Două noi opinii critice despre volumul "Secunda eternă"

Prof.univ. Constantin Cubleşan ( Cetatea culturală, nr. 4, aprilie 2009, Cluj-Napoca)

Făcând parte dintr-o generaţie cunoscută, afirmată şi împlinită în anii unei culturi dirijate eminamente politic, Florin Costinescu ne apare azi ca un poet oarecum atipic în epocă. Ajuns, iată, la vârsta deplinei maturităţi (n.1938), alcătuindu-şi o selecţie(jubiliară) din versurile volumelor sale , numeroase şi îndeobşte bine primite de critică (de la debutul editorial, în 1972, cu Adierea tărâmului, aproape douăzeci, între care unele destinate vârstei copilăriei), iei seama cu oarecare mirare că nu s-a numărat printre cei care au urmat comenzii sociale, rămânând credincios doar verbului poetic, pe care l-a slujit şi l-a cultivat cu anume distincţie şi rafinament, niciodată însă primind aclamaţii de paradă, ceea ce, la urma urmelor, i-a asigurat un confort al creaţiei discret, rupt de campanii şi de... evenimente. Pentru el, marile teme n-au fost niciodată cele legate de construcţia societăţii, de făurirea omului nou, ci de fiinţarea în lume a sinelui, neliniştit de marile călătorii ale cunoaşterii existenţiale:” Călătorim mereu spre pretutindeni/ purtând la brâu/ mari legături de chei,// Pe care le întoarcem în neştire,/ în aşteptări, şi-n răzvrătiri târzii/ şi uşile rămân mereu închise,/ cu drugi imenşi de veşnicii...”(Dar picurat).Aşa încât,”poezia e rânduiala lumii”(Dacă poezia).Nu s-ar putea spune că Florin Costinescu e abstras din realitatea în care trăieşte.Numai că la el totul se filtreazăîn poezie prin meditaţie oarecum nostalgică „intri în infern sedus de făgăduinţa supravieţuirii”- Mult mai prielnică), în orice caz, e preocupat de meditaţia asupra sensurilor primordiale ale lumii , ale existenţialităţii: „Noi nu am putut vedea începutul lumii,/ dar ni-l aducem aminte precum ar fi ziua de ieri,/ cu soare, cu fluturi, cu iarba/ făcând tumbe primăvăratice/ prin aburii place primelor naşteri”(Ceea ce n-am văzut niciodată) E aici un soi de meditaţie filosofică asupra devenirii cosmice, mai apropiată însă de percepţia blagiană decât de cea eminesciană. De altfel, poetul e, temperamental vorbind, un reflexiv, sentimental se-nţelege, căruia îi place să privească lumea şi s-o recepteze cu ochii unui delicat diagnostician fenomenologic:” E timp de umbră vinovată/ e vremea gri, ca de nisip,/ ceva stă pururea să cadă,/ ceva îşi caută alt chip.// Statornicia plânge-n sine/ în golul dintre amintiri,/ vechi măreţii între ruine,/ scuipaţi în moarte- sfinţi martiri./Mă uit în jur: statorinc, vântul,/ doar el stăpân rămas în scaun,/ actor de circ însuşi cuvântul,/ făcând figură de biet claun./ E timp de vreme vinovată,/ e vremea gri, ca de nisip”(Umbra vinovată). Poetul e câştigat mereu de caligrafia elegantă a unei prozodii ce-şi alintă sieşi ritualurile perfecţiunii în rostire, cochetând cu parfumuri exotice din epoci revolute, amintind eleganţa parnasienilor, ca un virtuoz al formelor , dar şi mai mult – aici îmi pare a fi cu totul la largul său -, ca un picant baladist, în evocări de factologii ludice, intelectual construite, pentru spirite confraterne, rafinat şi ironic romanţioase:"Să mergem, doamnă, în Parâng,/pe-al raiului versant, cel stâng,/ ca să culegem pietre rare,/ de forme pure şi bizare,// Ci a trecut pe-acest versant/ Neguţătorul din Brebant,/cel mult vestit , surâzător/în chip de tainic călător” Etc.(Negustorul din Brebant). Sau ironist( parodic) livresc de cea mai bună calitate. Tot în halouri de baladă:” Frumoasa doamnă Beatrice/ a sucombat ieri la Paris,/ frumoasă, nu acum – cândva,/când turnul Effel se-nălţa,//A fost modelul ideal,/ pentru miragiul ei carnal,/ la mulţi peisagişti divini,/ parizieni şi florentini” etc.(Iluzie, alt turn din Pisa). Florin Costinescu ştie cultiva o anume retorică a iubirii, verbul său trecând uşor de la tandreţe şi galanterie la insinuare şi anume dulce parşivenie. Dar cel mai bine se struneşte pe ritmuri cu iz folcloric, aşa cum făceau odinioară, fiecare în maniera sa inegalabilă, Arghezi sau Barbu. Dar Florin Costinescu are şi el plăcerea cuvântului deocheat cu măsură, decantat în candoarea unui prelucrat canon popular: „Toamna la cules de brume,/ să-ţi dau dragoste şi nume,/ când e bobul mai argint,/ mai rotund, mai aburind,/ când e bobul mai visare,/ mai tăcere şi mai boare,/ mai devreme, mai trecut,/ mai privire, mai sărut,/ când e bobul greu-uşor,/ mai cădere şi mai zbor,// mai frumos, mult mai frumos,/ să mergem toamna pe jos,/ la cules dumnezeesc/ între brume ce iubesc...”(Între brume).Tentat şi pasionat de probele virtuozităţilor prozodice, Florin Costinescu se joacă şi el, inovând în rigorile nerespectate rigid ale sonetului. Aceste Finaluri de sonete alcătuiesc un ciclu memorabil prin cultivarea unei poezii reverenţioase, de dragoste, cu nominalizarea unei iubite(iubiri) ideale, căreia îi închină , ca un veritabil florentin renascentist, cochetării de un temperat fior pasional: „Întors din vis mă reîntorc în vis,/ astfel de tine fug – şi mă apropii,/ aleg ce altcândva mi-am interzis/ şi-aud cum cresc, din foşnetul lor, plopii...// Nu-ţi sunt, Maria, nu-ţi voi fi stăpân,/ căci nici să plec nu ştiu, nici să rămân...”(Întors din vis). Privind pe de-a-ntregul, acum, lirica lui Florin Costinescu ai revelaţia descoperirii unui poet de marcate atitudini creatoare, peste care jocul pariurilor critice din diversele campanii ale epocilor literare, a trecut cu impardonabilă uşurinţă.

Lucian Gruia (Euromuseum, nr.9-10,2009, Bucureşti)

Poetul Florin Costinescu este un purtător de chei cu care încearcă să desferece misterele dar acestea nu se lasă revelate, poate doar intuite, ca în cunoaşterea luciferică blagiană: ” călătorim mereu spre pretutindeni,/ purtând la brâu marei legături de chei,//Pe care le întoarcem în nelinişti,/ în aşteptări şi-n răzvrătiri târzii,/ şi uşile rămân mereu închise,/ cu drugi imenşi, ce veşnicii...”(Dar picurat). Urmându-i exemplul, încerc şi eu să pricep lirica (o parte), deschizându-i antologia – SECUNDA ETERNĂ- cu ajutorul cheii propriilor mele posibilităţi de interpretare. După ce încuietoarea se deschide scrâşnind (cheia mea fiind ruginită), văd imaginea unui „călugăr al apelor” deschis sufleteşte tuturor semenilor pe care îi întâlneşte pe malurile albiei vieţii sale:”În preajmă, sufletul fluviului,/ palpitând,/ sufletul fluviului împărţind egal/ pe maluri daruri ierbii şi mărăcinilor,/ tufelor cu fructe otrăvitoare şi arbuştilor/ cu frunze mustoase, mici boabe de rouă;/ al vostru e şi voi, toate,/ ale lui sunteţi.// L-am văzut ieşind din adâncul undelor,/ era tânăr şi neîncoronat,/ adus puţin din spate,/ mergea gânditor şi încet, călugăr al apelor...”(Sufletul fluviului).Viaţa în curgerea ei inoxerabilă spre extincţie, pentru a fi suportabilă, trebuie ademenită cu un Descântec:” Un râu totdeauna pe dinainte ne trece ,/ de singurătate să ne dezlege,/ de neuitare,/ ne ia umbra şi ne-o călătoreşte în mare,/ dacă l-am vedea şi-ar opri / din curgere apele argintii;// ce ai, soare, cu el,/ valul lui e moale ca blana de miel;/ nu-ţi coborî asupra-i răsuflarea fierbinte,/ valul lui s-ar ridica la cer, s-ar aprinde,/ lasă-l să curgă/ de viaţă lungă,/ lasă-l, brâu să mă leg,/ doar cu el,/ nevăzutul, apropele,/ pământul să-l calc,/ alcătuieşte mirabilul, descătuşatul Întreg...” Dintre cele patru elemente primordiale ale acestui descântec: pământ, apă, aer, foc, Florin Costinescu este în primul rând ataşat aerului care reuneşte în acelaşi simbol: respiraţia vitală, cuvântul făuritor al universului liric şi misterul existenţial: ”Aer cu porţi prin care se intră în aer,/ în aerul lăuntrului, încă nerespirat, al tuturor lucrurilor -...; silabele sunt lilieci agăţaţi de cerul gurii; „De sub stratul subţire de timp,/ de aer,/ dat la o parte, pâlpâind,/ câteva semne indescifrabile...”După aer, în economia poeziilor, urmează cu prioritate focul, în forma sa liniştită, calmă, simbol al iubirii pure. Ciclul Finaluri de sonete cuprinde, aşa cum arată titlul, poezii concentrate ce se încheie cu maxime lirice. Ele sunt dedicate soţiei iubite, al cărui nume contribuie la puritatea sentimentului, pentru că pentru fiecare mamă creştină, Maria este simbolul etern:” Maria, cercuri după cercuri numeri,/ fără hotar e jocul lor – mister.../ le prinzi în ape, le-nvârteşti pe umeri,/ când râzi le despleteşti în cer,// Şi-atunci în rara clipă-s fericite, / că universul le-a făcut orbite...”(Cercuri după cercuri). Putem desluşi în această poezie sentimentul creştinismului cosmic teoretizat de Mircea Eliade. Pentru fiecare mamă, fiul ei devine un mântuitor: „Şi treci, Maria, treci netulburată,/ de fiii tăi iubită şi prădată...”; „Prădarea nu înseamnă, Maria, doar a lua,/ ci-ades e mai cumplită prădarea prin a da...”Iubirea spiritualizată a acestor finaluri de sonete mă face să cred că poetul, din „călugăr al fluviului” s-a metamorfozat în „călugăr al iubirii”: „suntem şi noi imperii – de arşiţă şi sete/ păzind, rotund, hotarul a două verighete”; „Aripile, Maria, cum să le faci să zboare?/Aşteaptă până-ţi creşte din zâmbet şi o floare...”Iubirea sfântă este asociat, desigur, cu lumina şi ascensiunea verticală, simboluri predilecte ale regimului diurn al imaginii, după cum remarca Gilbert Durand în celebra sa carte Structurile antroplogice ale imaginarului:”Doi miri sunt plopii tineri- lumină şi uimire, / de când există, iată, acuma i-am văzut,/ par să ne-arate-n ceruri ceva ce-a fost sclipire,/ desprindere prin ardere de lut...” Aşadar, lumina se solidarizează cu focul purificator. Apa mediază între pământ şi cer:”Vedeai odată lunecând corăbii/ pe-o mare –nchipuită. Cu delfini,/ şi te temeai ca valurile-săbii,/ să nu le taie pânza de lumini.../Anii, Maria, dau de ştire,/ că locu-i tot mai strâmt de-nchipuire...”(Vedeai odată). Meditaţiile asupra trecerii timpului aduc imagini terestre ale căderii. Floarea devine fruct, iar fructul se integrează în pământul germinativ:” Spre seară, toamna focuri pe ziduri nalte aprinde,/ de ştire dau că fructul s-a limpezit pe ram,/ desprinderea de floare, o , încă e fierbinte,/ ca aerul cu care în zori ne-nfăşuram...// Păstrează-l lut şi lasă-l să ne-adie,/ căci vine de demult, din veşnicie...” Baladele ni-l relevă ca pe un ceremonios cavaler al regimului crepuscular al imaginii, specie în care inovează o mutaţie genetică, adăugând sentinţe de fabulă contemporană, cum se întâmplă în Balada Duhului Binelui unde, bulversând valorile, răutatea congenerilor iese la iveală:”O babă cu andrele la gât,/ murmura:/ A fost amărât, o ducea greu, foarte greu,/ bine că l-a luat Dumnezeu/Salvarea a venit, dar târziu ,/ după o oră şi ceva – nu mai ştiu,/ dar degeaba firave, inocente iluzii,/ că oricum n- avea-n dotare oxigen şi perfuzii...”
Aşa cum remarca eminentul critic literar Eugen Negrici în cuvântul introductiv (Poezia şi conturul vaselor celeste), prin tematica grav existenţială abordată, Florin Costinescu se înscrie pe calea regală a Poeziei: „Multe alte aspecte ale poeziei lui Florin Costinescu implică ritualul şi sugerează neclintirea în respectul tradiţiei , sfiala pe care o încearcă poetului în faţa actului poetic în sine, oroarea faţă de orice formă de devălmăşie îl recomandă ca pe un supus slujitor la curtea Marii poezii, care oficiază la altarul rigorii şi al virtuţilor Formei, crezând cu tărie că substanţa poeziei se cuvine să ia conturul vaselor celeste”. A încercat să se apropie de marile teme ontologice prin vers clasic şi liber. Toate îl atestă ca poet veritabil. Florin Costinescu este convins că poezia poate fixa în imagini lirice curgerea vieţii omului, eternizând clipa, de unde titlul antologiei. Cred că acum este rândul altor critici să-şi încerce cheile pentru lămurirea altor aspecte ale poeziei sale.