Sertarul cu poezii inedite

Firul cu plumb

Aş vrea să laud verticalul, orice întâmplare
care suportă umila, arhaica probă a firului
cu plumb – mă întreb
dacă voi fi privit ca un căzut din lună,
ca un dinozaur rătăcit
prin sticlăria intens colorată a sfârşitului
de mileniu,
ca un ins perfid, gelos întârziat pe faima lui Daedalus.

Îmi spuneţi: lasă totul pe seama noastră,
firul de plumb nu mai există demult; altele
sunt uneltele de măsură ale acestei lumi,
du-te în camera copiilor,
ieşi la iarbă verde, ascultă la patefonul din pod
vocile celebre de altădată; oricum
verticalul de azi este altul decât cel
din frivolele tale insomnii...

Dar de ce nu mai stă piatră pe piatră,
sentiment pe sentiment,
lumină pe lumină?
De ce prăvălirea e lege şi încovoierea la fel?

Tristeţea însuşi se năruie ţinându-se, iat-o,
de un gard putrezit de la marginea oraşelor,
ca ultimul beţivan de provincie...


Mă întorc

Mă întoarc unde n-am mai fost niciodată
fără să-ntreb unde a dispărut nisipul clepsidrei
cu timp cu tot;
unde s-a prelins trupul meu, cel subţire ,
şuvoi lunecos printre stânci potrivnice,
de i-a rămas numai forma imprimată
în straturile calcinate ale amurgului?

Din loc în loc
grămezi de cenuşă
măsurând distanţe, căderi şi anotimpuri;
unde e focul,
cine l-a furat,
să-ncununeze cu el olimpiadele Trecerii ?

Mă întorc unde n-am mai fost niciodată
şi nici o pasăre nu-şi mai face cuib
în palma mea dreaptă în care ţineam
boabe de grâu aşteptând să încolţească...

Dedublare

Încă de când nu eram
cineva priveşte în ochii mei –
nu l-am văzut, nu mă vede,
între noi ziduri înalte înnegurate,
între noi poduri demult ridicate
pe scripeţi de nor şi funingine;
aproape durere, bucurie aproape,
simt retina apăsată continuu de privirile
care mă întreabă: „De ce? ”

De ce nu ridici piatra?
De ce nu aprinzi lumânări la câpătâiul speranţei?
De ce prinzi în ramurile bradului de Crăciun
nuci poleite şi mere rotunde?

De ce jocului mă supun
singur înlănţuindu-mă
şi coborând treptele roase de ceaţă
ating apa secatelor fântâni?

De când în ochi sunt privit
de mine însumi,
de când mă întreb
asupra-mi
sunt o balanţă vie,
dureroasă, de carne.

Altă întindere nu-i

Altă întindere nu-i,
acesta e singurul spaţiu -
înlăuntrul lui a gândit
însusi latinul Horaţiu,
sustinut de coloane
de-a pururea sfinte,
el izvoreşte din sine
din marile lumii cuvinte,
uneori ondulat e,
alteori rectiliniu,
acest spaţiu i-a fost
pagină cândva lui Virgiliu;
doar aceasta e-ntinderea
- înalţime şi pante -
ea i-a fost calimara
neasemuitului Dante,
spaţiul –acelaşi,
de la hău la nadir,
în el sună replici
prin secoli adânci din Shakespeare;
dedesubtul aceloraşi stele,
în lumina aceluiaşi cer,
a fulgerat fruntea
numită Voltaire;
acesta e unicul spaţiu,
altă întindere nu-i -
este darul primit
din mâinile Lui,
în spaţiul acesta
exultă cuvintele,
pe întinderea aceasta
răsar sori dinainte-le
punându-le pe umeri
raze, hlamidele,
doar în acest înveliş
sunt menite să sune,
gândul ceresc
se-ntrupează-n minune;
acesta e singurul spaţiu,
altă întindere nu-i
semnu-i adânc:
cine iubeşte Cuvântul
urcă golgotele lui…

Adâncimile albe

În alb privesc cel mai adânc,
trec din una în alta fântânile,
în albul ce te ascunde
nu-ţi mai găsesc nici trupul
nici ochii, nici mâinile,

Oricât peste margini m-aplec ,
să te-ajung ca pe-o undă,
mai jos te soarbe-o fântână
prinzându-te-n pupila-i rotundă,
doar cu vocea te-ating,
cu cea precum psalmii, plăpândă,
dar mereu adâncimile albe
stau treze, la pândă,

De cine te apără ele
cu armura lor străvezie?

Setea mea totuşi te bea
întreagă, în fiecare secundă
fără ca nicio fântână să ştie...

Munte de var

Îmi arăţi o salcie tânără
şi-mi spui: aşa am fost,
ştiam floarea, zborul şi întreg verdele pe de rost;
stând locului mai iute alergam,
eram rădăcină, coroană şi ram,
flacără neajunsă,

Biciuită şi smulsă
din vechiul altar
iată-mă prigonită cum ard
pe un munte de var...

Iluzia îmi mai face ochi dulci

Iluzia îmi mai face ochi dulci,
îmi mai întinde paharul,
hai,urcă-te-n pat,
hai, dă cu zarul,

O ştiu de demult,
de când eram tânăr,
îmi punea sabia-n şold
şi şoimul pe umăr,

Îmi spunea că iubirea
e-o sferă-n rotire
o, iluzia îmi era
cea mai sfântă Psaltire,

Odată-ştiu-m-a trimis
negăsitul să-l caut
şi m-am întors
precum Pan, cu un flaut,

Fără să-nvăţ, am cântat
doar în mână ţinându-l,
în acea şoaptă a-nnoptat,
însuşi pământul…

Iluzia îmi mai face ochi dulci,
îmi mai întinde paharul:
stai cuminte îi spun -
fumul cu fumul,
jarul cu jarul…

Numai omul

Ramura aceasta este bucuria noastră,
spuse pasărea zburând din ramură în ramură
fără să se uite înapoi;

piscul acesta este visul nostru
spuse cerbul sărind din piatră în piatră;

vizuina aceasta este culcuşul meu
spuse ursul cătutându-şi din vreme în vreme
o altă vizuină;

Numai omul nu poate spune
despre orice loc
de pe lume
că este temelia trupului său .

Cât de sus

Cât de sus poţi să urci, iederă,
dezicându-te de sângele tău,
de carnea ta,
de umbra ce te urmează
fără să se împotrivească,
târându-se, umilă şi credincioasă,
prin terenuri virane traversate
de câini vagabonzi,
prin smârcuri somnolente,
din care scot capete lor fumegoase
mirosuri de lintiţă putredă?

Gloria nu strigă,
nu scrie manifeste,
nu acaparează tribunele,
nu pescuieşte în ape tulburi,
nu scrie pe garduri;
mai degrabă
întinde o cană de apă trecătorilor
decât să-i oprească poruncindu-le:
Priviţi-mă!
Mai degrabă seamănă decât culege,
se lasă rănită decât răneşte,
gloria este fruntea,
desprinderea, ecoul, miezul,
echilibrul...

În scrierea cuneiformă...

În scrierea cuneiformă
valoarea unei poezii devine enormă,
poetul cuneiform
este inspirat şi profund
dăltuindu-şi opera în piatra de prund,
poeziile lui, stivuite-n volume
de toate stihiile postume,
în albii de râuri poetice
rămân viguroase şi proteice...

În scrierea cuneiformă
valoarea unei poezii devine enormă,
de aceea şi astăzi se practică scrijelirea
aducând multora instantaneu,
nemurirea,

unii –desigur, dintr-un complex,
spun că-ar fi prea lascivă
şi plină de sex,
că ar pluti în derivă...

Pură invidie:
cine mănâncă plevuşcă
nu ştie gustul de stridie...

La cimitirul „Cruci de rouă”

La cimitirul „Cruci de rouă”
cândva numit şi „Pace Vouă”,
când iese soarele, când plouă,
este-un festin de voci şi umbre,
unele râd altele-s sumbre,
prin iarba fragedă, aricii
duc în spinare saci cu vicii,
iar melcii graţioşi din fire
pictează sfinţi şi patrafire
pe frunza nucilor căzută
ori pe vreo foaie de cucută...

La cimitirul „Cruci de rouă”,
cândva numit şi „Pace Vouă”,
mormintele-s o amintire ,
iar slujbele cântări de lire ,
pe margini pomii puşi pe şotii
imită-n aplecare popii,
iar vrăbiile altruiste,
dau de pe ramuri acatiste...

La cimitirul „Cruci de rouă”
cândva numit şi „Pace Vouă”
groparii Alfa şi Omega
citesc Llossa şi Ortega,
Cohelo, alţi maeştrii-n vogă,
le poartă opera drept togă,
citesc, la fel, spre desfătare
şi mari istorii literare,
abia ivite-n galantare.

La cimitirul „Cruci de rouă”
cândva numit şi „Pace vouă”,
cu toată vremea cea deşartă
se face-n fine, mare artă,
şi nu o artă veche, ternă,
ci una vie, postmodernă,
adio, deci, prescuri, colive
colaci şi alte aperitive,
poate-un priveghi între clondire
spre sfânta artei izbăvire...

La cimitirul „Cruci de rouă”,
cândva numit şi „Pace Vouă”,
pământul plânge după-o groapă,
căci nimeni morţi nu mai îngroapă
groparii nu mai ştiu de sapă,
groparii Alfa şi Omega
citesc Llossa şi Ortega...

Doar Beta, mai profund, le zice:
Eu îl prefer oricând pe... Nietzsche!...

Florin Costinescu