Să-l recitim pe Ion Pribeagu...Merită!



De câte ori simt nevoia de puţin umor, apelez la un „umorist mic şi al dracului”, pe numele său Ion Pribeagu...Sub acest nume s-a impus pe piaţa umorului românesc în prima jumătate a secolului trecut Isac Lazarovici, născut în Suliţa Moldovei, într-o familie de evrei săraci. Începând din anul 1907, în numeroase reviste şi publicaţii româneşti şi evreieşti, cititorii dispărutelor vremi citeau cu infinită plăcere cronici rimate şi parodii umoristice semnate Sanchi Disperatu, Ion Palavra, Ioniţă Mititelu, Ivan Turbincă, Ion Vraişte, Vasile Ispravă, Bardu Deznădejde, Brebenel de Strehaia etc. Intr-un cuvânt, Ion Pribeagu a fost o formidabilă maşină de creat umor - după cum scrie, cu mare dreptate, un editor actual al său. A murit la peste 80 de ani în Israel...



Verişoara


Prin anul nouă sute nouă,
nu mai eram un oarecare,
veneam la clubul „Lumea Nouă”,
şi alte cercuri literare.
Îl cunoscusem pe Gârleanu,
pe Cincinat, pe Eftimiu,
îmi oferise Minuleascu,
„Romanţe pentru mai târziu”.
Visam să cuceresc o lume,
să schimb Humorului tiparul,
că publicasem nişte versuri,
într-un săptămânal:”Ţânţarul”.
Văzând-directorul revistei –
că am talent de pamfletar,
fără să steie mult pe gânduri,
m-a angajat ca secretar.
Redacţia era în centru,
o cameră unde-ncăpea,
biroul, scaune, dulapul,
maculaturi şi-o canapea.
De joi, când apărea revista,
şi până lunea care vine,
redacţia era închisă,
şi cheile erau la mine.
Directorul –un om politic,
cu redingotă şi cu cioc –
venea în timpul săptămânii ,
însă duminica deloc.
Aşa că, tânăr, cu speranţe,
plutind în sferele senine,
mi-nchipuiam că-n toată ţara,
nu-i altul mai grozav ca mine.
Şi într-o sâmbătă, pe seară,
plimbându-mi visul pe Lipscani ,
m-am cunoscut cu o fetiţă,
cam de vreo douăzeci de ani.
De parcă Dumnezeu din ceruri,
vrând dorurile a-mi frâna,
o nimfă mi-a trimis în cale,
şi mi-a şoptit:- Ionică, na!
Nici nu-mi mai încăpeam în piele
de-acest potop de fericiri,
avea cosiţa în inele,
şi-n sâni ascunşi doi trandafiri.
Guriţa roşie şi mică
şi ochii negri, plini de foc,
cu cât privindu-i mi-era frică,
să nu pleznesc de-atât noroc!
Ne-am dus la cinema, la „Clasic”-
un film cu Eva şi Adam –
o vorbă n-am scos pe întuneric,
că doar prin mâini ne-nţelegeam.
Târziu, cam după miezul nopţii,
ca un autentic amorez,
am invitat-o ca să vadă,
redacţia unde lucrez.
În cameră, printre săruturi,
înghirlandate în rondele,
am proclamat-o, într-o poemă,
prinţesa visurilor mele.
Şi dimineaţa, pe la zece,
când vream să-i mai dedic o strofă,
deodată a bătut la uşă
Directorul!O catastrofă!
În clipe d-astea, turbulente,
tu nu ştii singur ce să faci,
s-ascunzi după birou fetiţa,
sau cât mai grabnic să te-mbraci?
Şi s-a-ntâmplat cum se întâmplă,
când n-ai un pic de prevedere;
eu numa-în pantalon şi guler,
şi ea cu nudul la vedere.
Directorul, galant din fire,
privind-o a şoptit: Scuzaţi!
Iar eu am spus: -Mi-e verişoară
venită aseară din Galaţi...
A scotocit printre sertare,
a scos grăbit un manuscris,
şi când fu gata de plecare
m-a tras de-o parte şi mi-a zis:
Să nu fi supărat, Ionică ,
însă aş vrea să-ţi spun ceva:
acum trei luni fetiţa asta,
a fost şi verişoara mea!


Testament

Stă să moară, bietul Lazăr,
din moment în alt moment
şi nevestei îi dictează
punct cu punct un testament
-Las lui Sandu, casa noastră...
dar femeie îi replică:
Pentru ce tocmai lui Sandu?
Casa i-o lăsăm lui Lică!
- Bine, zice muribundul-
însă ceasul şi-un inel,
cel cu monogram cu aur,
îi las lui Aurel!
- Aurel? E prea obraznic,
plin de ifos şi ambiţii.
Juvaerurile astea,
toate, le lăsăm lui Mitzy!
- Fie!- spuse bietul Lazăr-
dar covoarele şi banii,
le lăsăm să aibă zestre,
nepoţicăi noastre, Fanny!
-Taonta aia?- sare soaţa-
nu admit şi nu dau voie,
partea asta de avere,
o prescriem pentru Zoe!
-Pentru ea- suspină Lazăr-
cum zici tu aşa să fie,
însă marfa din dugheană
o va moşteni Oişie!
-Lui Oişie, marfa noastră?
Asta nu admit deloc,
decât el s-o irosească,
eu mai bine, îi dau foc!
-Vechea noastră prăvălie...?
Imposibil! Soaţa plânge-
Asta i-o lăsăm lui Victor,
care mi-e nepot de sânge!
Muribundul, scos din fire,
ţipă la nevastă: Nu!
Vreau să ştiu în casa asta,
Cine moare:EU sau TU?

-
Cu banii mei ?

De la domnul Katz, bancherul
cerşetorul Moişe Floi,
căpăta - ca o ofrandă
zece lire-n orice joi.

Cum intra numai pe uşe
casieru-n mod intim
îi da zece lire-n mână

şi-i spunea discret:poftim!

Da-ntr-o joi, venind la bancă
casierul supărat
nu i-a spus nimic şi-n grabă
numai cinci lire i-a dat.

Floi îi numără şi rece
a –ntrebat ca un milog:
-Totdeauma mi-a dat zece
de ce astăzi cinci , mă rog?

-Pentru că-şi mărită fata,
domnul Katz cu socoteală
a dat ordin să reducem
orice fel de cheltuială.

-Îşi mărită fata?
Domnul verse-şi haru-asupra ei!
Înţeleg să şi-o mărite
dar de ce cu banii mei?



Leibu zice


La un doctor vine
Natan cu o mină foarte rea:
- Doctore, chestiunea aceea,
nu mai merge cum aş vrea!
Am luat şi cantaridă
şi pilule de muştar
icre negre şi Viagra
însă totul e-n zadar!
- Câţi ani ai?
-Şaptezeci ş' unu
-Apăi, gata! Ce mai vrei?
Gata, ai iubit atâtea,
zeci şi sute de femei,
coconiţe apetisante,
văduve încântătoare,
dame de chantan, studente,
picoliţe, servitoare,
şi în chambre şi pe iarbă,
şi la Cluj şi la Sovata
şi-n cabine la Mamaia,
ce mai vrei vrei, de-acuma, gata!


-Da, dar eu am un prieten,
Leibu, Leibu din Lipscani,
care a-a împlinit acum
şaptezeci şi opt de ani
şi el zice că mai ...mai face
(şi adaugă zâmbind)
chiar de două ori la rând...
-Zice?- întrebă domnul doctor-
şi un gând îl străbătu:
dacă zici că Leibu zice,
n-ai decât să zici şi tu!