Florin Costinescu vă spune tuturor:
Hristos a înviat !

Poezii din revista „Gândirea”

Fiecare perioadă literară seamănă cu un segment dintr-o sferă care se roteşte continuu într-un spaţiu fragmentat, nu neapărat în mod egal, de lumină şi de întuneric, clar-obscurul, difuzul, crepuscularul intrând şi ele în acest joc specific artei. Este aceasta aproape o lege, numai că unii dintre literaţii actuali, mari risipitori de vanitate, avizi şi frenetici cumularzi de etichete şi certificate de genialitate, acordate de inşi ce le seamănă, cred că pe sfera de care vorbeam ei şi-au rezervat deja locul, şi încă pentru totdeauna, anume pe acea parte luminată a ei. Îi citeşti, îi reciteşti, întrebi în dreapta, în stânga: nimic.Dacă nu-i găseşti geniali în ceea ce scriu, îi afli astfel, mai vârtos, în cronici literare... A devenit destul de clar astăzi faptul că nu mai avem nevoie de ceea ce înseamnă înţelepciunea altora, eventual de a acelora dinaintea noastră, nume importante ale culturii româneşti şi universale; avem – şi ne sunt suficiente!- părerile, opiniile noastre de... critici avizaţi, validaţi, citaţi, mitizaţi etc. Puneţi-i în faţă unuia dintre aceştia o propoziţie simplă, care să sune astfel:”Fiecare gând nou trebuie altoit pe unul înrudit, mai vechi”, sau o alta, de felul: „Unde nu sunt cititori nu mai eşti mândru că ai talent”. Cu toate că ambele au fost formulate de nume celebre şi conţin un adevăr greu de ignorat, pentru „ai noştri tineri”- sau mai în vârstă- amănuntul nu contează: ei sfidează, din principiu,„vechiul”, şi laudă, fără să clipească, scriitorul fără cititori, mai ales pe acesta!Cât valorează „noutatea” proclamată de ei se vede cu ochiul liber...
Pentru a „scăpa”, chiar şi pentru câteva momente, de aceste siluiri zilnice şi sistematice ale bunului simţ literar o evadare în trecut, în acel „vechi” blamat şi luat mereu în răspăr, constituie o şansă pentru iubitorul autentic de literatură, în cazul de faţă , de poezie. A-i citi în cărţile şi revistele timpului lor pe autorii ce au dat, cândva, viaţă, după puterile talentului lor...vieţii literare româneşti este, consider, nu doar un simplu act de pietate, doar un gest de cuvenită veneraţie, ci mult mai mult: unul ce permite situarea în timpul real al literaturii române a creatorului actual, gest care îl fereşte pe acesta să creadă, din inocenţă întârziată sau trucată, că literatura română începe cu el!
Poeziile de mai jos au fost culese- fără niciun criteriu de valoare, valoarea constând în faptul că au fost publicate „acolo”- din sumarele revistei „Gândirea” pe anii 1935 şi 1936. Împreună ele dau, astfel, sentimentul unei anumite solidarităţi, dar şi al unei solidităţi ideatice, care nu uniformizează, ci, dimpotrivă, diversifică, conferă originalitate. Înainte de a ajunge în volumele autorilor, atât de diferiţi ca anvergură şi notorietate, aceste poezii au reprezentat o publicaţie deosebit de prestigioasă, un spirit coagulant, o vibraţie autentică, un „brend” românesc, după limbajul actual. Perspectiva temporală ne îngăduie să le citim pe fiecare în parte, dar şi ca pe o singură poemă. Poemă ce induce ideea încrederii în virtuţile poeziei din totdeauna.


Vasile Voiculescu

Sinai

Urc muntele -norat cu aspre galbe,
Cătând frunzişul rugului aprins:
Doar mugetele tunetelor albe
Mă vor vesti că, Doamne, Te-am atins,

Şi-şi vor croi, făcându-le puzderii,
Pe mătcile urechilor drum nou,
Că până-n fund bulboanele tăcerii ,
S-or tulbura sub bulgări de ecou...

Atunci svârlind sandala minţii, moale,
Cu sufletul desculţ prin jarul dur,
Păşind în vârful gândurilor goale
Voi cuteza să calc pe spirit pur.

Suişul

Tu faci sfinţenia-Ţi să mi se-arate
Ca mii de Himalai de diamant,
Cu văi în haos înrădăcinate
Şi piscuri sprijinite în neant.

Şi-ncerc să urc suişul Tău –nainte
Gheţar dumnezeesc fără de vad...
De-alunec în prăpăstiile-Ţi sfinte
Ce-mi pasă, Doamne, tot în Tine cad.

Fruct oprit

Cum, ţii, şi tu din veac la amănunte?
Te legi de forme strâmte şi alegi?
De ce Te-arăţi arar şi numa-n munte
Şi vii învestmântat numai în legi?

Eu sunt pe fund de văi o biată nalbă,
Mă poartă lumea-n piept la joc şi hori,
Iar Tu mă vrei să fiu o stâncă albă
Ca-n trăznete pe mine să cobori?

Mi-eşti ploaie caldă, ştiu, mi-eşti vânt de vară,
Dar Tu întreg, Tu pur, când mi-i sosi,
Cel dincolo de nori, de fum şi pară,
Nu cum grăiai din ruguri lui Moisi,

Satana, vezi-l, ce duios se-mbracă.
Tu alte chipuri lesnicioase n-ai?
Pe lângă mine nu vei trece, dacă
Nu pot fi piscul asprului Sinai?

Pe-o ramură ce-azurul lin străpunge
De ce nu eşti un măr încremenit:
Cum te-aş muşca de te-aş putea ajunge
Tu, Doamne-n lume singur fruct oprit.

Lucian Blaga

Septembrie

Prin ceasul verde-al pădurii
otrăvuri uitate adie.
Cresc lângă ochiuri ciudate
brânduşi cu viaţă târzie.

Cântecul vechi înc-odată
vrea şipotul să şi-l înveţe.
În umedul muşchi mi se-mbie
păreri sterse - de tinereţe.

Mari turme cu clopote vin
prin amurgul gorunilor sferici,
în codru stârnind ca un svon
de trecute pierdute biserici.

Înalt unicorn fără glas
s-a oprit spre asfinţit să asculte.
Sub bollţile-adânci mă omoară
pădurea cu tulnice multe.

Plajă

Platanii suri şi cedrii-n mare
seminţiile-şi adapă.
În larguri vinetele brazde
se-ntind sub pluguri mari de apă.

Văzuh şi port, pescari şi vameşi
au aţipit în spaţiul cald.
Vântul alb c-un ochi se caută
de-aici pe ţărmul celălalt.

Ins pierdut în ceasul rar
te uiţi prin spinii de la uşă:
oameni goi zac în nisip
tăcuţi, ca-n propria lui cenuşă.

In joc cu piatra câte-un val
şi-arată solzii de pe pântec.
Între slavă şi veninuri
te-ncearcă boala ca un cântec.

Ovidiu Papadima

Pace

Coboară tăcut ca şi altă dată
Raza fugară de lună;
Din somnul florilor, sclipind i se arată
Bobul de rouă - lacrima bună.

Luceşte înalt argintul în stele,
Pierdut în seninele valuri,
Şi neguri în alb se-nalţă spre ele
Fugar aninate de ramuri.

Fuioare albastre de vis
Toarce văzduhul pământului;
Departe, undeva, s-au închis
Aripile vântului.

O pace uşoară, ca un dor nesfârşit,
Stă la capătul lumii.
În adânc de adânc, Dumnezeu, trudit,
Aţipeşte cu cerul în căucul mânii...


Grigore Popa

Cuminecare

Tot sufletul satului s-a ridicat în florile de vişin.
Fiecare copil îşi caută Cristosul într-o floare.
Şi toată zarea-i cârje de sprijin
Atâtor inimi mari de prunci crescute-n soare.

Bem vinul sfânt din cupele-nflorite
A merilor cărunţi întru lumină,
Grădinile şi perii purces-au logodite
la praznicul măririi fără vină.

Şi pâine sfântă rupe-vom cu mâna
Ca dumicatul jertfei să sporească.
Visările aprinse, mai tefere, şi râvna
Lăsate-s cuib odihnei să zidească.

E-atâta suflet revărsat în flori
Că satul pare un pahar răsplin
De bucuria râsului divin
Ce-a pogorât în lume printre sori.

Ion Pillat

De-o fi să fie raiul...

De-o fi să fie raiul, să fie un zăvoi
Cu sălciile-n muguri şi ierburile moi,
Cu miei proiri – tot îngeri albi, plăpânzi şi goi –
Şi apa pe sub ramuri să cânte ca un roi
De-albine nevăzute ce cată miere-n flori.
De-o fi să fie raiul, să fie-un lan de grâu
În soarele de-amiază să ardă aur greu,
Să intre-n el arhangheli cu secera în brâu
Şi umbra lor albastră să dăinuie târziu.

De-a fi să fie raiul, să fie -un deal cu vii,
Cu prune cum e bruma şi mere arămii.
De asupra lui să sboare cu frunza cea dintâi
Un stol de păsări albe vâslind spre ţări pustii
Ţipând a toamnă lungă ca dorul meu să-l ştii.
De-o fi să fie raiul, să fie-un câmp de nea,
Să scânteie zăpada aprinsă stea cu stea
Şi zurgălăi de sănii să sune cum suna,
În ţara mea , pe vremuri, copilăria mea
Când toată tinereţea, iubire, te-aştepta.

Radu Gyr

Cântec pentru crin

Leagănă-ţi ofrandele
crinule de gheaţă,
şi-ncovoaie-mi candele
albe, peste viaţă.

Muzici pune-n goarnele
tale de oglindă
şi în mine toarnă-le
recea lor colindă.

Ia-mă sub îngustele
frunze somnoroase,
s-adorm ca lăcustele:
aur şi mătase.

Inima, păingene,
sub polen zăcută.
Vis şi viaţă, ninge-ne
crin cu alăută,

plânge-ne şi rumpe-ne
în lumini domoale.
Pleacă-ţi limpezi cumpene
lujerele tale

şi adună-n ciutură
cerească licoare.
Peste frunte-mi scutură
darul tău de floare,

şi încet, cu crinii mă
uită prin narcise,
cu această inimă,
cu aceste vise.

Gh. Tuleş

Trecut

Pe-aici, pe-aproape, mi-am trăit străbunii,
În satul ăsta mic din Bărăgan:
Nedelcu Dragomir, Ion şi Stan
Şi Dobre şi Marin şi încă unii.

Răzbiră dârz izbeliştea furtunii,
Ce le-a bătut viaţa an de an!
Jitar fu Dobre şi Marin cioban
Şi Stan îi ucidea pe hoţi în funii.

Purtau opinci, chimire şi obiele
Şi satul, moştenit din tată-n fiu
S-a rostuit pe mîinile lor grele.

Mormintele lor astăzi nu le ştiu,
Doar ştiu că Stan, părinte maicii mele,
Muri vrăjit de hoţi cu argint viu.

V . Ciocâlteu

Paradoxal

Să piei din faţa mea, femeie rea,
Cu gura sfredel şi cu dinţii suliţi,
cu ochi perfizi, spărturi de peruzea,
Cu sânii cât pietroiele din uliţi.

Cum cocostârcul păzitor de lacuri
Măsoară spaţiul stând într-un picior,
Când mă gândesc că-ţi dau un sens de veacuri,
Ursuz pustiul vieţii îmi măsor.

Şi totuşi, te iubesc! Paradoxal!
Prin tine cuget şi prin tine sufăr.
Îţi mângâi trupul pe furiş în bal
Şi-acasă te-aş închide într-un cufăr.


Ion Marin Sadoveanu

Încheiere

Cu pâinea şi cu apa, robă veche
Ce n-are inimă şi totuşi e plecată, şi-i pereche
Cu aerul ce n-are început,
Prin lungul şir de zile am trecut
Şi-am înţeles că Smalţul putrezeşte
Şi steaua lui de raze amăgeşte!
Cu pâinea şi cu apa şi cu focul,
Am înţeles că se sfinţeşte locul
Prin care fragedul pământ ţi se închină...
Pe creştet cu o pată de lumină,
Îţi îngrădeşti cu nevăzute braţe locul,
Cu pâinea şi cu apa şi cu focul!

Nichifor Crainic

Ţărmul de dincolo

Ţărmul de dincolo de mare,
Învăluitul Finister
E poate marginea de cer
Şi poarta către alt mister,
Iar pentru gând cutremurare,
Hotar de jar, străjer de ger.

Ajuns-au oare câţi plecară?
Plecaţii nu ne mai răspund
Şi sunt pe mare ca un prund
Ce cade surd şi greu la fund -
Ca moartea e amară
De câte taine o pătrund.

Ţărmul de dincolo de mare
O fi grădină sau pustiu
Ori sloi polar şi argintiu?
Nici tu nu ştii, nici eu nu ştiu -
Şi orice navă dusă-n zare
S-a dus pe veci ca un sicriu.

Zaharia Stancu

Primăvara

Pământu-n paşii noştri proaspeţi cântă –
Nvierea care tremură-n văzduh
Şi peste iazul clătinat de stuh
Sbor zvelt de berze slăvile descântă.

Cu steme verzi pe frunte
Melci umezi suie-n crengile livezii
Şi lebedele pure –ale zăpezii
S-au furişat spre munte.

Şuvoaie de soare
Au scos pe pajişte, la zburdă,
Ciopoare de mioare.

Cireşii-şi zumzăie- nflorirea nouă,
Un mânz îşi sună clopoţelul sprinten,
Şi-o gâză bucurată taie-n două
Iarba împiedicată-n pinten.

Acum pe şesu-n straie de lumini
De ne-am opri să smulgem o brânduşă
Ca troscotul cu roua jucăuşă
Am prinde-n lutul reavăn rădăcini...

Aurel Chirescu

Tărâm nou

Nu-i aici nimic din câte-aş vrea
Să privesc, să cuget, să pătrund,
Liniştea pe suflet cade grea
Ca pietrişul apelor de prund.

Niciun cântec nu-l găsesc întreg,
Cerului sau lutului să-l cânt,
Nu e nici o vrajă s-o dezleg,
Nu-i nici o durere s-o descânt.

Totu-i geam, e apă, e oglindă,
Nu sunt taine, nu sunt nici unghere...
Albe-amurguri prind să se întindă,
Peste albe lespezi de tăcere...

Şi mi-ar fi odihna mai ursuză,
Însă, Doamne, la plecarea mea
Pentru nopţi şi pentru călăuză
Mi-a trimis de sus, din cer, o stea.

Aron Cotruş

Calea e grea

Calea e grea
Paşii se-ncurcă...
Cât vom mai avea
Cu mersul de furcă?

Trupul mi-l răscoc
În zbatere mută
Seve de foc
Ce munţi-i stămută...

Vrut-aş fi să am
Văz fără hotare
Şi puteri cât un neam
În suişuri solare...

Sălbatic mă-mbuib
Cu sorii de mâine...
Al visului cuib
Întreg ne-o rămâne?

Cresc noui dorinţi
Dar drumul scade
Şi paşii fierbinţi
Se măresc în tăgade...

G. Lesnea

Biserică

De şase veacuri stă printre morminte,
Cu turlele înfipte în văzduh,
Păstrând întreg arhaicul ei duh
Şi tot misterul lucrurilor sfinte.

Îi priveghează numele divin,
Ghirlănzi de sfinţi, pe bolţile ei scunde –
Şi-n chipul Maicii Domnului se-ascunde
Iubita unui pictor bizantin...

II
Aşteaptă credincioşii în zădar –
Şi-n singurătatea ei deplină,
Citeşte Evanghelia creştină,
Bătrânul preot singur în altar,

Şi cum un suflet să-l audă nu-i,
De sus, din zugrăvita ctitorie,
Ascultă numai sfânta liturghie,
Un voievod cu neamurile lui...

Gherghinescu Vania

Însetoşare

Nu-mi găsesc nicăierea în lume astâmpăr
Setea mea cu nimic nu pot să o stâmpăr,
Ştiu că trăieşte undeva Dumnezeu
Izvorul tămăduirii chinului meu...
Îl aştept să ţâşnească unde-L caut şi nu-i,
Unde sălăsluieşte păcatul în numele Lui,
Unde bâjbâind prin neguri, când visez şi mă rog,
Îl bănueşte speranţa şi avântul olog.
Unde credinţa se poticneşte în drum
Prin noapte sub ploi de funingeni şi scrum...
Jos- dospind în pământ, El hrăneşte o floare,
Sus – înfloreşte în noapte o scânteie de soare...
Mă voi duce cu trupul să-L caut în Tină
Şi cu sufletu-n ceruri pe punţi de lumină.
Căci de nu e-n viaţă – prin moarte, eu vreau
Din sfânt izvorul Său de lumină să beau.

Sandu Tudor

Soare- Răsare

Undeva pe ţărmul celălalt al vieţii,
în vioriu s-au închis vămile somnului.
Prin borangicul liniştii cu şapte peceţi
sfios suie scările heruvimul Domnului.
Pămânul trezit între lumile-amândouă
auzul înmiit către zori şi l-a deschis
prin potirul florilor împrospătate de vis.
Cum se-nfioară cimbalul de argint al zării,
sonor sub străvezii ciocănele de rouă!
Feciorelnic sună zumzetul Luminării:
Binecuvântată fie dimineaţa cea nouă.