Interviuri care rămân oricând actuale

Mircea Horia Simionescu:

„Învăţ tot mai temeinic să nu mă resemnez,
când toate mă îndeamnă la nepăsare...”

În miez de vară, prozatorul Mircea Horia Simionescu obişnuieşte să se retragă la Pietroşiţa, la casa sa „de la ţară”, pentru a nu se lăsa pradă caniculei, dar şi pentru a se deda unei îndeletniciri mai pământene, cum ar fi, între altele, săpatul, plivitul, măturatul...Este aceasta şi o perioadă când, zice domnia sa, se mai dezvaţă să scrie şi să se facă bineînţeles, intenţie care, spre propria sa surprindere, dar şi a cititorilor săi, nu-i prea reuşeşte.
Pe acest fond au „căzut” pe masa de lucru părăsită (oare?) întrebările noastre, întrebări care, se va vedea, l-au determinat pe apreciatul scriitor, să reînveţe a scrie. Dar, iată întrebările la care dl. Mircea Horia Simionescu ne-a răspuns cu multă amabiliate:

1.Cum arată o zi obişnuită din viaţa dv.?
2. Aţi mai călătorit? Unde? Aţi mai fost în ţara numită Baterya, unde conducătorii se lăudau cu creşterea cifrelor mizeriei, incompetenţei, prostiei, imposturii, considerându-le performanţe doar pentru că se umflau ca broasca din fabulă?
3.Mai duceţi dorul vechiului dv. mijloc de locomoţie printre atâtea întâmplări, arhicunoscutul scuter Manet, pe care - vai!- l-aţi vândut într-o bună zi? Astăzi cu ce mai călătoriţi?
4.La ce lucraţi acum?
5.Cum a fost receptat volumul „Povestiri galante” apărut la „Biblioteca pentru toţi”?
6. Sunteţi un autor de succes întemeiat pe o literatură, totuşi, dificilă, dar cu atât mai valoroasă. Vă influenţează într-un fel această „dulce povară”, râvnită de toţi autorii? Cum priviţi succesul, laudele criticii literare?

1. Întrebarea pe care mi-am pus-o eu însumi de nenumărate ori, cel puţin de vreo cincizeci de ani încoace, de când am început să-mi scriu jurnalul, mă surprinde nepregătit ca în prima zi de relectură a „capsulării” în pagină a „aventurilor” mele. Impresia, la încheierea fiecărui set de zile ce-mi păreau extraordinare, era că am trăit şi am scris numai banalităţi, hotărând, de fiecare dată, să nu mai perseverez într-o treabă care mă redă un maniac al contabilităţii perdante.M-a întristat mereu gândul că nu mi se întâmplă niciodată ceva neobişnuit, pe care să-l scriu în caiet cu cereneală roşie – o intensă bucurie sau un pustietor cutremur sufletesc, totuna – în stare să mă scoată din statutul de mic burghez administrator de bunuri mărunte. Probabil că speranţa de-a avea parte, cândva, de un eveniment senzaţional, perfect traductibil, în literatura mea, m-a ţinut lângă masivele caiete de jurnal, hărnicind la consemnarea tuturor întâmplărilor. Acum, când citesc caietele spre a scoate din ele unele „zile” care să intereseze un cititor necunoscut, încep să disting ici-colo, situaţii şi trăiri consistente, idei şi proiecte fertile, dar –şi în jurul lor- întinse spaţii pe care s-au îngrămădit, ca pe o rampă a deşeurilor sau într-un bazar al obiectelor stranii, ele mai felurite întruchipări. De şapte ani încoace, evitând să mai fac însemnări zilnice (sentimentul lui „prea mult”), nu mă ocup decât cu răscolirea acestui depozit al prisosurilor şi caut să aflu raţiunea pentru care am trudit la alcătuirea lui. Aşadar, „ziua mea obişnuită” (incluzând şi noaptea) o petrec săpând şi cercetând, asemenea unui arheolog, straturile vârstelor şi , paralel, ale subconştientului trimiţând din vis, fără încetare, în chip surprinzător, explicaţii şi sensuri ale faptelor trăite, reţinute pe reportefonul de la căpătâi, în toiul nopţii, încă aburit de somn, încă departe de rigoarea lucidităţii. Multe din faptele menţionate în jurnale, cu ani în urmă, îşi află dezlegarea şi rostul la desfăşurarea benzii, dimineaţa următoare, când devin interpret, când recunosc în cutare însemnare banală teme recurente ale scrierilor mele ( de pildă, căutarea tatălui, pierdut de timpuriu, obsesia fricii şi foamei, aspiraţia către iubita ideală, întotdeauna prea repede pierdută din vina mea, fiziologia erorilor de toate felurile din viaţa oamenilor, de-a lungul istoriei trăite , pedepsele justiţiei divine sau ale celeo imanente etc.), leit-motive precum fascinaţia muzicii şi a destinului, teroarea pricinuită de necredinţa cuvintelor, fatalitatea eşecului, convertirea eşecului în acţiune pozitivă, în valoare, judecarea aberaţiilor şi maladiile secolului, sentimentul paradisului pierdut etc.- cercetări şi interpreteări în vederea:- selectării,din jurnale a întâmplărilor cu adevărat importante, spre a alcătui un volum promis Editurii „Vitruviu”, lui Mircea Ciobanu, care îmi preţuia caietele;- desfacerii de idei încă nearticulate, pe scheletul cărora să scriu un viitor roman:- conturării cu mai mare precizie a trăsăturilor morale şi a năzuinţelor ce m-au legat de semenii mei, de timpul şi frământările acestui pârjolitor timp. Un prim rod al acestei activităţi s-a şi împlinit: am sub tipar, la Editura „Universal-Dalsi”, romanul, romanul-inventar Paltonul de vară, de 430 de pagini, un fel de Recviem adunând istoria critică a peste o sută de personale „de folosinţă îndelungată”, în care am investit enorm – sentimental şi intelectual.Inventarul, cu motivaţii atent întemeiate, l-am pregătit pentru ultimul vameş, al ultimei plecări, spre a-i invedera că refuz să păseşc gol-goliţ în viaţa de dincolo, fără bocancii răscopţi cu care am urcat la Coştila, însoţit de iubita mea Cella, fără o simfonie de Mozart, fără scuterul Manet sau schiţele planurilor casei (de la Pietroşiţa), întocmite de-a lungul nopţilor într-un subsol invadat de gândaci, „ameliorate” de sugestiile prietenilor somnambuli.Vameşul, cititorii mei, au de aşteptat încă un număr bun de ani, pentru că înn următoarele mele „zile obişnuite” mai am de înregistrat alte câteva mii de obiecte, treabă de o viaţă...Şi o singură moarte. Am ascuţita ambiţie, eu, care nu m-am bucurat nicicând de mângâierea averilor, să dărâm cu buburile mele poarta raiului, să-l uluiesc pe vameş cu bogăţia ignorată de listele lui de evaluare, să-i umilesc pe bancherii lumii, care habar n-au unde unde se subţiază acţiunile lui a avea şi unde încep să se rotunjească pungile lui a fi. Reţinut tot timpul în preajma mesei de scris, îmi rămâne puţin răgaz pentru vizite, plimbări, petreceri, cinematograf, teatru, televizor, conversaţii, fiindcă în fiece moment sunt solocitat de lucru la o uşă, la o conductă, la oprirea din cădere a unor ţigle de pe acoperiş, la căratul sacilor de ciment sau rumeguş, al căldărilor cu apă, cu var, cu smoală sau vreascuri pentru foc. Activităţi rodnice, de vreme ce-mi aţâţă spiritul şi-l învaţă să distingă eternul de perisabil, neîndemnarea de meşteşug, izbânda de eşec, putinţele de limite. Învăţ tot mai temeinic să nu mă resemnez, când toate mă îndeamnă la nepăsare şi resemnare, mai ales ştiinţa mereu mai doctă că ştiu foarte puţin câte trebuia să cunosc la vârsta mea nu-mi mai oferă speranţe de recuperare. O bună parte din zi mi-o irosesc exersându-mă să rezist ispitelor – plecării aiurea, participării la o reuniune, la o masă îmbelşugată, pe urmele unei femei frumoase, în munţii zăriţi printre grătarele ferestrei. Un străin care mi-ar supraveghea discret orele singurătăţii ar putea înnebuni auzindu-mă repetând de zece ori pe zi:”Nu mă interesează!” – străgăt ce vrea să modeleze un stil de viaţă.
2. Nu-mi explic nici azi cum o atât de corozivă descriere a dezastrului ţării ( apărută în 1970, în Bibliografia generală) a scăpat neatinsă de furcile de oţel ale cenzurii. Fără falsă modestie, cred că piesa mea conţinea tot atât acid cât şi tableta Baroane, a lui Arghezi. Mi-am asumat riscul şi am revenit în Baterya în 1988, consecvent diagnosticului o dată pus la începutul operaţiune de pustiire. Ţara, mereu mai împuţinată, ruinată sistematic de proprii ei locuitori, ajunsese la dimensiunile unei cetăţi de prin părţile Branului. Am descris-o, ceva mai învăluit, în Asediul locului comun („Editura Militară”), cititorii mei au înţeles perfect despre ce e vorba, s-au întristat – ca şi mine – întâlnind formele demenţei conducătorului generalizate de la un hotar al cetăţii la altul. De această dată, n-am mai descris numai efectele demenţei, ci înseşi maladia, molima, „normalitatea” ei, complicitatea locuitorilor la opera de pustiire. Ideea că eu însumi am devenit complice, pe neştiute, m-a oprit să mai călătoresc, după 1989, în Baterya. Mi s-a făcut frică, cu atât mai aprig cu cât am constatat că răul se adânceşte în imediata mea proximitate, nu-i nevoie să-l caut aiurea. I-am găsit obârşia în trecutul îndepărtat, chiar înainte de importul său pe blindatele sovietice. Are o tradiţie. De la o vreme, mă preocupă să cercetez fenomenele politice cu instrumentele moralei, ale psihologiei, sociologiei, comparatismului. Eseurile unor Andrei Pleşu, H.R. Patapievici, îndeosebi, îmi confirmă unele intuiţii şi mă îndeamnă să lunec spre explicaţii riscante, anume că societatea românească a anului 1944 era îndeajuns de „pregătită” spre a primi reţeta criminală şi a-şi închipui că şi-a aflat remediul. Să ne amintim de ampla dislocare de populaţii începută cu mobilizările din preajma războiului, continuată cu transferul mulţimilor de refugiaţi din teritoriile cedate, cu desprinderea de ţară a ostaşilor trimişi departe de fruntarii, cu jaful îmbogăţiţilor de război şi ascensiunea lor în oraşele unde pândeau, nepregătiţi, în administraţie, mulţimi copleşitoare de migratori scăpaţi de sub autoritatea Şcolii, Bisericii, Armatei, tradiţiilor, bunelor imperative morale, cutumelor îndelung probate, căutându-şi, cu disperare, dar şi cu violenţă şi lipsă de scrupule, întâi supravieţuirea, mai apoi un statut de oameni noi, dispreţuitori ai legii, bizuindu-se pe forţă, speculaţii dubioase, aranjamente, abuzuri, în cele din urmă, pe delaţiuni, demascări, terorism, şantaj, jaf la drumul mare. Comunismul a desăvârşit acest proces, însă mentalitatea şi apucăturile lui deja se constituiseră. Legiferarea nelegiuirii rămânea să pună de acord forma cu fondul – ceea ce s-a petrecut de-a lungul a cinci decenii. Spre deosebire de mulţi analişti, mă minunez de tăria şi structura ţării care, aruncată de atâtea mine ascunse în toate articulaţiile construcţiei, mai poate azi să-şi regăsească locul temeliei şi numele, măcar acestea, dar mă cuprinde spaima când constat că mai mult nu se poate face, nu e lăsată să facă, fiindcă mentalitatea comunistă contină să prospere – omul nou(dizlocatul, parvenitul ilegitim, hrăpăreţul, mădularul infect al haitei migratoare) demolează mai departe casa tuturor, după un procedeu ce i-a devenit fire. Înaintea unui asemenea spectacol, orice poftă de a mai călători mi-a pierit. Cum mi-a pierit până la gradul zero umorul, pe care după întrebările puse până acum, reise că încă mai contaţi.
3. Călătoriile mele de acum sunt mai lungi, carburatorul Manetului prea mic pentru respiraţia curselor de amploare. Persoana mea fizică nu se mai deplasează decât de la Bucureşti la Pietroşiţa şi înapoi, de trei patru ori pe an; refuz toate invitaţiile în alte părţi, toate îndemnurile contemporanilor de a mă afla altunde şi altul. Cărţile îmi poartă spiritul unde doresc, vizele de intrare-ieşire mi le acord zilnic, ajung lesne la capătul lumii şi descopăr cu oarecare mâhnire că acel capăt e destul de bont. Dar ce formidabile aventuri ale călătoriilor! Cu ce emoţie schimb, după poftă, locul şi configuraţia peisajului, după ce am avut bucuria de a dormi azi într-o cameră cu deschidere spre culmile Bucegilor, a doua zi aruncându-mi privirea spre vest, zăresc Piteştiul, Aradul, Zagrebul, Salzburgul, Haidelbergul, Strasbourgul, în capătul bont – Parisul. Adesea îmi iau tovarăşi de drum, după loc şi dispoziţie, pe Ionesco, pe Brâncuşi, pe Slavici, dincolo - pe Mozart, D’Anunuzio, Goethe, Montaigne, Dali. Cine mă cunoaşte, ştie că nu fac piruete metaforice, că trăiesc cu adevărat aceste aventuri. Ieri, de pildă, călătorind cu Wagner pe Rin, descopeream că nici o altă mărturie a trecutelor vremi nu ne dă dimensiunea exactă a ritmurilor şi consistenţei timpului de acum trei secole, cum o face muzica: datorită metronomului, ticăind şi azi ca atunci, altfel decât inima – să zicem a lui Flaubert: - cu dinamică aleatorie.
4. Adun note din jurnalele anilor 1966- 1975, adică ale perioadei când m-am aflat, întâmplător, „persoană publică”. Pentru editura „Vitruviu”transcriu, suprim fraze fără interes, păstrez paginile umorului de odinioară. Bucla biografiei mele se încheie în spitalul de nebuni, după ce – în 1970 – se putea încheia într-un accident de scuter. Sfârşim după cum ne sunt firea, voia, putinţele, de mai multe ori într-o viaţă de om.
5. Sincer vorbind, nu ştiu. Tirajul de 2.000 (două mii) s-a spulberat în văzduh, n-am întâlnit decât vreo cinci dintre cititorii mei care să fi intrat în posesia cărţii. Nu mai înţeleg cine sunt acei „toţi”. Era important să ajungă în mâna cititorilor avizaţi, ca să urmărească temele, leit-motivele, sistemul de referinţe comunicând peste ani o singură substanţă epică, aici mai evidente ca în oricare culegere. Ar fi reţinut ideea, enunţată încă în tinereţe, aceea că n-am de gând să scriu decât o singură carte, cu materia distribuită sub mai multe titluri.
6. Despre ce succes poate fi vorba, din moment ce lucrarea n-a fost încă încheiată? Laudele disperse, unele demezurate, se referă la izbutinţe parţiale, aşa că le primesc cu destulă precauţie. O singură observaţie critică bine întemeiată, descoperind un sâmbure din cele risipite în scrierile mele, recunoscut ca sâmbure cu adevărat tare, mă fericeşte şi mă scoate din lene şi netrebnicie pentru un lung răstimp. După care, ca orice om slab, recad în apatie şi lipsă de oxigen, mă sufoc la proxima încercare. În aceste ultime momente – cele de derută – trec la scrisul fără miză, la cel vicios, menit propriei mele folosinţe. Se pare că scrisul fără miză e mai reuşit decât cel stimulat.

(Interviu realizat de Florin Costinescu şi apărut în revista „Cultura Naţională”, 8 august, 1996)