Marian Barbu, despre volumul Sisif, dezlegarea de vină

SIC TRANSIT GLORIA MUNDI

                                                                          

                                             Repere și identitate

               

Colecția Opera Omnia, de la Iași, înființată la TipoMoldova și susținută cu interes financiar, de un iubitor al culturii, cum s-a dovedit a fi Aurel Ștefanachi, a numărat și pe poetul Florin Costinescu (n. 16 mai 1938, în Slobozia, de Muntenia).

                Dacă e să invocăm o posibilă clasificare – în lumina cerințelor de istorie literară, pe care să le înțeleagă și unii huseni, dornici de clarificări, fie și piperate, dar să fie ! – am rosti Generația '70, debutul editorial producându-se în 1972 prin vol.Adierea tărâmului. Acum când, și-a alcătuit antologia de versuri, în 2011, în cadrul departamentului de Poezie contemporană, la oficiile editoriale amintite, a devenit un viabil scriitor reperabil, indiferent din ce parte a baricadei te-ai situa. Prin ingenioasa lui creație nu subscrie în niciun fel caracterizării partizane, ca să nu zic una de serviciu, făcută școlărește lui Costinescu Florin în ediția Dicționarului General al literaturii Române, din 2004.

                Câteva repere privind detașarea sau identitatea scrisului afirmat :

1.O viziune modernă despre artă și cultură prin formulări poetice

specifice, semn al unor întinse lecturi de profil;

2.Stabilitate în dimensiunile actului creator, în toate volumele publicate

până acum;

3.Un limbaj care controlează diferențiat expunerile inspirației survenite.

 Adică , lexicul limbii române în oricare dintre creațiile sale este odihnitor, cu subtexte care provoacă benefic și pilduitor;

4.Pentru profesionistul de catedră nu este o anume temă care să-l

 oprească țintuit în brațele vreunei sirene.Ulise își cunoaște drumul spre casă încă de când era tânăr.

Antologia la care ne referim se intitulează Sisif, dezlegarea de vină,

 610 pagini.

                Ea a fost organizată de autor, nu prin însumarea de texte anterioare, ci prin selecție. De aceea, nu  vom găsi aceleași titluri, ci doar mutatis-mutandis, de la volume, la antologie.

Primul titlu din antologie , Murmurul lumii, conține supradimensionat

 un puzzle tematic întremător de ideația lui conținută. Poema Aceasta e vocea are aerul unei balade de tip german. Romanticii au apelat-o din medievalitatea târzie pentru proiecțiile ei în temporalitatea sa  fugindă. Dar și prin libertatea oferită creatorului de caz, de a-și mișca inspirația încolo și încoace, fără a-l obliga  să cantoneze undeva.În scurt, balada lui Costinescu este o poemă de atmosferă .

                Un vers cum l-a formulat el :

-„Dacă-s toate acestea, eu nu sunt inimă – (...) sunt altceva(...)” trimite

 involuntar la ...Marin Sorescu, cu acea străluminare spre Eminescu (Trebuiau să poarte un nume).

Identificarea am definit-o revelație, deoarece Poetul a inclus în această

 antologie o grupare chiar de balade, câteva dintre ele reînviind spiritul balcanic nu numai al lui Ion Barbu, ci și al unor cerchiști de la Sibiu (vezi studiile de profil ale lui Mircea Muthu și Ion Pop).

                Iată un alt motiv al diferențierii de contemporanii lui.Tratamentul stilistic al fiecărei balade în parte rămâne de admirat și reverberează cu maximă măsură dincolo de text. Se găsesc acolo nu numai determinantele unei atmosfere specifice, ci și o tipologie aparte, care a defilat cândva în istorie, iar acum, doar cartierele mărginașe ale Bucureștiului mai stăruie rarisim în reînvierea lor.

                Câteva dintre balade au o cantabilitate provocatoare. Altele propun și dezvoltă mici filosofii ale nostalgiei („A fost cândva un fel de rai, / când caii nechezau, a fugă,/ acum, să-i ai și să nu-i ai / stau în poziție de rugă” – Trăsură veche, Amintire cu Lorelai).

                O baladă împlântată direct în magma politicii românești, mereu oscilante, împrumută prozodia coșbuciană și tonalitatea răbdătoare a speranței care ni s-a fluturat în istorie de-a lungul veacurilor. Speranța încheie profetic balada Pomul lăudat: „Hrăniți de vis și depărtări, / cu sânge, zbateri și mirări, /ești pom al Marelui Cândva - / doar mersul și negarea sa”.

5.O linie tematică de fond (cum altfel la poeții importanți ai tuturor

 timpurilor ?), a rămas despre artă, artiști și rolul lor în contemporaneitatea însoțitoare.

                Florin Costinescu, cunoscându-și creșterea și descreșterea valorii ca poet, doar a rămas cu același ego, slujindu-l cu mândrie și pe alter ego, se mărturisește în consens – Vezi Casa poetului și Dacă poezia. Reproduc două versuri de antologie: „Poetul știe că soarele / îi dă primele vești din lăuntrul lumii”.

                Amintesc o soresciană triumf(l)ătoare : Ochii lui Eminescu, privindu-ne(„ochii lui Eminescu...// se deschid mai ales noaptea/ pentru a privi /cum doarme pământul, / cum visează, / cum strânge la piept apele,/ nemuritoarele, dureroasele lui obsesii...”).

6.Costinescu a contribuit și el, destul de substanțial, la îmbogățirea

 temei iubirii. Ipostazele concretisime ale acesteia sunt ale mamei și ale ființei iubite. Exemple sunt prea numeroase în această crestomație. Rețin doar câteva titluri : Tu crești copiii, Dreptate-ți dau, Ții două fructe-n mâini, Un secol asfințește, Vechi visterii...( o mică bijuterie argheziană:„Suntem și noi imperii- de arșiță și sete/păzind, rotund,hotarul a două verighete...”) , Vedeai odată...ș.a.

                O tristă plecare de lângă ființa iubită îl neliniștește ca o desprindere de țărmul visat :„Spre tine vin, pentru că nu pot ieși din respirația ta”.

                7.Florin Costinescu a selectat și câteva poeme cu vădită tentă religioasă. Poema Capela Sixtină este convertită să restaureze ... iubirea! („boltă pictată cu mâinile noastre,/ deasupra frunților, sus, secundă cu secundă. În admirația așteptândă, Michelangelo ne privea fericit”).

                O originală și singulară convertire de viziune, de orizont metaforic, se impune a fi cvinaria Demiurg de priveliști.

                Om al câmpiei Bărăganului, al întinderii neostoite vara și iarna, timpul parcă își coboară aripile în pânza leneșă de pe hotarul holdelor și a nemărgnirii albului zăpezii, Florin Costinescu scoate sonda miracolului și scrie apăsat că doar „sufletul e stăpânul suprem: /[al acestor divinități], definindu-l metaforic...„demiurg de priveliști”.

                Așadar, un vizionar și...o viziune din cele câteva sute.

                Prin această identificare, convenim o legătură intrinsecă a Poetului cu marile realizări din trecut, pe același subiect, întotdeauna deschis la toți creatorii. Spațiul Bărăganului este așa de generos, încât toate sondele talentului pot să beneficieze, indiferent de talent, de extracții ... artistice. (există o întreagă istorie și literatură a Bărăganului de pe vremea romanilor și slavilor. Mai încoace, în modernitate, din vremea lui Ion Ghica și Al Odobescu, până spre noi- Panait Istrate,Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu. Și mulți alții.

                Poemele lui Florin Costinescu sunt limpezite, aproape strunjite (dacă ne putem exprima astfel) de zgura inspirației. Iată o mărturisire nichitiană :„ Alunecare-i totul, chiar și tu ,/ fantasmă – trup, de ceață-nălucire,/ privirea mea te începu,/ iar gândul te numi Desăvârșire”.

                O minunată poezie, de tip blagian, poartă titlul: Întruchipări de vestale. Ea reprezintă o identitate de vârste, parafrazând, strofic, culorile : verde(„cea cât palma, cât omul mergând călare”), albul („înnaripat, zburătorul,neîntinatul”) și roșul („fără a fi strigat/ totdeauna copil al reflexelor sale,/ nu-mi închipui altfel culorile/ decât întruchipări de vestale”.

                Am definit întotdeauna poetul cult  pe creatorul român care armonizează cerbicia națională, în care continuitatea rămâne pavăza creației personale, ca un dat de specificitate individuală, cu circuitul universal al temelor, motivelor și chiar subiectelor, dovedind astfel viabilitatea existenței tale întru ființă.

                Ifosele actuale ale multor poeți, veniți după anul 2000, de a epiciza cu tot dinadinsul, lirismul – cel de tradiție, acestora, li se pare desuet (sic !), de a-l perverti cu aluviuni de libidou, cu înscenări de violențe și droguri, sunt căderi în cazuri clinice, promovate de nevăzuții reprezentanți ai NewAge.

                În lături !, vorba de cândva a lui Titu Maiorescu.

                Poetul Florin Costinescu este departe de asemenea soiuri de verbiaje. El își păstrează linia de lucru a lui Mihu Dragomir, care l-a„descoperit” în rev. „Luceafărul”.

                De acum , el nu numai că și-a asumat-o, devenindu-i proprie, ci a ramificat-o, deci și-a distribuit-o fermecător adesea, cantonând inconfundabil în poezia iubirii (când diafan, când problematizat), în cea a artei și a artistului în poezia naturii.

                Ca poet al Bărăganului, spațiul vizionar nu se concentrează niciodată, deoarece scriitorul are puterea individualizării și identității depline a semanticii din limba română.

                Sic transit gloria mundi !

Craiova,3-7 iulie,2014

                                                                                                                             

Kavafis

Nu este ușor să pui semnul egal

între sunetul aurit al razelor prăbușite la picioarele zeilor

și vocea de piatră, bărbătească a duratei ,

 înflorind sub soarele renăscând pe buza cuvântului.

Kavafis l-a pus.

Simplu, precum ar fi netezit

cu propria-i respirație

muntele unui nor plutind pe ceruri străvechi.

Simplu, precum i-ar fi dat drumul din podul palmei

unui porumbel ce si-a găsit,apoi, loc de popas

pe prima coloană de marmoră albă

de care s-ar fi putut sprijini

cândva ostenit,

însuși Ahile…

Nu este ușor să pui semnul egal

între curcubeul  fraged, arcuit deasupra  unui câmp

implorând, ars de secetă, abia iesit din găoacea,

mereu născătoare a cerului,

dând  speranță și ultimei semințe că în curând va  încolți,

și prelungul ecou, al unei lumini căzând  în cascade,

ca un râu, pe lespezile măcinate ale timpului

înviind freamătul marile dialoguri

 ale Agorei.

Kavafis l-a pus.

Nu căutați  însă semnul egal,

după cum vă-ndeamnă obișnuința,

în spațiul dedus al matematicii;

el are forma acelui enigmatic epsilon culcat,

litera venerată pe care însuși Plutarh a contemplat-o

în incinta Marelui Templu împodobind-o cu laurii

 întrebărilor rostite sub tutela echinoxului de primăvară;

Prunc  ciudat- epsilon, răsfățat al zeilor și zodiilor, al cărui scâncet

s-a transformat deseori  în muzica astrelor

legănat  de cântecul murmurat al marilor preoți…

Nu este ușor să pui semnul egal

între înălțare și regăsirea de sine a lumii,

între plecările și sosirile ei pe treptele mereu mai înalte ale cuvântului,

încât să fie de acord cu el nu numai vechile pietre,

devenite temelii de civilizații dispărute,

să spunem, cele ale Micenei sau ale Parthenonului,

dar și frunzele în permanent zbatere, atât de fragile și trecătoare,

sunetul valului și ecoul pierdut al vâslei

tăind apele necunoscute ale Nordului

către iernatica Thule…

Kavafis l-a pus.

Simplu.

Ca și cum ai culege un fruct.

Te înalți pe vârful picioarelor,

abia de-ți mai ții echilibrul

și - dintre frunzele uimite- îl alegi

ca pe un trofeu

al recompensei supreme.

2012

              Florin Costinescu

    

Cronica literară

 Antologii de autor:

Florin Costinescu- „Sisif, dezlegarea de vină”. Ed.Tipo Moldova,Iași,2011

/Text apărut în revista „Bucureștiul literar și artistic”, august, 2012/

 

Există, cum bine se ştie, diverse modalităţi de a alcătui o antologie de autor, de la cea clasică (prin reţinerea unor poeme din toate volumele anterioare, pe firul cronologic al apariţiei lor, şi până la cea mai liberală, mai lejeră, ca să zic aşa, în care sunt ignorate cu bună ştiinţă criteriile (fie ele cronologice, tematice sau de altă natură). Dacă în ce mă priveşte prefer prima din cele două categorii amintite, nu pot nega, însă, dreptul fiecărui poet de a opta către formula care i se pare cea mai reprezentativă pentru el la judecata de azi şi de mâine a criticii literare.

Florin Costinescu a ales cea de a doua variantă, publicându-şi recenta antologie (Sisif, dezlegarea de vină, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, în eleganta colecţie intitulată „Opera Omnia”, din capitala Moldavă, fiind cel e al 79-lea poet care se bucură de o apariţie aici, într-o carte pe care a pregătit-o îndeaproape şi temeinic, astfel încât cititorul să-şi poată forma o idee cât mai exactă şi completă asupra liricii lui, atât prin parcurgerea propriu-zisă a textelor lirice cât şi prin  confruntarea propriilor impresii de lectură cu cele formulate de-a lungul timpului de către criticii şi comentatorii autorului, texte pe care, cum se obişnuieşte, Florin Costinescu le-a înserat (fie integral, fie selectiv) la finele antologiei.

Familiar al vieţii literare din ultimele trei decenii ale veacului trecut, dar mai vârtos o prezenţă publicistică remarcabilă în aceeaşi perioadă, dl.Florin Costinescu a debutat în revista „Luceafărul” în 1959, iar primul lui volum de poezie a văzut lumina tiparului în 1972 (Adierea tărâmului, Editura Albatros), după care poetul s-a dovedit a fi destul de prolific, de vreme ce n-a încetat să publice cărţi până în 2010, când i-a apărut volumul Nuferi blestemând (Editura Semne, Bucureşti), despre care, între alţii, am scris şi eu în revista „Meandre” din Alexandria.

Şi pentru că dl. Florin Costinescu s-a dovedit/se dovedeşte a fi un poet inspirat şi atunci când dă titluri cărţilor lui, se cuvine, a menţiona aci şi numele sub care acestea au apărut, semnificative, simbolice şi sugestive totodată. Deci, după debutul editorial amintit autorul a mai tipărit: Ramura de veşnicie (1974), Numărătoare de aştri (1977), Totdeauna iubirea (1979), Marele semn al mirării (1980), Până la galben (1981), Ochii pământului (1984), Imperiul de corali (1986), Cercul şi inocenţa (1987), Naşterea zilei (1989), La umbra Corintului (1995), 101 poezii (2001), Secunda eternă (antologie, 2001), Nuferi blestemând (2007).

Dl. Florin Costinescu s-a bucurat, de-a lungul timpului, de o primire mai mult decât generoasă, comentat fiind de numeroşi critici, poeţi, colegi de breaslă, publicişti, de la Demostene Botez (cel care, comentându-i o poezie apărută în „România literară” prin 1971, găsea că ea „e limpede, senină, fără excese de imagini, dar cu o rară atmosferă şi putere de sugestie” şi până la Mircea Iorgulescu („Un patetism reţinut fără efort aparent, o discreţie în care nota esenţială a lirismului său incantatoriu se dezvăluie fără ostentaţie, caracterizează poeziile cele mai bune ele lui Florin Costinescu, ardenţa elanurilor fiind sublimată într-o calmă contemplaţie elegiacă”), de la Al. Piru, Al. Lungu şi Romul Munteanu şi până la Ioan Adam şi Eugen Negrici (acesta prefaţându-i şi volumul antologic -Secunda eternă-din 2008). Paleta largă a numelor celor care au scris despre lirica acestui autor ne oferă, totodată, o varietate de unghiuri din care sunt privite textele lirice şi în acelaşi timp o multitudine de puncte de vedere - ceea ce nu exclude, adăugându-se lor, impresiile personale ale celor care parcurg paginile antologiei apărute recent la Iaşi.

Cum bine şi exact intuia, între alţii, Romul Munteanu, poezia dlui. Florin Costinescu are un „caracter reflexiv – descriptiv dominant”. Că este aşa te poţi convinge de îndată ce deschizi antologie şi dai cu ochii de poemul Aceasta e vocea, un fel de artă poetică (sau autoprefaţă, dacă vreţi) în care citim: „Câteodată aud o voce care nu seamănă / cu nici una ştiută; / mă petrece, mă învăluie, mă îngheaţă / ecoul ei întors întotdeauna / din altă parte, // Şi spun inimii mele: nu poate fi / decât rouă căzând de pe o petală / pe altă petală în întuncric, // Nu poate fi, spun inimii mele / care iubeşte prevestirea -/ decât materia neîntrebuinţată la zidirea lumii / închegându-se în gropile oarbe / fără adierea vântului / pe margini, // Nu poate fi - îmi liniştesc inima, / decât valul care aruncă peştii pe ţărm / şi se întoarce fără umbra noastră / ostoită de lucrarea mareei” (Aceasta e vocea).

Recunoaştem aci un anume rafinament al poeziei, un meşteşug ai construcţiei versului şi nu în ultimul rând o frumuseţe a simplităţii, un farmec ale acesteia, virtuţi care nu pot fi prezente decât la un poet cu îndelungată experienţă în munca pe text, dincolo de care nu sunt greu de întrevăzut bune lecturi din lirica naţională şi din cea universală.

Este interesant de observat că dl. Florin Costinescu, deşi a parcurs multe experienţe (concretizate în volumele încredinţate tiparului) şi a privit cu atenţie la felul în care s-a scris/se scrie în apropierea lui, n-a abandonat niciodată ideea limpezimii, a clarităţii poeziei proprii. Iată unul din multele exemple posibile: „Piatra mă imploră să-i spun ce cred despre ea, / vântul îmi cere un cuvânt despre el, / vulturii îmi aţin calea să mă întrebe / despre ghearele lor - / degeaba, le răspund, / nu sunt atotştiutor /... / Ajuns la răspântii de drumuri străine / tot mai rar întâlnesc călători cunoscuţi, / lâna de aur putrezeşte pe maluri, / Eu pe cine să întreb despre mine?” (Nu sunt atotştiutor).

Ca fond general lirica d-lui Florin Costinescu este una funciarmente luminoasă, chiar dacă, nu de puţine ori şi nu în puţine locuri, fiorii nostalgici, tristeţea trecătoare îşi fac simţite prezenţa.

Lucrul se vede cu claritate şi într-unul din poemele descoperite aproape la întâmplare: „Purtam o mască de ger, iubito, o mască de ger, / fluviile trecură pe lângă noi şi se opriră în cer, / îngheţate de viscole, de marea singurătate, / trăim în iarnă, ca-n asediu o ne-nvinsă cetate. // Şuvoaie de timp peste piept, peste tâmple şi buze, / doar moartea timpul ar putea să-1 refuze, / dar noi, iubito, noi nu-1 puteam / opri nici cu inima, nici cu vreun scut sau blestem, // Suntem vii, mult mai mult decât cerul o ştie, / dacă iarnă-i acum, primăvara va fi timpurie / şi timpul, iubito, norocul nu-şi pierde, / să ajungă prin noi la iarba pururea verde” (Iarba). De altfel una din obsesiile care străbat ca un fir roşu întreaga poezie pe care o scrie dl. Florin Costinescu este cea a trecerii timpului şi odată cu ea a trecerii tinereţii şi amintirilor - ceea ce nu-l împiedică pe autor să-şi creeze un spaţiu al lui, imaginar, desigur, în care faptele se petrec după o altă logică decât cea a vieţii reale şi concrete, sociale adică, în care îi este dat să-şi consume destinul de om şi de poet. Este vorba de un univers în care îşi pune întrebări şi caută răspunsuri, meditează, suferă ori, dimpotrivă, se bucură de toate cele câte i-au fost hărăzite de Domnul.

Poet prin excelenţă neo-romantic, meditativ şi reflexiv, dl. Florin Costinescu nu este, cum s-ar putea crede, închis într-un turn de fildeş, neavând habar şi neinteresându-1 ce se întâmplă afară. În multitudinea de faţete ale liricii d-sale se află, adesea, şi o tentă polemică, mai ales la adresa unor confraţi experimentalişti şi experimentatori: „În scrierea cuneiformă / valoarea unei poezii devine enormă, / de aceea şi astăzi se practică scrijelirea / aducând multora instantaneu, / nemurirea, // unii - desigur, dintr-un complex, / spun că-ar fi prea lascivă / şi plină de sex, / că ar pluti în derivă... / Zice-se, ură invidie: / cine mănâncă plevuşcă / nu ştie gustul de stridie... (În scrierea cuneiformă).

Htonică şi în acelaşi timp solară, reflexivă, dar pe alocuri şi baladească, neferită totuşi uneori, de prozaic şi verbalism, poezia d-lui Florin Costinescu ni se înfăţişează, prin această antologie, ca un tot unitar şi polivalent, încărcat de simboluri şi de sugestii ce se cuvin a fi receptate şi înţelese ca atare. Antologia pe care am comentat-o aci fugar deschide ferestre largi către un univers liric autentic şi valoros. De aceea cred că merită a fi parcursă pe-ndelete, câştigul de la finele lecturii rămânând dincolo de orice îndoială.

Florentin Popescu