Din volumul în pregătire"Praf, pulbere şi ultra-democraţie"

Vedere în Piaţa Existenţei Cotidiene

Titlul sub care apar poeziilor de mai jos este reluat după cel al unui poem apărut în volumul „Cercul şi inocenţa”, Ed. Cartea românească, 1987. Am apelat la el pentru a sublinia o anume consecvenţă a autorului în ceea ce priveşte intersul său pentru acele realităţi sociale şi umane ce imprimă un anumit specific diverselor perioade istorice. În timp ce autorul făcea referinţă, în poemul invocat din anii anii comunismului la „cenuşiul” fiecărei zile de atunci, în cele de faţă are în vedere o cu totul altă situaţie, mult mai coloartă.El se abţine să facă aprecieri; cititorii au însă tot dreptul...

Veghea trăgătorilor de elită

De sus, de pe clădiri somnolente
împodobite cu bigudiuri cereşti şi antene
cu timpane ultrasensibile,
trăgători de elită veghează în zale de aer tare
mişcarea păsărilor la mare înălţime,
rotirea frunzelor în căderea lor leneşă şi distrată,
integritatea nodurilor de cale aeriană
pe care circulă nevinovatele vrăbii,
libertatea manechinelor de plastic ,
din vitrinele cu umerii goi
şi şolduri provocatoare;
totul le atrage atenţia
şi le ţine aproape degetul de trăgaci,
ieri au tras într-un muşuroi de furnici
pentru că li s-a părut suspectă greutatea dusă în spate:
victime colaterale!
trăgătorii de elită sunt îngerii păzitori
ai Civilizaţiei Cartelei Genetice;
n-au nici un grad de rudenie cu divinitatea ,
cu penelul lui Tiţian,
al lui Rafael,
al lui El Greco,
de sus, de pe clădiri pe care deseori
se odihnesc stelele,
ei stăpânesc cu lunete de ultimă generaţie
traseele de protocol, ceremoniile în aer liber,
scenele de asfalt şi piatră cubică ale lumii :
mare atenţie la viaţa clovnilor – li s-a spus,
mai ales când evoluează în pieţe publice
şi fac băi de mulţime - mai ales
când se află pe scara avioanelor
şi salută cu mâna ridicată,
când primesc onorul
pe covoarele bine întinse
desfăşurate în grabă
şi se porneşte fanfara...

Coloană sonoră

Podul de piatră s-a dărâmat.
Şi ce dacă s-a dărâmat?

A chemat Salvarea şi n-a venit.
Şi ce dacă n-a venit ?

A spus unei ziariste: ţigancă împuţită.
Şi ce dacă a spus unei ziariste : ţigancă împuţită?

Pe autostradă a avut loc un accident în lanţ.
Şi ce dacă a avut loc un accident în lanţ?

Vociferează şi cer autonomie teritorială .
Şi ce dacă vociferează şi cer autonomie teritorială ?

Ucigaşul a fost pus a doua zi în libertate.
Şi ce dacă a fost pus a doua zi în libertate?

Un bloc s-a prăbuşit din cauza unei explozii de gaze.
Şi ce dacă s-a prăbuşit din cauza unei explozii de gaze?

A depus mărurie mincinoasă şi a fost achitat.
Şi ce dacă a depus mărturie mincinoasă şi a fost achitat?

A declarat că Eminescu e mortul nostru din debara.
Şi ce dacă a spus că Eminescu e mortul nostru din debara?

Soluţia salvatoare

Printr-o foarte inspirată adresă
trimisă tuturor agenţiilor de presă,
cu deosebire celor occidentale,
de unde speră să obţină cât mai multe
parale,
Domnul Cameleon îşi anunţă fără sfială
tema viitoarei conferinţe : atenţie ONU!
– în care el va fi , ca şi în alte cazuri, amfitrionul-
intitulată „Cameleonismul, democraţia şi coloana vertebrală”,
cunoscutul lider-animal îşi propusese să demonstreze,
că, în fond, toate culorile sunt siameze
şi că e profund imoral
de a se face legătura, evident, nefirească,
între obiceiul unora de a-şi schimba
după împrejurări culorile
şi accesul la caşcaval;
Dimpotrivă, cine nu-şi schimbă culorile ca mine
e cu morala-n derivă,
puse el punctul pe i
intrând masiv în... ordinea de zi.
Dragii mei, ridică el tonul,
au apus definitiv timpurile când toţi criticau camaleonul,
e normal şi drept ca revoluţia din ’89
să ne deschidă perspective de afirmare
şi nouă,
ce dacă suntem animale oarecum sălbatice,
astăzi ne conducem după principii democratice...
„Bravo! Extraordinar! Are dreptate!”
se auziră din sală multe voci emoţionate.
Au fost şi apaluze prelungite- nu puţine,
încât Domnul Cameleon se simţea foarte bine
(să presupunem că freneticul politician-animal
se încadra perfect în sintagma „dialog social”!)
Şi-apoi, zise el, ce-i coloana vertebrală
decât o simplă aiureală?
Decât o istorică relicvă
care leagă noada de tigvă,
un sir de oscioare,
care, câteodată te şi mai doare!
Mare scofală
găselniţa asta cu a avea coloană vertebrală!
Păi domnii mei,
acum, ne aflăm în pragul mileniului 3
şi nu în cele decenii
când doar comuniştii ocupaseră fruntariile scenei!
Noi camelonii adevăraţi, de generaţii
am fost, ce să mai vorbim,
defavorizaţii,
Astfel că acum vă propun o soluţie decentă ;
viaţa, n-şa?(cum se-ntreba marele nostru Brucan)
devină tot mai ar-bo-res- cen-tă;
Vreţi să urcaţi? Să ajungeţi în vârf?
Cine pot fi campionii?
Evident, numai cameleonii!
Ei, din naştere, au asigurare
pentru înălţimea cea mai mare,
cu acces la... globalizare,
mai zise conferenţiarul încântat de propria-i aserţiune
ce imediat a fost preluată de toate posturile
de radio şi televiziune;
negreşit,
cameleonul merită o statuie -
el ne arată mereu calea spre NATO şi UE,
în culorile lui, mereu mişcătoare.

Măria Sa, Cameleonul deţine permanent Soluţia Salvatoare.
(2001)

Elegie la piedestalul primarului general

Municipalitatea stă prost la capitolul „poezie”,
chiar execrabil, dar nu-i este teamă de vreun protest,
de vreo grevă a foamei; însuşi primarele, om valabil la bilă,
intelectual rafinat, cu doctoratul în REBU, pe tema” Revoluţia
şi Tomberonul”, domn umblat pe la marile porţi,
cu multe ştampile pe paşaport, a citit într-o gazetă importantă,
nu spunem care, că Eminescu nu-i nici pe departe ce îndrugă
unii şi alţii, nostalgici irecuperabili, cu vechile debarale nedeparazitate,
unde mai pui că avea şi dinţii stricaţi, mai îi înjura şi pe străini,
c-aşa îi venea lui pe chelie, domnilor, de Eminescu avem noi nevoie acum?
De împăratii şi proletarii lui, de tu eşti Mircea, de Doina
şi de alte chestii d-astea ieftine, care n-au căutare
nici în târgurile de vechituri de la marginea oraşului?
Ia neamule poet naţional, cu asta intrăm noi în Europa?
Şi apoi, primarele, om influent, cu unghiile mereu tăiete,
cu program regulat de fitnes, cu freza pe-o parte şi cu acces
la toate uşile situate pe verticală îl cunoaşte personal
pe poetul Mircia E.Porcescu, îi zice în semn de respect
chiar „nea Mircia”, se bat pe burtă, ce mai, lui unu’ îi ajunge,
pe bune, e un poet de calibru, recunoscut şi peste hotare,
la Ruse, la Turtucaia, a mâncat cu el şi ciorbă de burtă cu ardei foarte iute.
Dacă vrea poezie d-aia bună, şucară, îl sună pe mobil pe Porcescu,
să-i zică două trei bucăţi la ureche cu destinaţia: pipotă!
Mi-a mers la pipotă, maistre, mi-a mers la pipotă, şi ce pipotă am...
Nea Porcescule i-a zis el odată ilustrului poet:
de ce nu-ţi schimbi şi matale numele, zău, că uite...
Cum să-l schimb, nu-l vezi pe Eminescu?
Are nume destul de frumos şi la ce-i foloseşte?
Ai dreptate, le vezi, eşti mare, nu-i foloseşte la nimic, săracu..
Păi, domle, s-a schimbat lumea mergem înainte, ce mergem îndărăt,
ca până acuşica?...Direcţia: lumea bună, lumea civilizată, ne-a ajuns bezna...
Primarele general n-are nimic personal cu poezia şi cu poeţii,
îi ajunge Mircia; lui, întradevăr, i-ar ridica o statuie -şi ştiţi unde?
Chiar în locul monumentului Ostaşului sovietic,
ar fi un sublim act anticomunist, ar face înconjurul Planetei
şi mulţi investitori ar da buzna pe ferestrele tranziţiei noastre,
dar însuşi marele poet i-a spus :"Lasă, să mai scriu câteva cărţi", descurajându-l.
În general, municipalitatea stă prost la capitolul poezie, chiar execrabil,
dar asta-i treaba istoriei - iubeşte proza!
Spune satisfăcut primarele general.
Ştiţi cât am trudit ca să schimb plăcuţele de pe vechile străzi
Teodor Neculuţă, Ion Păun Pincio, A. Toma numai pentru că
cineva mult înaintea mea i-a lăsat să scrie?
De altfel, capitolul poezie nu figurează în programul nostru de guvernare
şi vă rog, dacă se poate, treceţi la alte subiecte; mai multă seriozitate,
ce dreacu...

Aoleu

Despre scârbă – numai de bine,
în ţara lui Aoleu, Mânca-ţi-aş,
lovite-ar damblaua , ba, pe tine,
în care a dat ortu’ popii Obrazu’
şi vedetele cresc ca prazu’
iar filosofii,
precum gâlcile şi cartofii...

Ne-am pricopsit cu de toate,
scârba a învins pe de-a-ntregul,
în politică au ajuns corifei
Râia şi Jegu’
şi , ca să nu şomeze, abisul
a intrat în joc şi ’mnealui, Sifilisul,
toţi viitori aleşi ai Neamului, se-nţelege
înscrişi, la trebunal, după lege.

Politicieni mari, n-avem ce zice,
au privatizat ca la rişcă şi la arşice,
lovi-ar ciuma
şi-au umplut pentru cinci generaţii burţile,
şi-au făcut suma!
Şi acum în loc să steie în lesă
dau interviuri
şi ţin docte conferinţe de presă...

Dar norocul nostru cel mare
e că suntem dotaţi în televiziuni şi ziare.
Nu înţelegem ceva?Tari de cap? Nu-i nimic,
ne ajută vreo vedetă dând din buric.
Ne-nglodăm cumva în vreun sens dificil?
intră pe dată în joc Analistul febril
atotştiutor, exigent, pertinent.
Încolo -şi el- un fost repetent...

Decoru-i color, foarte color -
maneaua-l acompaniază şi-l susţine,
despre scârbă,
dragi compatrioţi, numai de bine!
(2006)

Statui, cât vezi cu ochii...

De la o vreme merg printre statui
crescute majestos din carnea macră
a geniilor din Ţara Nimănui,
pe care doar prostia le consacră.

Încep să uit ce este drumul drept,
căci calea mi-o aţin cu-nverşunare;
cresc mai vârtos, luându-mă în piept,
cu cât prostia lor este mai mare,

E-un fenomen aproape natural,
cum este tusea, junghiul, guturaiul,
una-i ministru, alta-i general,
şi tot aşa se-ncheagă tot alaiul;

Specialişti în noi zădărnicii,
cu diplome amirosind a cizmă,
ce habar n-au de sfinţi şi temelii
gargaragii ce ţara-au dat-o-n dijmă,

Statui cât vezi cu ochii, căcălău,
fac aerul din pur, irespirabil,
prin ele răul creşte în mai rău,
frumosul se transformă-n mizerabil,

Să le dai jos nu-i lucru prea uşor
căci şi-au făcut din vicii rădăcină,
şi-au infestat şi tainicul izvor
din care beam la prânzuri sau la cină,

Statui degeaba ! Gips amestecat
cu câlţi şi paie de restrişte,
pe care o ştampilă cu „votat”
îi urcă jilţ direct după mirişte,

În care –au fost doar pleavă şi atât
sau nişte cioturi pentru ciori răzleţe,
şi iată-i sus ţinându-se de gât
cu Parlamentul însuşi, dându-ne poveţe,

E prea de tot, statuile ne scad,
cu cât în ranguri ele se înalţă,
spre şpăgi imense îşi făcură vad
şi-n furturi colosale se încalţă,

La promenadă ies de sărbători
făcând poporului bezele,
de douăzeci de ani conducători
ne-au îngropat până la gât în rele.

Şi totuşi, vor mai sus, necontenit,
tenaci devastatori - ca doamna Sida;
de asemenea statui nu poţi scapa,
decât cu ajutorul Al Quaida...

Cu infinită tandreţe

Politica mare, planetară, cu mize
trebuie dusă, musai, la analize,
astfel ,vin analiştii celebri, iau eşantioane şi probe,
în eprubete speciale, anaerobe,
ca niciun virus din afară să nu altereze
concluziile finale şi apoi, greşit, să le comenteze...
treaba lor nu-i deloc uşoară:
mai întâi, iau politica de subţioară,
o ridică încet, cu cea mai mare atenţie,
să nu se producă cumva vreo retenţie,
o întind pe o masă foarte sterilă,
-exclus, dacă este într-o stare febrilă!-
şi c-o serigă de unică folosinţă
recoltează probe de sânge după trebuinţă,
mai întâi vor să afle, din pur eroism,
dacă are urme de comunism,
aşa că-l strecoară,
până rămâne din el apă chiaoră,
după aceea, respectând uzanţele
cele mai înalte şi planul,
trimit rezultatele spre confirmare lui V.Tismăneanul
Apoi întrebarea e:” Cât europenism conţine
sângele ăsta ce curge
atât de tumultos prin ale politicii vine?”
Dacă e mult, se-nţelege, e foarte bine,
dacă nu, treaba se schimbă,
analiştii îşi pun ardei iute pe limbă
şi toate ecranele TV intră-n vibraţie
mai ceva ca la reclamele despre purgaţie.
Mai la urmă vine şi proba cu „interesul naţional”,
dar cu totul tangenţial,
cu mare grijă - e un subiect delicat
şi-apoi analistului nu-i place să mănânce căcat
sau, mai rău, să dea-n populism
şi de-acolo, mai grav, în extremism...
Politica mare, planetară, cu miză,
cum am spus, trebuie supusă la o savantă analiză,
cu tact, cu debordantă fineţe,
şi mai ales, cu infinită tandreţe...

Gogomănia face moda

Gogomănia face moda
vitrine mari o etalează,
de vreau s-o întrerup c-o vorbă
aud din spate:„Taci, crează”,
n-am nicio şansă de-abordare,
oricât aş încerca, sărmanul,
Gogomănia este ţelul,
căci ea aduce funcţii, banul
şi devenită, azi, instanţă
conferă multora prestanţă,
A pătimit, cândva, odată,
dar a răzbit să se afirme -
încât e plină ţara asta
de luminoasele ei firme,
Au fost mari mode şi la alţii
ce şi-au avut şi ele fanii,
exemplul cel mai la-ndemână
ar fi, desigur, cu Armani.
La noi, originali în toate,
şi unde-i mai presus mândria,
am zis că moda ce ne prinde
este precis Gogomănia,
Nu că s-ar trage de la Gogu,
să-l surclaseze pe Mitică,
dar trebuie, neapărat
să fim altfel, la o adică...

Şi-am reuşit!În libertate!
Dar, Doamne, câtă aşteptare!

Avea dreptate nenea Iancu:
Doar „după lupte seculare...”

Florin Costinescu