Geo Bogza, în 1933, la vârsta de 25 de ani, alesese poezia pe care „vrem să o facem”....

Noi ce poezie vrem să facem, azi, în anul de graţie 2009?

Discuţiile despre rostul poeziei, despre ce trebuie ea să fie şi să însemne, au o istorie îndelungată, nu-s doar o temă , să zicem, fierbinte, pentru generaţiile actuale. A apela la pagini mai vechi privind aceste discuţii, spre a face posibile anumite evaluări în timp, zic eu, necesare, precum şi coagularea unei viziuni istorice asupra problemei, este, fără doar şi poate, un act ce se justifică de la sine.
Tinerilor scriitori de azi, interesaţi de temă, aprigi în a-şi susţine opiniile, în a emite verdicte fără drept de apel, nu li se vor pune niciodată, slavă Domnului, sub priviri, ca lecturi obligatorii, cărţi precum cea intitulată „Tradiţii ale criticii literare marxiste din Romania, 1930-1940”, Studiu şi antologie de Ileana Vrancea, Editura Politică, Bucureşti, 1962, lei 8,40. Despre ceea ce însemna în acel an, 1962, un asemenea titlu, un asemenea autor: Ileana Vrancea, e greu, foarte greu să arăţi azi, adevărul fiind împărţit între blândele cuvinte „cutremur” , „excomunicare literară” sau „excludere”.
Ei bine, din această carte, intrată în Fondul de aur al Maculaturii Ideologiei Comuniste, plină cu citate - de vârât în capul tinerilor scriitori ai acelei perioade- citate din publicaţiile interbelice de stânga (tutelate de PCR), precum „Proletarul literar”,”Bluze albastre”, „Societatea de mâine”,” Manifest” , „Era nouă”, „Cuvântul liber”, „Vremuri noi" şi altele, extragem cu penseta amintirii, pentru eventualii răsfoitori ai acestor pagini virtuale, deocamdată, articolul semnat de Geo Bogza în publicaţia „Viaţa imediată”, nr.1 din 1933, intitulat „Poezia pe care vrem să o facem”. Nu am în intenţie a sugera o lecţie de literatură, cât una de mică-mare istorie.
În 1933 autorul celebrei Cărţi a Oltului, devenită reper al reportajului literar românesc, avea, născut fiind în 1908, douăzeci şi cinci de ani .Iată ce gândea, la acea vârstă, despre rosturile poeziei un scriitor devenit de mare prestigiu, aflat mereu în prim planul vieţii literare româneşti, atât în comunism, cât şi după... Câţi dintre tinerii scriitori de azi se „regăsesc, fie şi parţial, ca iubitori ai operei acestui autor, în programul estetic şi social proclamat atunci de Geo Bogza, intelectual atras de "adevărurile" ideologiei PCR, formaţie minusculă, aflată la remorca "socialismului biruitor" din URSS? Nu trebuie uitat faptul societetea românească de atunci era una democratică, la care, într-un fel, s-a revenit azi...Dar să transcriem din înneguratul tom al Ilenei Vrancea...

„După ce s-a scris la sfârşitul războiului o poezie de dispreţ pentru realităţile vieţii şi pentru tot ce se petrecea atunci pe pământ, se face acum o poezie abstractă şi intelectualistă, care nu are nici o legătură cu viaţa dintotdeauna şi mai ales cu viaţa de azi. Menţinerea acestei poezii hermetice într-o perpetuă actualitate este un abuz de inconştienţă, un anacronism şi o fraudă. Iar frauda porneşte de la lipsa de cultură - într-un sens mult mai fierbinte decât cel academic- şi din incapacitatea poeţilor noştri de a trăi cot la cot cu viaţa. Această infirmitate i-a făcut să scrie o poezie stearpă care să nu supere pe nimeni şi trece din mâna lor de-a dreptul în gol. Poezia nu se conduce după legi. Dar sunt câteva drastice condiţii pe care un poem contemporan trebuie să le îndeplinească neapărat pentru a putea să existe. Una din ele este condiţionată de mai marea sau mai mica ei înveşunarare împotriva oprimării. Cavalerii modernismului hermetic, limitând problema poeziei contemporane la o problemă de tehnică, la virtuozităţi de construcţie marmoreană, au sfârşit prin a o face odioasă, transformând-o într-o îndeletnicire egoistă, care merită ea însăşi scârba şi dispreţul rezervat oprimărilor. Faţă de ce se petrece acum pe pământ, astrala poezie de cabinet trişază şi trebuie denunţată. De asemenea, trebuie denunţate rătăcirile celor mai tineri poeţi, care, începând să scrie pentru prima oară, au apărut molipsiţi de hermetism şi şi-au ales un ideal de bâiguială pseudoabsconsă, fără să le fie ruşine de viaţa adevărată din jurul lor, viaţă din care au ieşit ca dintr-o baie de sânge. Pe aceştia, pe cei meritoşi îi aşteptăm să se îndrepte şi să vină lângă noi. Ceilalţi însă, bolnavi învechiţi în relele confortabile ale poeziei pure , primii care au avut cutezanţa să scrie după şabloane hermetice în timp ce un taifun de tragedii începuse să devasteze continentul, aceia care vor fi în curând acoperiţi de o definitivă hulă (n.n . după 23 august?) nu au făcut altceva decât să treacă într-o mare şi iertătoare tăcere. Noi, care venim pe urmele lor putrede, conştienţi de rolul istoric pe care poezia – ca foarte suprem /sic/ mijloc de expresie- îl poate juca limpezimea şi precizarea formelor de viaţă, cântând, dintre tendinţele obscure ale acesteia, pe acelea care par mai generoase şi mai îndreptăţite să formeze caracterul epocii, vrem să facem o poezie a timpului nostru, în care o imensă dramă a umanităţii se desfăşoară. Nu ne tentează gândul unei poezii umanitariste, aventură inutilă şi pentru poezie şi pentru umanitate. Dramei care se desfăşoară de la un capăt la altul al pământului, poezia noastră nu este obligată să-i fie cântec de alinare. Va macera-o mai degrabă şi va putea fi cu ea în răspăr, dar într-un sens mai profund se va înrudi totdeauna cu ea, aşa cum pământul e strâns înrudit cu copacul pe care îl eliberează ca pe un cântec... Noi vrem să captăm în stare sălbatică şi vie ceeea ce face caracteristica tragică a acestui timp, emoţia care ne sugrumă de beregată cât ne ştim contemporani cu milioane de oameni exasperaţi de mizerie şi de nedreptate, când ceva grav se petrece în toată lumea şi în fiecare noapte auzim atât de bine geamătul continentelor care îşi dau sufletul. Vrem să facem o poezie a timpului nostru, care nu mai e timpul nevrozei colective, ci al setei fierbinţi de viaţă. S-a terminat de mult cu poezia de vis, cu poezia pură, cu poezia hermetică. Tăria unei uriaşe tragedii colective a sfărâmat măruntele lucruri care făceau preocuparea scriitorului modern de la sfârşitul războiului . Tragedia eului, a individului ca intelectual, drama de introspecţie psihologică nu mai există. Sau cum este acum adevărul faţă de ceea ce se petrece acum pe pământ îi e ruşine să se mai arate./.../ Noi vrem să rupem cu acest trecut de suavităţi, să-i dăm brânci poeziei în viaţă. Vrem să amestecăm cerneala cu care scriem cu ceva din sudoarea şi sângele care curge în şiroaie pe obrajii încă nevestejiţi ai celei mai recente istorii. Aceasta ne obligă să ne deosebim de tot ce s-a făcut până acum la noi în materie de poezie încă într-un punct: e în voinţa noastră categorică de a smulge poezia din cercul îngust al iniţiaţilor. A considera poezia ca pe o artă rezervată exclusiv iniţiaţilor a fost, până în clipa în care apar aceste rânduri, punctul de onoare, blazonul râios şi refugiul de neputinţă al tuturor poeţilor noştri din ultima vreme. Noi renunţăm la aceste privilegii şi considerăm poezia ca ceva care ţine mai mult de lucrurile imediate ale vieţii, decât de experienţe secrete de laborator, vrem să facem o poezie pentru toţi oamenii, pentru miile de oameni. Aceste mii de oameni, care se pricep la atâtea lucruri extraordinare şi de-a dreptul poetice, copaci şi păduri în furtună, sau catastrofe sau epidemii de foame, se vor pricepe şi la poemul care care va aduce în el tăria şi frumuseţea puternică a unei catastrofe.Va trebui, pentru ca să fie înţeleasă de mii de oameni, nu o scădere a nivelului artistic al acesteia, ci un efort uriaş care s-o apropie de estetica elementară a vieţii. Va trebui ca poezia să devină elementară, în sensul în care apa şi pâinea sunt elementare. Atunci se va petrece o reîntoarcere epocală a poeziei la viaţă. Pentru aceasta ne ridicăm împotriva poeziei noastre de azi, egoistă şi falşă, şi începem să scriem o poezie a vieţii adevărate, o poezie care să poată fi citită de mii de oameni”.

Cum sună azi aceste îndemnuri, această chemare la o angajare deschisă pusă în slujba unor idealuri”înalte”? Astăzi ce idealuri mai are poezia? Cum stă ea cu audienţa publică... „a mii şi mii de oameni”? Ce anume formează „blazonul de onoare” al generaţiilor noi de poeţi? Cum pot ele scăpa, dacă i-ar incrimina cineva în acest sens!- de acel "blazon râios", de acea poezie "egoistă şi falşă", după cum se exprima Bogza?