Nevoia de repere
Vasile Voiculescu :
”M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot”

Rar se mai poate întâlni astăzi prin revistele noastre literare vreo opinie scriitoricească care să exprime un gând, o trăire, o atitudine de o anume adâncime, în stare să definească, în ultimă instanţă, menirea creaţiei artistice, nu doar ca act de voinţă personală, ci ca activitate ce implică din plin ideea de privire esenţială asupra lumii şi umanului. In schimb, în paginile acestora zburdă în voie tot felul de “opinii” fără niciun orizont intelectual notabil sau “păreri personale” emise cu emfază puberă de condeie debusolate, aflătoare în “treabă literară”, nu din vreo chemare interioară autentică, ci doar pentru că, zice-se, scrisul la gazetă despre literatură este ceva de care se poate lipi, fără exces de efort creativ, expresia la modă:“trendy”! Realitatea economică si politică actuală a contaminat, în proporţii ingrijorătaore, şi viaţa literară, inclusiv modul de a vedea rostul şi rolul literaturii . Se profetizează de cei care fac cărţile în viaţa literară actual-din păcate nu cei mai merituoşi !-nevoia presantă de a se stabili - şi în acest domeniu-, o altă altă ordine decât cea statuată de-a lungul timpului de marile spirite ale omenirii. Departe de noi intentia de a cere respectarea canonică a vreunui anume tipar, evidenţiem doar normalitatea , pe aceea exprimată de nevoia unei conduite asumate în spaţiul unor principii a căror vocaţie principală este asiguarea autenticităţii actului de creaţie literară. Sub “presiunea” unei asemenea realităţi- precipitate şi deviante-, a presei literare de azi, în fond, mizere, cu tot lustrul ei de faţadă, recitesc cu luare aminte pasaje din Confesiunea unui scriitor şi medic a lui Vasile Voiculescu. Nu este un lucru de trecut cu vederea faptul că lucrarea a fost citită, pentru prima dată, în faţa unui auditoriu tânăr, format din studenţii Facultăţii de Teologie, în anul 1935.

“Multe dintre lucrurile pe care mi le cereţi să vi le destăinuiesc- îşi începe marele scriitor Confesiunea -, sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile. Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar de cât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cum o hartă a lumii arată în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor...Nu ne vom putea înţelege de cât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice.
Îmi cereţi să vă spun ceva despre credinţă, măcar despre credinţa mea?D-lor, m-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot.Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghiu pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?...Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică?Despre artă şi credinţă?...Vă voi răspunde că în ceea ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutori, începătorii fac cele mai dezordonate, sgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele...Înotul perfect, se face fără opintiri , e nesimţit. Pluteşti aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând. Astfel e înotul de fond, înotul serios în mare şi ocean.
Credinţa adevărată e aşijderi acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu această nesfielnică predare în puterea apelor, de scufundare şi menţinere graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund. Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte ori cât de măestre.D-lor, după mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei, cum sunt departe de înotul acevărat, bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt cu adevărat mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile dintre artă şi credinţă sunt vechi legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-alungul tuturor religiilor... Am simţit că nicăieri nu pot fi mai liber decât în Dumnezeu. El e unica libertate a omului. Am cultivat cu emoţie pe Carlye, pe Emerson, şi prin ei pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlink ca să mă întorc apoi la Platon şi la neoplatonicieni. Mărturisesc – m-a interesat această preumblare şi m-am complăcut, aşa cum mi-ar place să mă plimb printr-o galerie cu vitralii colorate. Treci printr-o dungă de galben mâhnit, intri în alta de roşu aprins, ca să păşeşti într-o a treia de violet mistic.Dar am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea adevărată, şi am ieşit afară după ea cu ochii la cer.”

În ce publicaţie literară de azi am mai putea citi rânduri atât de adevărate şi de puternice? A căuta în paginile revistelor de acum măcar câteva urme de „înot literar” -varianta Vasile Voiculescu -, este un non sens. Prim- planul este total ocupat de omniprezenta „bălăceală” din care ies la iveală, culmea, şi „importantele” premii literare care se furişează, profitînd de decesul criteriilor de valoare, în carţile de vizită ale multora dintre „somităţile” actualităţii noastre literare ...
Florin Costinescu

Poezii inedite: serie nouă


Imundele glorii

Lumea de azi : ce glorii imunde,
de-ţi vine să strigi:
unde-s, dar, unde-s
cavalerii Mesei Rotunde?

Timp de scorburi, miros de cocleală,
ci iarăşi: unde-i,
dar, unde-i
Cetatea, cândva, Ideală?

Niciun răspuns.

Parada-i fără repaos:
din tribuna înaltă
îsi salută slujbaşii
însuşi Regele Haos.

Niciun protest,
al-fără-de-chipului.

În pieţe publice
se proclamă cu fast
evul nisipului…

Doar apus şi apus.
Neguri şi pâclă.

Niciun azur.

O, Doamne,
ce tristă e lumea
fără marele rege Arthur…


Elogiu simplu

Lumina dă măsura,
susţine şi înclină,
ea este partea lumii
rămasă fără vină,

Fie a stelei arse
şi încă nevăzute,
fie a soarelui , lumina
e semnul Sfintei Trude,

În ea e liber zborul,
cuvântul se avântă,
lumina în atingeri
e Harfa care cântă,

În ea se-mbracă visul
când mai adânc e somnul,
spre noi aruncă trepte
pe care calcă Domnul,

Lumina dă măsura,
susţine şi înclină
ea este partea lumii
rămasă fără vină.


Nu mai însemni nimic, Măreţie

Nu mai însemni nimic, Măreţie,
apusă-i vremea ta, dusă pe apele tuturor sâmbetelor,
un ciot ai rămas de care se-mpiedică
doar vreun brav băutor de votcă Stalicynaya
în aventura mereu reluată de traversare a întunericului
pentru a ajunge pe partea cealaltă...
Camera lui insalubră, în care stă cu chirie, acolo e,
pe partea cealaltă, la ultimul etaj- „asta ca să fiu
mai aproape de Dumnezeu,
nu pentru că e mai ieftin”, zice el,
aprinzându-şi din mers un muc de ţigară;
pe vremea bunicilor, Măreţie,
am auzit că aveai mare căutare,
erai primită cu fast în Sala Tronului
şi toată asistenţa se ridica în picioare înainte-ţi.
Cât de luminată îţi era fruntea de soarele
care te însoţea pretutindeni!
Acum, iată-te sfâşiată de colţii lupilor
prădând în haită vechile obcine,
tezaure şi cimitire – laolaltă.
Iată-te pusă să scoţi bălegarul din grajduri,
să culegi căpşuni în Spania
şi să rupi bilete la toalete publice...


Mathilda

Mathilda încă-şi joacă nurii
în aşteptarea lui Verlaine,
dar el, înfăşurat în geniu,
bântuie-n rai, petrece în infern,

Verlaine le-mpodobi pe amândouă
cu smalţuri fine, inventând culori,
sedus de vechi plăceri, alcooluri,
pe la Rimbaud, mai trece uneori,

Şi pun la cale escapade-n verbe,
petreceri tainice în linişti de omăt,
şi doar vreo fulguire răzvrătită,
le-ntoarce tinereţea îndărăt,

Iconoclaşti, pe crucile de aur,
unul pe altul ei s-au răstignit...
N-au scris ca alţii doar poeme,
ci necuprinsul l-au dezmărginit.

Mathilda se mai uită-n susul vremii,
prin ceaţă, trecători răzleţi,
tot urcă-un munte fără încetare,
o, nopţi înfrigurate, dimineţi...


Dar ea doar una ştie - să-l aştepte,
să-şi facă timp Verlaine şi pentru ea ....
oglinzile s-au spart de aşteptare,
dar speră încă - nu-i târziu.Va mai spera...

octombrie, 2009


O scară

Cândva o scară urca într-un pod,
în pod era cerul,
în pod era fânul -
îngerii inocenţei
deseori în acel ascunjiş înnoptau
fără să ştie Stăpânul…

Unii se jucau de-a visarea,
închizând pleoapele-
şi astfel treceau ,
plutind,
munţii ,
pădurile,
apele,

Altii alergau cu ochii deschişi
şi se pierdeau
prin cotloane -
alţii căutau prin cer
şi prin fân
mere aurii, ionatane…

O scară urcând într-un pod,
o scară subţire, subţire…

Cine-o mai urcă
în podul pustiit de iubire?_

28 0ctombrie 2009


În seama eternă

Rogu-vă- nu mai umblaţi
la maşinăria solstiţiilor,
invocând teoria cunoaşterii
naşterea noii materii:
ingineria cerească.

Lăsaţi soarele
în seama eternă a lui Dumnezeu,
să-i dăruiască doar El lumina
bob cu bob
acum şi de-a pururi,

Mulţumiţi-vă cu condiţia voastră
de copii neguroşi ai Hazardului,
voi, care,
din prea multă neştiinţă
puneţi la cale
mincinoase noi începuturi de lume.


Nu mai caut…

Nu mai caut nimic
din toate ce le-am pierdut,
ducă-se, ducă-se
Pe fluviul Marelui Lut,

Îngroapă-le timpul,
adânc, mai adânc,
lângă lacrima pe care
nu pot s-o mai plâng,

Surpate arcade
se roagă spre cer,
nimic nu mai caut,
nimic nu mai cer…


Prin fereastră

Privesc prin fereastră,
lama subţire a geamului
mă desparte de cei ce sărbătoresc
în piaţa publică
gloria fumului.

S-au trezit dis-de-dimineaţă,
tropăie, scuipă, strigă,
pe câţiva i-am văzut aseară
scobindu-se între dinţi
pe ecranele televizoarelor.

Nimic nu le tulbură impudica răzrătire,
înjură, citesc fără să clipească
texte din Biblie -preoţi de ocazie,
spurcă aerul ,
zornăie lanţuri.

Câte ceva despre libertate.
Câte ceva despre drepturile omului.
Câte ceva despre vinovăţie.
Câte ceva despre secolul XXI.

Mâine, desigur,
şi câte ceva despre Inchiziţie


Aşteptare

Va veni…
Eu spun doar atât: mai aşteaptă
într-o zi va veni,
acum e doar şoaptă ,
doar gri...

Este pe drum – caută-un semn
să-ţi ia urma -
şi încă-un îndemn ,

De la vreo umbră-n scădere,
de la vreo voce ascunsă,
de la vreo pasăre,
de la vreo frunză,

Se uită în sus,
se uită în jos –
nu ştie de cine s-asculte,
de Diavol , de Domnul Hristos,

Eu spun doar atât: mai aşteaptă,
într-o zi va veni,
acum e doar şopată,
doar gri...

octombrie, 2009


Vegheat de o bocitoare

Tras pe roata iluziei,
întins bine, legat democratic
cu frânghiile colorate
ale economiei de piaţă,
la cap vegheat de o bocitoare
din dotarea cimitirelor

Mai mult decât dresură...

Ziua ţine ochii închişi
într-o continuă creştere,
roata învaţă oasele să ţipe
în cea mai prosperă tăcere.

Spectacolul este gratuit...

Pentru bocitoare ,
un bănuţ de aur,
rămas din epoca precedentă


Adună-te

Adună-te încă, adună-te,
din mările secate de tunete,
regăseşte-te, regăseşte-te încă,
până nu te soarbe ceaţa adâncă,

Caută ţărmul, mereu mişcătorul,
şi-n palmă apă-ţi va turna însuşi Izvorul,
caută Raza Începătoare a toate -
îţi va deschide uşile ferecate,

Desprins de vâltoarea atâtor primejdii,
Raza te va–mbrăca în straiul nădejdii,
ţesut în tăcere de maicile cerului
la războaiele veşniciei,
la războaiele efemerului ...


Jucărie colorată

Te-am văzut la întretăierea tuturor drumurilor,
mai ales ale acelora ce străbăteau deşertul ideologiilor,
rotindu-te pe călcâie, jucărie colorată,
arătând trecătorilor direcţia
spre izvoarele binefacerii; ţineai în mână
o baghetă de dirijor şi împărţeai trecătorilor
indulgenţe, bilete de călătorie, permise de porta-voce
adeverinţe de sănătate, certificate de bună purtare
şi de vechime în lupta cu umbrele; fără a obosi,
la marile întretăieri de drumuri stai şi acum,
cu aceeaşi perversă vitejie, plantând indicatoare
mincinoase, inventând viraje, rute ocolitoare
şi împroşcând soarele cu invective pentru încăpăţinarea
lui de a nu împărţi lumina după edictele tale.
Ai urcat prin tragerea altora în jos, inventând
trepte de marmoră , decoraţii, chiar papirusuri
de una mie de ani pentru a-ţi ticlui o identitate infailibilă,
parafată în palate imperiale demult dispărute...

Fără tine pământul n-ar fi rotund,
orfan ar fi de propria-i axă...

Debuturi de ieri / debuturi de azi
sau poezia românească între directivele partidului şi dictatura sexului

Volumele de poezie şi proză contemporană apărute cu decenii în urmă în colecţia Luceafărul, a fostei Edituri pentru literatură, au configurat un moment important al scrisului românesc din perioada comunistă. Având o destinaţie precisă - lansarea tineriilor scriitori ajunşi la o anume cotă valorică recunoscută – respectiva colecţie se impusese ca o primă poartă de acces în literatură a oricărui aspirant în domeniu. Reuşeai să fii publicat acolo – erai, în caz contrar – nu! Simplu, ca bună ziua! Nu trebuie trecut cu vederea faptul că instituirea colecţiei a atras după sine o reală competiţie literară, a realizat un climat prielnic afirmarii literare, o emulaţie creatoare reală, realităţi care au permis apariţia unei noi generaţii de scriitori care, prin creaţia lor, chiar dacă, de multe ori ezitantă, mai mult sau mai puţin „îmbibată” ideologic de temele specifice perioadei 1960-1970, au plătit din plin tributul ce trebuia, în mod obligatoriu, plătit. Critica de specialitate, formată din corifei ai urechii şi ai timpanului literar, precum Ov.S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Ion Vitner, N.Tertulian, Savin Bratu, Georgeta Horodincă etc. stătea la pândă, în paginile revistelor literare, vigilenţi, nu cumva să te abaţi de la „linia trasată” de ei în numele „militantismului”, al „menirii primordiale” a literei tipărite. Faptul că au schimbat ei, strategic, la un moment dat, macazul critic e cu totul o altă chestiune. Răul fusese făcut. Şi încă ...temeinic. Cei ce au vegheat la apariţia volumelor au greşit, însă, în puţine cazuri, în privinţa înzestrării literare a autorilor promovaţi, astăzi mulţi dintre aceştia fiind nume de referinţă ale literaturii noastre sau, unele, doar rezonabile. Nu este puţin. Un lucru evident: mulţi dintre aceşti tineri au contribuit, prin atitudinea lor intelectuală, prin scrisul lor, aş spune, în contra curentului, să restabileasacă legăturile cu tradiţia literaturii noastre, cu valorile ei autentice, după o cruntă perioadă de prosternare la „lumina Răsăritului”, de masiv „împrumut” sovietic. Este cazul să spun, în acest context, că deşi, pe vremea existenţei colecţiei „Luceafărul”, aveam la activ destule realizări literare, publicasem ceva şi prin presă, n-am avut, totuşi, "cutezanţa” să încerc... marea cu degetul, adică de a propune vreo culegere Editurii pentru literatură amânând, astfel, „evenimentul” pe mai târziu. De fapt, colecţia – neîngăduindu-şi, totuşi, "luxul" de a mă aştepta şi pe mine, a sucombat fără să se tragă vreun clopot, cu toate că stirpea clopotarilor era în creştere... Cum se zice, tot amânând şi amănând, „am rămas de căruţă”, fără a-mi face,însă, cum s-ar putea crede, probleme majore din această cauză. Aveam, cum se spune, tot timpul în faţă...cu toate că şi atunci, el, timpul, se grăbea. Ca şi acum...În schimb, am fost un cetitoriu fervent, disciplinat şi nesăţios, al apariţiilor editoriale purtând această „glorioasa” siglă - „L”, făcându-le acestora un loc special în ospitaliera mea bibliotecă ambulantă. A nu se crede că fiind mai „întârziat”, eu , ca aspirant la intrarea în Cetarea literelor, am ocolit temele „consacrate” ale zilei de atunci. Nici vorbă! "Probele" se pot găsi cu uşurinţă azi -în publicaţii, însă. Mai deloc, în volumele publicate.
Rememorând, pot spune că dacă la unele cărţi din bibliotecă a trebuit- din varii motive- să renunţ de-a lungul timpului, pe cele purtând sigla „L” le-am păstrat cu mare sfinţenie! Şi astăzi acestea, deşi prăfuite, constituie pentru mine un motiv-sper neincriminant!- de trăire nostalgică. Ele erau, şi pentru mine, deşi aflat mai pe margine, tinereţea, visul dintâi, aspiraţia tăinuită...E drept, nu le-am mai întors paginile de mult, păstrând despre ele doar o imagine generală. Pe mulţi dintre autorii lor îi cunosc încă de pe atunci, le apreciez talentul, i-am citit cu plăcere aproape continuu pe parcursul a decenii întregi. Sunt semnatari a numeroase cărţi, unii au intrat în manualele şcolare...Cum era firesc, poeţii anilor 60-70 n-au rămas aceiaşi, s-au schimbat, scrisul lor s-a împlinit sub auspicii valorice noi, atât ca meşteşug, cât şi tematic. Se spune, însă, că prima carte rămâne. Această afirmaţie e valabilă însă ca teorie generală, pentru că „evenimentele” de natură politică survenite după 1989 au schimbat total modul de a o privi. Unii autori, între alţii „clasicul” Ilie Constantin / o dedicaţie pe volumul „Desprinderea de ţărm”,1964, „Poetului Florin Costinescu, cel mare şi talentat, urări de bune compuneri/”- ar prefera - acum- ca prima lor carte, pur şi simplu, să nu fi fost scrisă! Sau, măcar, părţi importante din ea. Dar istoria, repet truismul, este istorie, nu poţi decât să o trăieşti aşa cum ea ţi se oferă în timpul vieţii tale. Nu o poţi refuza pe de-a-ntregul decât cu preţul morţii civile. Inclusiv a celei literare. Pare, evident, pentru orice minte sănătoasă faptul că nimeni nu-ţi poate pretinde practicarea, fără vreun orizont temporal, a unui eroism de acest tip, oricât ar filosofa ideologii ”intransigenţi” ai zilei de azi de la „tribuna democraţiei autentice” ei însuşi având, de prea numeroase ori, rădăcini, destul de adânci şi noduroase, în epoca precedentă. Unele din acele rădăcini au fost invocate de chiar recenta laureată a Premiului Nobel pentru literatură, bănăţeanca Herta Muller. In baza judecăţilor de natură ideologică, putem afirma că scriitorii pot fi oricând puşi la zid. Există, în acest sens , o adevarată regulă dacă ne gândim că aceasta a funcţionat în secolul trecut, susţintă de comunişti, iar în acest secol funcţionează clamată de... anti-comunişti, fie ei şi travestiţi. Cine poate garanta, în definitiv, că aceeaşi schimbare „demolatoare”, după, să zicem, o mare revoluţie... morală, nu s-ar putea produce, după un timp, şi în domeniul predilect al unor autori tineri de azi, mari „omagiatori” ai Zeului Sex?! Dacă cineva ar propune, în viitor, o cruciadă împotriva poeziei – vorba vine, poezie!-pestilenţiale de tipul promovat (un exemplu) de o tânără poetă „de top”, susţinută de alţi Crohmălniceni/ de sens invers /, la fel de nocivi ? .Intrebări, întrebări... Dar, iata, sexi-poezia, în toată profunzimea ei metafizică:
De când sunt aici/ nici măcar nu mă spăl pe dinţi/ ades mănânc covrigi cu mac şi sandviciuri cu brânză/ fără să-mi pese dacă îmi rămân printre dinţi/ dacă am dinţii galbeni /sau dacă gura, sfânta de ea,/ miroase a căcat/ chiloţii mi-i schimb o dată la trei-patru zile/ şi nici atunci nu mă-ndur/ mă simt bine în căldura/ cu aromă de sex şi copil tăiat...
Da, astfel vede poezia de tip european, în contrapartidă cu poezia regimului trecut, o... creatoare "de succes" în sfera liricii actuale. Cât lirism!Dar, de-ar fi numai ea!Autori şi autoare de asemenea însăilări, în numele Poeziei, câtă frunză, câtă iarbă în ziua de azi. Din păcate...
Înmulţirea exponenţială a acestui tip de ...poezie/ care în mizerabilitatea lui contrazice însuşi conceptul/ practicat cu frenezie astăzi, tip întâlnit altădată, fără nicio pretenţie de artă, pe pereţii latrinelor populare, autorii lor folosind deştul pentru a se iscăli, intrigă, descumpăneşte şi contrariază nu numai bunul simţ literar, dar şi pe cel comun. Pe acest fond, de cultivare decreierată a aberaţiilor zise literare, am încercat, pentru câteva ore, să mă refugiez în climatul literar de altădată în care scriitorii tineri, constrânşi ideologic din toate părţile, făceau eforturi reale , greu de înţeles acum, să fie scriitori, să-şi afime vocaţia, fie şi cu preţul unor concesii, azi incriminate cu atâta osârdie non-proletară, dar la fel de dementă precum cea precedentă.

Prin reproducerea , mai jos, a unor poezii aparţinând unor autori-debutanţi în vestita colecţie „Luceafărul” a anilor 60-70, nu intenţionez altceva decât să aşez sub privirile celor interesaţi câteva pagini de istorie literară care, prin forţa lucrurilor, au devenit o raritate, impunând pentru cunoaşterea lor- în lumea noastră prea grăbită- popasuri îndelungi în biblioteci. De asemenea, să ofer imaginea, fie şi fragmentară, a unui climat literar la care au contribuit, deopotrivă, talentul literar, spiritul de adaptare a scriitorului la anumite condiţii impuse din afara lui şi, nu în ultimul rând, cenzura oficială. Pentru a configura o imagine cât mai fidelă a timpului literar trăit atunci reproduc mai jos o seamă de poezii din cărţile de debut semnate de câţiva autori semnificativi; câte 3 din fiecare. Pentru autenticiate nu ezit să reproduc, acolo unde există, şi acel titlu care reprezintă compromisul cu oficialitatea. Aceasta, subliniez apăsat, nu pentru a arăta cu degetul - departe de mine această intenţie!- ci numai şi numai pentru asigurarea autenticităţii invocate.


Ilie Constantin - Din volumul Vîntul cutreieră apele,1960

Valuri spre Lună

„Che fai tu, Luna, in ciel, dimmi,
che fai...”
Leopardi

Ce faci tu, Lună,-n păduri,
spune-mi ce faci,
nesfîrşită linişte, Lună?
Treci printre gratii de fagi
Care se-ndreaptă şi sună.

Ce faci tu, Lună,-n adînc ,
În apele mărilor toate?
Treci printre valuri ce frîng
Arcul luminii brumate.

Din înălţimi, din afară,
Iar în adînc te cuprinzi,
Noaptea întreagă să-mi pară
joc nesfîrşit de oglinzi.

Ce faci tu, Lună,-n abis
Departe de lume şi stele ?
Singură treci printre ele
Cufundată în vis.
Logodită
Cu al pămîntului nimb
Pluteşti în cerc adormită,
Înaintînd ăn timp.

...Ce faci tu, Lună, în noi ?
Chipul tău de aromă
Către al stelele roi

Ca pe-o maree ne cheamă!...


Într-un amfiteatru, la Universitate

Lumina părului, ca un apus,
Umple balconul, năzuind în sus.

...A apărut mirată şi tăcută,
De la parter toţi ochii o sărută.

Ea stă plecată lin peste caiet
Cu părul blond curgînd pe parapet.

Balconul tot e-un joc de linii
În tremurarea galbenă-a luminii.

Racheta sovietică

E-un izvor fără sfîrşit, în sus,
L-a azvîrlit spre cer pămîntul rus.

Înainte-i bolta îşi desfoaie
Zările de ger şi de văpaie.

Stele trec pe-alături ca un vis
Razele subţiri peste iris.

Fulgeră spre soare, ca un gînd
Solul comunist, de cer flămînd.


Ion Alexandru -Din volumul Cum să vă spun, 1964

Lună nouă

Mi-a fost dor de tine, lună,
Deşi cerul m-a păzit toată vremea senin.
Eram prea singur cu atâţia sori noaptea
Şi adesea mă-nfioram puţin.

Acum ştiu că te vei arăta –
Mai întâi pe cornul acesta înclinat în jos –
De-aceea, iată, ţi-am adus
Briceagul meu cu plăsele de os.

Şi să-mi făureşti un fluier
Mlădiu, cum spui.
Când n-o mai fi lună
Să te simt
Pe găurile lui.

Beau lapte

Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori,
Că-i prea bun laptele şi prospăt – cum să spun,
Parcă beau lapte amestecat cu nori,
Sînt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun!

Beau lapte din şiştar cu botul, zgomotos,
Gâtlejul îmi pocneşte, ce straşnic, de plăcere,
Mă simt în seara asta nespus de bucuros
Şi freamăt de iubire şi putere.

Mă laud cu aceasta- ştiu- sînt lăudăros.
Aşa-s toţi ardelenii şi poate le stă bine,
Cînd şi-au găsit filonul şi pare viguros
Îşi ies din minţi cu toţii – ascultă-mă pe mine,

Căciulile se-neacă smintite în tavane,
Ardeleneasca ţuică întunecă mărgele.
Femeile bronzate pe ţâţe, frate Ioane,
Te trag de după masă şi să fii om de ele.

Şi chefu-n toată legea se-ncinge dimineaţa,
E ţuica-n zori mai cutră şi mai tare.
Eu am trăit această prea încâlcită viaţă
Şi-am împlântat adesea cuţitu-ntre pahare.

Acum am alte rosturi, beau lapte zgomotos,
Vreau, cîte vreau, o, Doamne, dintr-o dată!
Întîi şi-ntîi această minunată zi
Aşa-i că nu mai vine, mamă, niciodată?

Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori
Că-i prea-i bun laptele şi proaspăt – cum să spun,
Parcă beau lapte amestecat cu nori,
Sînt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun!


Imn la aniversarea Partidului

O mie de cîntece Partidului.E o primăvară
Cum nu s-a mai pomenit.Însămânţările
S-au încheiat de mult. La fel zăpezile, ca şi
cum
N-ar fi stăpînit vreodată întinderile.
S-au strîns noroaiele şi drumurile au devenit
Pe neaşteptate mai încăpătoare. Vîntul şi luna
Umblă mai mult în preajma călătorului.
Livezile s-au deschis frumos şi-au trecut pe nevăzute
Din muguri în flori.Ursul s-a regăsit în umbra stejarului.
Norii şi-au pus buze fumurii şi-au coborît
La îndemîna orizontului. Calul îngenunghează
Pentru tăvălituri din moment în moment.
Au inflorit gutuii şi văzduhul înmiresmat
Aduce a nemurire. S-au închis focurile în vetre cu zăvorul.
S-au refăcut cuiburile. Încep cîntecele
De drumeţie. Se dezvelesc izvoarele. Peste cîteva zile ,
Aici, se anunţă în toate anotimpurile imensitatea
Soarelui de vară.


Gabriela Melinescu -Din volumul Ceremonie de iarnă, 1965

Scrisoare

Azi îţi scriu,
Mult mi-e dor de prispă şi de cîini.
Am crescut, dar eu ca şi-altădată
La cişmea beau apă tot din mîini.

Plopii-n stradă ţin în vîrfuri cerul,
Salcia e tot nepieptănată.
Cineva-n grădini a-ntins lăicerul
Şi vecina a născut o fată.

Poarta noastră nu mai are număr,
Iarba n-a crescut la gard de loc...

Şi tresar cînd simt de undeva
Fremătînd o frunză de copac,
şi mi-e drag din nou de cineva
şi nu ştiu ce am să fac...

Azi îţi scriu,
Mult mi-e dor de prispă şi de cîini.
Să nu uiţi că eu ca şi-altădată
la cişmea beau apă tot din mîini.


Jurnal de-o zi

Azi la şcoală prima oară-am dat
un extemporal la geografie
(a rămas puţin de aşteptat
pînă la vacanţa ce-o să vie)...

În buchete albe-au înflorit
vişinii pitici la noi în curte...
I-am spus mamei azi cînd a venit,
rochiile mi-au rămas mai scurte.

La un gard un om cu-o bidinea
porţii îi croieşte o cămaşă.
Vîntul ameţit în uşa mea
peste geam perdelele înfaşă.

Noaptea m-a chemat dar nu m-am dus.
A lătrat un cîine toată seara.
Ce-o fi fost? De mult am auzit
că-n grădini ar sta ascunsă vara.


Băieţii din Krasnodon

Peste arme şi peste pămînt
iarba-a izbucnit în sus de-o palmă,
şi băieţii repede-au crescut...
Ştrengăreşte cînd se-ntrec cu vîntul,
părul o ia razna peste frunte,
şi aşteaptă fetele în drum...
(Toate-n visuri şi-au ales un mire...)
Numai Nina, Ulea, Liubka,
niciodată nu vin la-ntîlnire...
Şi li-i dor băieţilor de ele...
Trist Doneţul linişteşte stepa
cînd armonicile cîntă-n şoaptă.
Şi în poarta fiecărei case,
seara, toţi băieţii le aşteaptă.


Grigore Hagiu - Din volumul Autoportret în august, 1962

Pe un desen de Goya

Şi eu aş putea desena pe hîrtie,
cu linii decise şi suple,
cheltuind fantezie,
femei cu capete duble:
dăruire şi ipocrizie.

Patima însă eu nu vreau s-o descurc,
dragostea, numai pe ea s-o aleg,
unicul chip să i-l urc,
tulburător de întreg
şi fosforescent în amurg.


Dimensiune nouă

Îmi plac oamenii care mă neliniştesc,
mă fac să mă văd deodată
grozav de închipuit şi de gol,
forţîndu-mă să mă schimb,
să mă caut înfrigurat.
Îmi plac oamenii care mă neliniştesc
pentru că eu însumi
sînt asemenea lor,
şi-adeseori chiar pentru ei devin
nelinişte profundă,
arătîndu-le astfel mult mai adînc
dragostea ce le-o port.

Tot ce iubesc

Tot ce iubesc o să dăinuie-n veac,
tot ce urăsc o să moară treptat,
între aceste extreme arzînd
timpul mă clatine neîncetat.

Zilnic gîndind c-am făcut prea puţin,
totuşi nimic nu pare prea greu,
şi la-nălţimea acestei epoci
sui, depăşindu-mă lacom mereu.

Ard pentru asta-n adînc cumplit,
caut cuvîntul precis, cel mai dur,
nu mă mai pot mulţumi cu decît
miezul de foc al metalului pur.


Adi Cusin -Din volumul A fi,1968

Omule

Omule, nu te sui,
- prima dată vîslesc!
Pîn-la celălalt mal s-ar putea să greşesc.
Apa îşi are drumuri viclene,
Pe-alocurea doarme cu stînca sub gene,
Se năpusteşte cu şiretenia jderului
Şi-amestecă oglinzile apei cu oglinzile cerului!
Omule, omule, urmele tale
Să-nsemne-n adînc cîteva rotocoale?
Se-ntunecă malul cellalt,
mă grăbesc!
Omule, nu sui,
- pentru prima dată vîslesc!
Nu vrea, şi se-aşează în luntrea săltată
Şi eu împing ţărmul proptit în lopată…
La jumate de cale respir răguşit,
Cîinii de spumă m-au simţit obosit,
Şi nici înainte şi nici înapoi
Şi braţele-mi sunt tot mai moi,
tot mai moi…
Vîslele, necredincioasele, vîslele mele
Se-agaţă de spume, se-agaţă de stele…
Omule, ce privire mai ai!
O să ne ducem la fund, nu ştiai?
Ne răsucim pe un zbucium de tuci şi de platină,
Numai ochii străinului nu clipesc, nu se clatină –
Privirea aceasta-i frînghie de stei
De care mă-nnod în două şi-n trei!
Şi-aşa-i mai aproape făşia de ţărm.
Cîinii de spumă se-adună, îi sfărm…
Şi am ajuns, şi întunericul se face înalt,
Şi cămaşa străinului e o bucată de ziuă
de pe malul cellalt.


Atît de puţin

N-am scris de mult
Ritmurile s-au ascuns prin canale,
Aproape că nu mai pricep
Curgerea apei la vale.
Intră în mine, nu te mai strînge,
nu bate.
Hîrtii fără sens şi consoane stricate.
Cu briceagul se taie pîinea şi lemnul,
Cu creionul se fac socoteli şi rapoarte….
Am pierdut de pe dînsele semnul
Ce le desparte de moarte.
Şi deodată atît de puţine cuvinte!
Nici cîte spune un om care pleacă…
Totul se vindecă doar prin cuvinte,
Ce să mai vină şi ce să mai treacă?
În oraş se anunţă că Azi
este ultima zi,
Şi eu mă descalţ scuturîndu-mi nisipul.
Să nu-mi mai poată sufletul privi
Pun pături pe oglinzi să-mi şteargă
chipul.


La capăt

Să ai curajul să te-ntorci acasă
Să ai curajul să culegi orez,
Să strîngi alături, pe un colţ al mesei
Cuvintele în care nu mai crezi.

Curajul de-a te duce la culcare
Cu teama diformată de oglinzi
Cînd te deschei cu mîini tremurătoare
De nasturii la haină suferinzi.

Să ai curajul să trimiţi scrisori,
Să abureşti secretul lor cu gura
Cînd tu în urmă poţi să mori
Cum ţi-ai greşi, distrat, pieptănătura.

Curajul de a nu găsi nimic
Şi să n-adormi de golul ce te-ncape,
Adulmecînd o stea pînă la fund
Să scoţi în mîini nămolul de sub ape.

Să ai curajul să te-ntorci acasă
Cu inimile scuturilor sparte,
Cu-acea mîndrie stranie, aleasă,
Pe care doar învinşii ştiu s-o poarte.


Cezar Baltag - Din volumul Comuna de aur, 1960


Timpul

Ştiu, răcoarea copleşeşte mîna,
Obosesc izvoarele din vine,
La apusul soarelui, ţărîna
Îşi aşterne umbra peste mine.

Arderi se topesc abia-ncepute,
Braţul scapă vîsla prea curînd,
Trupul zvelt mi-l seceră prea iute
Trupul nevăzut alunecînd,

Dar destul! Cu fruntea voi răzbi,-
Cerb al zării fulgerînd în salt –
Să despic în rotitoarea zi
Drum elastic clipei şi înalt.

Din arborescentul creştet n-o să-mi scape
Timpul, snop de arderi rectilinii,
Cînd ţîşnirea mea va fi aproape
De viteza fulgerată a luminii.


Ovidiu

Frunzele ochilor cădeau arzînd,
Se ridicau topindu-se-n mare,
Fluturi de spumă linsă de vînt
Roteau aceeaşi tristă chemare.

Trepte în singe, trepte adînci,
Trepte spre inima, amforă spartă,
Marea-şi lipeşte pulpa de stînci,
Vîntu-şi izbeşte fruntea de poartă.

Scurtă, prea scurtă-i arderea noastră,
Î-s de cenuşă nările pline,
Însă rămîne-vor veşnic albastre,
Visele-n limpezi dulbine.


Inscripţie

O, single meu luminos,
O, trupul meu înflorit,
Sînt fericit că trăiesc,
Sînt fericit.

Priviţi cum se-nalţă lumina
Din mîinile noastre
Simbol comunist pe retina
Depărtării albastre.

S-audă întregul pămînt
Paşii inimii mele,
Inimii lui Danko urmînd
Printre sori, printre stele.

O, singele meu luminos,
O, trupul meu înflorit,
Sînt fericit că trăiesc,
Sînt fericit.