumul vostru era în sus...

De ce mâna mea a desenat o clepsidră?

Eu așteptam doar primul vers al poemului

închinat ție, omule, care porți asupra frunții

nimbul adevarului,

care știi că înfrângerea e trecătoare

 – ca timpul și apa –

că tu exiști prin moarte

ca arborii prin fructele și semințele lor...

Clepsydra

                            To the Challenger Seven

As I wait for

the first verse of the poem…

a sort of ruse to meet us

even though you’re shadow memory…

my hand shapes

a clepsydra

How much sand can flow from

one side to the other in

seventy-four seconds?

I wait

A few grains

That’s all. Just a few grains

I count them.

But lo, the last one suddently  turning

into a huge rock

 breaking the flimsy glass wall

of the clepsydra

rolling white-hot through the air…

no longer being

that grain of sand, the last

an enemy, but taking you along

when you were on your way up…

Why has my hand shaped a clepsydra?

I was only waiting for the first verse of a poem

dedicated to you, humans wearing upon your brow

the nimbus of truth

 you know defeat is always transient

…like time, like water…

and you live in death

as trees do in their fruit and seed…

                                  Translated by Sergiu Celac

(Volumul Cercul si inocența. Ed. Cartea românească, 1987)

Întâmplări din Piața Universității

De la senatorul melcilor, la senatorul viermilor…

România și românii, formula gustată din plin de politicienii aflați azi la putere, se afă în plin proces evolutivo–degenerativ, ca să spunem așa…Astfel, dacă până mai ieri vorbeam de existența, în țărișoara noastră, a unui anumit tip de senator, al melcilor, iată ca azi, am făcut saltul mult așteptat, consemnând apariția unui alt specimen de senator: al viermilor. Fenomenul a fost sesizat, în premieră, de  ultra-intelectualul, ultra-democratul și, în sfârșit, ultra-europeanul senator de vastă notorietate, deocamdată, națională, Iulian Urban, înregimentat în oastea de strânsură zisă, în trei cuvinte, Partidul Democrat Liberal. Luat de valul dorinței exprese de a pune un diagnostic “de partid”, cât mai exact, participanților la demonstrațiile din Piața Universitații împotriva duetului lugubru președintele Traian Băsescu-Emil Boc, care întrepretează cu multe, prea multe, note false, aria Anticrizei, acest diagnostician de ocazie s-a ambarcat la repezeală într-unul din baloanele de săpun ale actualei puteri pentru a survola teritoriul acelui spațiu din inima Bucureștiului în vederea formularii unei concluzii cât mai bine "documentate".Revenit pe pământ, acesta a aruncat pe piața insanităților, fatalmente, verdictul…stiințific: demonstranții nu sunt, cum se dau, cetățeni nemulțumiți de sapa de lemn pe care le-au pus-o pe umeri actualii guvernanți, ci direct, fără nicio discuție, niște viermi autentici. Niște viermi colcăind inform și care, culmea, mai flutură și Tricolorul! Pe care,vai, cu foamea lor nelegiuită, l-au și găurit, făcându-l să semene cu cel mai de demult, din anii 90,91…Nu e nicio îndoială, grăit-a Urbanul ilfovean: în Piața Universității avem de-aface cu o mini-răscoală a viermilor. "I-am văzut eu de sus, erau viermi, de trei ori, viermi..."a declarat el cu toată convingerea nelegiuitului. Deci, fraților PDL-iști, ce merită în principal viermii când ies la drumul mare? Răspunsul e simplu: să fie striviți! Sau, cel puțin puși pe fugă cu DDT-ul! Niște viermi să ne strice nouă strălucita guvernare? Adică toate succesurile de până acușica, de vorbește toată Europa de noi, de măsurili dureroase, dar necesare, pe care le-am luatără?! 

Și totuși, zelul "științific" depus de Iulian Urban, acest  autentic senator al viermilor, n-a condus și la o încununare cu lauri pentru extraordinara descoperire, la prinderea în pieptu-i de aramă, în cadru oficial, la Cotroceni, a vreunei medalii pentru merite deosebite, cum se obișnuiește, pentru noi și ai nostri...

Situația îmi aduce aminte de niște versuri-celebre cândva- ale poetului Mihai Ursachi: „Un cetățean din Tecuci a avut un motor, dar nu i-a folosit la nimic...”Parafrazând:” Un pedelist(...din Ilfov)  a văzut viermi, dar nu i-a folosit la nimic...”S-ar putea spune chiar mai mult, că a pățit-o. Și asta pentru că alți savanți de același calibru ai partidului său, dar în domeniul datului la întors sau a întorsului de macaz în caz de avarie, i-au contestat, strategic, de ochii lumii, magnifica-i descoperire a viermilor în Piața Universității. Iulian Urban a vrut, în termeni fotbalistici, să dea un euro-gol în poarta demonstranților, dar propriul lui partid (deh, propria-i piele!) a mutat puțin poarta, atât cât mingea șutată de el să întâlnească bara! Într-un fel, Boc i-a arătat ușa PDL-ului, cea de ieșire, iar el i-a trecut pragul, simulând... demisia.Cum care demisie?Aia de onoare! Poate... Cine știe, o există  onoare și printre unii viermi…Dar numai de...Ilfov!

Înțelegând suferința zisului Urban, acum, la ceas de ger năpraznic, când stelele prind a se așeza altfel pe cerul politichiei românești, ne-am gândit să-i oferim, din generoziate, spre veșnică consolare, o pagină de literatură universală adecvată interesului său în materie de viermi. Intenția noastră sinceră de a consola un suflet și o conștiință(câtă e!) aflate în derivă, este  susținută, sub raport , oarecum pedagogic, de un poem scris de un autor mare, iubitor de oameni și de democrație, pe numele lui Carl Sandburg. Sperăm ca poezia pe care o redăm mai jos, a ilustrului autor american, îl va ajuta pe eroul nostru fost pedelist, să înțeleagă diferența dintre vermi și oameni, îl va îndemna la anumite reflecții, în sfârșit, îi va servi ca medicament care îi va ameliora suferințele de tot felul...

Carl Sandburg

Viermii și vântul

Viermii preferă să fie viermi.

Întrebați un vierme și el va spune:”Cine știe

            ce poate ști un vierme?”

Viermii suie și coboară, pe deasupra și pe dedesubt.

Viermii iubesc tunelurile.

Când viermii vorbesc, vorbesc despre lumea viermilor.

Viermilor le place bezna.

Nici soarele, nici luna nu-i interesează pe viermi.

Viermii în zig-zag urăsc viermii în cercuri.

Viermii curbi n-au niciodată încredere în viermii pătrați.

Viermii știu ce vor viermii.

Viermii alunecători se feresc de viermii cățărători.

Un vierme îl întreabă pe altul:”Cum vă târâți

                burta astăzi?”

Forma unui vierme strâmb îl satisface pe un vierme strâmb.

Un vierme drept spune:”Dece să nu fii drept?”

Viermii obosiți de cățărat încep să alunece.

Viermii lungi alunecă mai curând decât viermii scurți.

Viermii de măsură mijlocie spun:”E bine să nu fii

                 nici lung, nici scurt”.

Viermii bătrâni îi învață pe viermii tineri să spună:”Nu vă

                 întristati în ceea ce  mă privește,

                 decît dacă ați fi fost vierme,

                 ați trăit în locuri pentru

                 viermi și ați citit cărți

                 pentru viermi.

Când viermii pleacă la războiu, se târăsc, ies

                ca să se bată, se târăsc

                din nou, ies și se bat din nou,

                și așa mai departe.

Viermii n-aud niciodată acolo jos vântul de sus, de de-asupra

                pământului, și uneori se întreabă:”Ce este vântul ăla

                de care se tot vorbește?
                                                                
                                                                  (Traducere: Eugen Jebeleanu)

Dacă dl. senator, azi independent, Iuliu Urban, se hotărește, în baza bunelor intenții afișate după, poate face un efort pentru memorizarea acestei poezii. Va lua o notă bună, pe merit. Eventual, o va recita cu ocazia viitoarelor alegeri anticipate. Anticipăm și noi, aplauze furtunoase….

Bineînțeles, se poate duce chiar și mâine în Piața Univesității să o recite și să le spună celor de acolo:"Fraților, eu am vrut să vă recit din Sandburg...Nu știu ce m-a apucat..."

Florin Costinescu

O incursiune prin arhive

Actualul, mereu actualul, Paul Zarifopol

Poate mai mult decât alți critici literari de la noi, sau eseiști, pe teme ce țin de literatură și autori, Paul Zarifopol (n. 30 nov. 1874) se prezintă și azi la fel de actual, așa cum a fost recepționat și în primele decenii ale secolului al XX-lea, până la decesul său survenit, mult prea devreme, la 1 mai 1934. Aproape că nu există frază ( enunț) din opera sa care să nu emane… actualitate, aș zice strictă actualitate. Extragem în acest sens - nu întâmplător, știute fiind disputele aprinse de azi,”revendicările febrile” din spațiul râvnitei titulaturi, rîndurile de început ale eseului ”Intelectualul”, figurând în sumarul cărții sale mult apreciate “Din registrul ideilor gingașe”(1926):

“Intelectualul curat se poate numi, cred, numai omul deosebit de inteligent, acela care, normal si necesar, opune realitatii trebuința și capacitatea pură de a înțelege fără nici un respect pentru orice alte interese pe care viața cu vigoarea ei indiscretă, le împinge obișnuit pe primul plan al sufletului”.

Cu ani în urmă, înainte de 1989, tot căutând “comori scriitoricești” în Arhivele Statului din București am dat de câteva documente adunate într-un fond numit Zarifopol. Ele erau, de fapt, scrisori de familie, purtând date diferite, ceea ce înlesnea posibilitatea refacerii, chiar și sumare, a unor trasee de viată, de creație, din zona relaților umane… Putând fi apreciate - de către unii-, ca fiind “fără anvergură informativă”, ele oferă, totuși, date interesante despre o familie importantă în plan cultural, dar si politic, prin numele celor ce-o alcătuiesc. Este vorba, în primul rând, de eseistul, gânditorul iconoclast, omul de cultură Paul Zarifopol, de soția acestuia, Ștefania (Fany), care a fost fiica lui Constantin Dobrogeanu- Gherea, cel ce a deschis calea criticii literare în lumina ideilor socialiste, stârnind controverse pătimase în domeniu, prelungind în România răspândirea ideilor marxiste, de fiul acestuia, Alexandru Gherea, cunoscut militant comunist, susținător aprig al Cominternului și al soluției revoluției totale, sfârșind, din ordinal lui Stalin, în închisoarea de la Lublianka-Moscova și, în sfârșit, de Ioan D. Gherea, fiul mezin al marelui Gherea, filozof, estetician neatins de ideologia părintelui său, pianist inspirit și sensibil, ce l-a acompaniat chiar pe George Enescu. În “Amintirile” sale acesta mărturisește: “Când am luat cunoștintă cu scrierile lui I.L. Caragiale eram în clasa a 2-a primară. Eram într-o vacanță la Sinaia, în vila Albuleț. Cumnatul meu, Paul Zarifopol, îmi citea în fiecare seară o nuvelă sau două din “Momente” (Căldură mare, Bubico, Petițiune…) Tatăl meu se amuza punându-mă să recit din ele fără să sar nici o frază.”
Prima scrisoare pe care o redăm (Arh.st., București Fond Zarifopol, dos.38, f.1) poartă data de30 septembrie 1918. Ea este trimisă scriitorului din orașul Roman.

Mult stimate Dle Zarifopol, M-am bucurat mult că v-ați întors (cu) bine din Rusia, unde eu împreună cu alții am îndurat multe mizerii Numai grație nemților, care ocupase Odesa, ne-am putut întoarce din Odesa. Ați făcut foarte bine că v-ați așezat la Galați, căci în Iași e aproape imposibil de găsit casa. Am scris D-lui Dobrogeanu-Gherea întrebând de adresa Dv. și i-am trimis socoteala de procentele datorate împreună cu capitalul și am depus atât capitalul cât și procentele până la zi(…) Restul din moșia Cârligi de aproape 260 de fălci s-a vândut parte la Berceșteni și parte la Cîrligeni(…)
ss indescifrabil

O primă constatare: această epistolă este primită la 3 ani de la întoarcerea în țară(1915)a lui Zarifopol împreună cu soția, Ștefania, din Germania (Lepzig) , unde a devenit bun prieten cu I.L. Caragiale, aflat la Berlin. Erau, deci, anii de după război, cu tot ce înseamnau lipsurile de tot felul, inclusiv pentru familia scriitorului, care trăia, în principal, din colaborări (La “Cronica” lui T. Arghezi, “Viața Românească” etc.).O parte din” procentele datorate” și din“restul”, la care se referea semnatarul indescifrabil de mai sus, se poate aprecia, i-ar fi căzut numai bine familei scriitorului aflată la strâmtoare financiară. La începutul acestei perioade noi, aflăm că cei doi au călătorit, pentru scurt timp, și în Rusia, unde, se-ntelege, Gherea-bătrânul se simțea,cândva, ca acasă, localitate lui de naștere fiind Slavianka, astăzi Ucraina.

Invitație(respectuoasă) la colaborare literară

Notorietatea lui Zarifopol, scrisul său penetrant, recursul inteligent la informații, comentariul dens si scăpărător, au stimulat din plin revistele literare ale timpului în dorința lor de a-l avea colaborator. La 10 noiembrie 1923, prestigioasa revistă literară GÎNDIREA (Căsuța poștală 170, București) i se adrează în acest sens. E cunoscut faptul că, în decursul timpului, cu unii gândiriști, în special cu Nichifor Crainic, Zarifopol a fost la… cuțite literare.

Stimate domnule Zarifopol,

Cu poșta de astă-zi ne-am făcut plăcerea ( - nu știm dacă și pentru Dta va fi să se numească tot așa-) de a vă trimite o colecție din ultimele numere ale Gîndirei. Sunt, desigur, în atâta hârtie tipărită multe lucruri de prisos și puține de vre-o adevărată valoare. Cum tinerețea noastră nu este încă o circumstanță atenuantă, bănuind că citind cele multe acolo, sau răsfoindu-le măcar, nu veti fi prea aspru cu o revistă ce se întreține, bănește și sufletește, tocmai din generozitatea acestei tinerețe. Introducerea aceasta lungă și aproape ipocrită , vă închipuiți către ce sfârșit vrea să ajungă. Acum câte-va luni, la dl. Ștefan Popescu, ne-ți promis că odată veți cinsti paginile noastre cu o colaborare. Poate era numai o politeță spusă unei cunoștinți trecătoare. Noi și am socotit-o așa. Avem candoarea de (a) aștepta ca făgăduiala trecătoare de atunci să se îndeplinească. Toți aceștia din jurul “Gîndirei” vă rugăm a vă aminti că paginile din fruntea revistei vă așteaptă. Vă mulțumesc dinainte.( E o formulă mai sigură pentru a obliga pe cineva). Și vă rugăm a primi sentimentele noastre cele mai bune.
                                                                                                             Cezar Petrescu

Un moment de răscruce… …

Starea gravă a sănătății lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Ștefania, în calitate de fiică, se află la București, la căptătâiul marelui bolnav, de unde îi transmite vești noi lui Paul Zarifopol.

Arh.st. Buc., fond Zarifopol dos, n.r8, p.12 {1920}

Păvălucă, acu chiar am aflat că i s-a hotărât operația pe luni. Se mai face o analiză a sângelui și una a urinei, dar numai așa, de formă, că lucrul e deja hotărât! Tata….e emoționat și mă tem să nu se enerveze și să nu slăbească până atunci.Eu mă cam gândesc că poate ar fi bine dacă ar veni Luki să stea vre-o trei zile, primele după operație, că el e iute de picior, nu ca frățiorii mei, mititeii de ei! Sau vii tu pe o zi două? Sașa(Alexandru) pleacă azi la Ploiești, o anunță pe mama și cred că poimâine neapărat au să vie amândoi. Ionel( a venit și așteaptă scrisoarea ce i-am promis(….)Plec acum acasă, e 81/2 seara și îți arunc scrisoarea la cutie fără timbre că n-am(…)

                                                                                                                               Fanny

T. Arghezi- via Fanny- despre Paul Zarifopol

Foarte importantă ni se pare scrisoarea către soțul său în care Stefania face referință la întâlnirea ei, întâmplătoar e- cu Tudor Arghezi și la reacția aceastuia în momentul când poetul a aflat că ea este soția lui Zarifopol. Redăm scrisoarea.

Arh.st. Buc., fond 20, Zarifopol, dos.8.

Păvălucă dragă zău nu mai fi necăjit pe mine, dar trebuie să mă mai duc odată la București pe două-trei zile. Aș fi venit grozav azi o zi, dar m-am temut că prea abuzez de bietu Atanasiu(…) Am făcut cunoștință și cu Arghezi care a fost extraordinar de nostim. Eram cu Ionel la Brănișteanu(ziarist celebru) și a venit și Arghezi acolo. Când a auzit că sunt nevasta lui Paul Zarifopol s-a bucurat grozav și a început să te laude teribil, că de la nu știu care scriitor francez n-a mai citit el ceva așa de frumos că ești unicul în țara Emianească, multe, multe – iar eu tăceam; atunci odată s-a oprit și-a zis să-l scuzăm în caz dacă eu am altă părere despre tine, dar asta e părerea lui și nu se poate stăpâni să nu ne-o spună. Ne-a spus ce enorm îl interesezi și dinainte de război, mereu își bate capul că ce fel de om ești, că trebuie să fi ceva colosal de curios, că nu te-a văzut niciodată la Capșa, nici pe Calea Victoriei, că ești mai mult o figură mitologică ce locuiește sus la munte și numai din cînd în când trimiți așa câte un articol absolut desăvârșit. Mereu l-a urmărit gândul a scrie ceva despre tine – cine ești, ce ești și cum, dintr-un ciob cauți să reconstitui o civilizație veche, așa are să te reconstituiască el acu. În curând are să-și tipărească articolul despre tine. A fost extraodinar de amuzant un ceas întreg, ne-a întrebat cât mai stăm prin București, am spus lui Brănișteanu că mai venim să-l vedem și am plecat. A doua zi am fost la Brănișteanu cu Ionel la dejun. Ne-a spus că pe la 12 a venise din nou la el Arghezi crezând să ne găsească acolo ( pe la 12 ne întâlnisem și eu o zi mai nainte). Zicea-Arghezi- că mai voia să ceară detalii despre tine, cum ești, brun, blond, cu barbă etc., că de când ne-a văzut numai la articolul despre tine se gândește etc. Între altele, a mai spus că e convins că familia nu te apreciază și nici nu bănuiește capu tău că trebuie stârnit să scrii o carte mare etc.,etc. Nu mai am timp să-ți scriu mai mult, când ne-om vedea….

                                                                                                                                Mama

Arh.st. Buc., Fond Zarifopol dos.nr.8, filele 13-14

Dragă tată și copii… A fost pe aici Barnovschi(n.n.prozatorul D.V. Barnovschi, 1884-1925, bun prieten cu Z.) și mi-a spus că tu nu ești bine și că ai avut ceva temperatură… Știu că ești necăjit pe mine că nu mai vin, dar cum să lași un muribund care se ține cu amândouă mâinile de mine… apoi el abia șoptește și ea nu pricepe nimic (Didina – T.n.n: menajeră). Eu cred (că) acu în două zile se hotărește dacă scapă sau nu – peste vreo două zile cedează boala și vorba e dacă o putea rezista inima la temperatură și cele alte asaltări ale pneumoniei…

                                                                                                                                 Mama

Vestea cea tristă: a murit C. Dobrogeanu-Gherea

Arh.st. Bucu., Fond Zarifopol mapa 55

TELEGRAMĂ Urgent Caragiale Str. Luter I(?) Sinaia Prezentată la București….( L.S ) Sinaia 8 Mai 1920

Tata mare murit azi dimineață. Inmormântarea duminică după amiază… cu copiii. Rugăm insistent Didina nu lasa casa singură. Luni sosim cu toții înapoi.
                                                                                                                                    Fani

(O perioadă familia Zarifopol se retrage la Sinaia, unde scriitorul traduce și realizează prefața antologiei “Vedenii”, povestiri fantastice,1924).
Dacă unii dintre noi, obligați de vremuri, de ideologii, de propriile noastre limite, ne-am simțit despărțiți de Zarifopol, marele critic, marele om ai Idei, a rămas inflexibil în a ne vorbi prin opera sa.

Florin Costinescu

Articol apărut în revista Luceafărul de dimineață nr.36/2011