Cartea, iarăşi şi iarăşi
Mariana Şora - „O viaţă în bucăţi”(Ed. Academiei Române, 2007)
„Mă întreb ce demon mă-mpinge să mă dedau în genere evocărilor, stând atâtea ore, zile, săptămâni şi luni ca să înnegresc atâta hârtie? La ce bun? Spre folosul cui?”Aceste fireşti , şi în acelaşi timp , patetice întrebări în cascadă şi le pune Mariana Şora, la un moment dat, în volumul său „O viaţă în bucăţi”, o carte a privirii cu nostalgie în oglinda timpului trecut, oglindă care-i întoarce, odată cu luminile şi umbrele tinereţii, o perioadă de viaţă viu colorată, plină de trăiri de tot felul. Este vorba despre un apel lucid la memorie, la o memorie jalonată de evenimente personale, dar şi de evenimente generale, care au afectat milioane de oameni, omenirea în întregul ei. Iar memoria autoarei este populată atât de oameni obişnuiţi, cu existenţa efemeră, cum se spune, dar şi de oameni importanţi -unii iluştri- , de fapte deosebite, într-o ţară, Franţa, fascinantă prin istorie şi unică prin cultură. Dacă avem în vedere şi faptul că perioada evocată este cea premergătoare Celui de-al Doilea Război Mondial, tulbure şi totodată tulburătoare prin neprevăzutul schimbărilor, a celei a conflagraţiei însăşi , dar şi a celei post - conflict, ne putem da seama de la ce izvoare extraordinare, în privinţa fluxului evenimenţial, se alimentează paginile acestei cărţi cu dramatism, trăire umană, candoare şi putere reflexivă. Memoria autoarei se modulează, astfel, în funcţie de elanurile unei tinereţi hotărâte să cucerească Viaţa în ce are ea mai frumos şi mai înălţător, dar şi de schimbările dramatice ale unei istorii aflată la răscruce. „Personajele” principale ale acestei cărţi sunt doi studenţi români, bursieri ai statului francez aleşi pentru meritele lor intelectuale de excepţie, Mariana Şora şi Mihai Şora, intraţi cu entuziasm şi încredere, în vârtejul vieţii pariziene, stăpâniţi de dorinţa arzătoare de a se forma profesional impecabil, fără a ezita, însă, să se „încarce” cu noi experienţe de cunoaştere în planul vieţii de fiecare zi. Pentru a relua expresia autoarei, Mariana Şora a „înnegrit” hârtia într-un mod care o recomandă ca pe o scriitoare veritabilă, posesoare a unor unelte de scris savante, puse în slujba unei memorii prodigioase şi a unui adevărate ştiinţe de a „scrijeli” –emoţionant- în pagină evenimente foarte diverse - de la cele personale, familiale, până la cele aparţinând umanităţii în ansamblu. În „bucăţile de viaţă” alese , Mariana Şora înfăţisează , în context parizian, siluetele în mişcare ale tinerilor Eugen Ionescu, Emil Cioran , Constantin Noica etc., viaţa culturală franceză , cu zbuciumul ei zilnic, atât de fertil în autori şi opere fundamentale. Scrierea Marianei Şora excelează nu numai prin relatările faptelor de o anumită suprafaţă, ci şi prin disecarea amănuntelor de viaţă, a trăirilor, a sentimentelor umane, a stărilor atitudinale. „Spre folosul cui înnegrirea hârtiei ?- se întreaba autoarea în primele rânduri ale cărţii, pentru ca, la finalului ei să aflăm singuri răspunsul:pentru noi, dar într-um mod scriitoricesc care să ne determine să-i mulţumim pentru darul făcut. În întregul lui, volumul dă măsura unui mod anume de trăire a tinereţii aparţinând nu doar unui cuplu- Mariana şi Mihai Şora, dar şi unei întregi generaţii „ puse pe fapte mari”, a unui mod exemplar de împlinire a personalităţii umane prin cultură, prin asumarea valorilor ei eterne. Publicarea unei asemenea cărţi intersante şi pilduitoare prin fiecare pagină a sa, reprezintă - şi va reprezenta oricând-un act cultural mai mult decât binevenit: necesar. Profesorul Paul Cornea a apreciat că această carte de amintiri a Marianei Şora „nu e doar intersantă şi instructivă, înţeleaptă prin echilibrul opiniei şi profunzimea interogaţiilor, e şi o carte frumoasă, în înţelesul deplin al cuvântului”. Iar tânărul critic Tudorel Urian scria: „Citind această carte, orice tânăr de azi câştigă în planul cunoaşterii propriu-zise, dar şi al vieţii în general”.
Reportaj cu tranziţia de gât
Să fim cârni...sau de la nas la trompă
O nouă dimineaţă, aş adauga, după sloganul Pieţii Universităţii din zilele ei de glorie post-revoluţionară, liberă de comunism...Privesc pe fereastră, acelaşi soare, care străluceşte victorios de milioane de ani, însă acum, parcă, îmi este mult mai prieten; nu mai aud, nici în vis, îndemnul: „Votaţi Soarele!”. Alte vremuri, alte tacâmuri de pui, alte salamuri cu e-uri, alţi cartofi prăjiţi cu arome la alegere... E altceva, cu totul altceva şi, în primul rând, dom’le, este democraţie autentică, nu nechezol, arză-l-ar focul. În fiecare dimineaţă, că tot am ieşit la pensie, răsfoiesc, găsesc eu ce, răsfoiesc şi sorb din când în când din cafea. Astăzi i-a venit rândul la răsfoire unui număr din vechea „Furnică”, acea a lui G.Ranetti şi N.D. Ţăranu, din anul de graţie 1910. Un argument în plus, de ordin sentimental; 1910 este anul de naştere al părinţilor mei. Ca să vezi ce întâmplare: când părinţii mei se năşteau, parcă special să mă aducă pe mine pe lume, ăştia doi, Ranetti şi Ţăranu, umblau cu „Furnica” prin presa românească, furnicându-i ba pe unii, ba pe alţii cu umorul lor, numit în limbajul elevat de azi caterincă! Într-un fel, mă consider rudă cu ei. Umbli la asemenea pagini la distanţă de un secol şi parcă îţi vine să rosteşti, parafrazând niţel -, ca Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca-, care încă aşteaptă să intre în pielea de bronz a propriilor statui, cerute de admiratorii lor: „pagini uitate”, „pagini recuperate”, „pagini necenzurate”... Răsfoiesc, cum zic, soarele democratic mi-e martor cu lumina lui proasptătă, şi numai ce dau peste un titlu haios (alt...neologism!) şi genial în felul lui: „Să fim cârni!”. M-am gândit imediat la dumneavoastră, stimaţi cititori, pentru că eu am un defect din născare: cum dau de ceva bun împart cu alţii, necerând nimic în schimb, nici măcar un amărât de „mulţumesc”. Acum să nu începeţi să tremuraţi, dacă acest articol centenar evocă ceva ce se petrece într-un miez de iarnă! Scrie, deci, la „Furnica”: „Din clipele în care iarna bate la uşă cu degetele ei de viscol şi zăpadă, nasul devine unul din organele cele mai de actualitate ale omului. Dovada: guturaiul. Guturaiul face ca nasul să fie la ordinea zilei”. Concluzia acestei aserţiuni plină de aplomb i s-a impus de la sine autorului, într-o formă absolut convingătoare, fără graniţe temporale. „Prin urmare, guturaiul este - cum s-ar zice în termeni parlamentari- ordinea de zi a nasului în timpul iernii”. Puteţi să nu fiţi de acord cu acest adevăr imbatabil? Dar, fără nicio îndoială, nu numai guturaiul este acela care dă nasului atâta importanţă şi, mai ales, atenţie...”Printr-o curioasă coincidenţă, scrie mai departe „Furnica”, şi politica a contribuit dintotdeauna la sporirea prestigiului nasurilor”. Astfel, se ştie, intrând în viaţa politică, o mulţime de oameni, până de curând anonimi de nu stătea haina pe ei, îşi iau nasul la purtare. „În politică- se mai arăta la gazetă în , aoleu, anul 1910, nasul se poartă foarte mult: mai mult chiar decât paltoanele electorale şi rochiile cu împiedicătoare”.Oare astăzi, acest astăzi începând din 1989 şi continuând în neştire până nu se ştie când, nasul se poartă mai puţin? La dimensiunile fizice ale Casei Poporului (impregnată cu „Ceauşescu-PCR”) se impun, fără doar şi poate, alte nasuri, pe măsură! În unele cazuri, dacă este vorba de femei (nu de toate!), nu doar nasurile, ci şi buzele groase sunt aducătoare de succesuri dintre cele mai răsunătoare! Urmează şi alte distincţii, absolut salutare. Cele mai interesante evoluţii nasologice - se apreciază- le are nasul nu cârn oricum, ci nasul cârn de tot. Proprietarul acestui nas este, la început, foarte abătut, abia reuşind să-şi ascundă, cât de cât, „cârnia”. Lipsa lui de nas vine de se leagă cu faptul că încă n-are un nume, o biografie care să-l recomande ca pe un erou posibil. Încet- încet, însă, îşi intră în mână, câştigă teren; mai un interviu în mass-media, mai un simpozion prezidat de el, mai o invitaţie la o „Duminica în familie”, mai o promisiune la TV, mai un fapt caritabil bine prezentat la ore de maximă audienţă, mai o sub-comisie, mai o ditamai comisie de cercetare fără nicio finalitate, mai un Consiliu al Europei etc. etc. În acest timp, copăcel, copăcel, nasul creşte; mai întâi cât un vârf de chibrit, mai apoi cât o mogâldeaţă...Şi, pe măsură ce este privit mai mult şi admirat, cârnul creşte în nas şi descreşte la altele, ştiţi voi care altele...Organul olfactiv ajunge apoi la stadiul de pătlăgică, împlinindu-se în cel de banană. O dată cu nasul , creşte şi curajul, iar mâna devine greblă prin banii publici; chiar şi acum, în anul de graţie 2009, când clasa politică , zice-se, s-a înnoit prin uninominal. Vorbesc de nas?Recunosc, e o copilărie, nasul e un organ depăşit, de mare actualitate devenind trompă de elefant. Doar e criză! Să te ţii aspiraţii! Ţi se taie respiraţia...Economia noastră de piaţă este plină de trompe care amişună şi aspiră tot, fonduri, onoruri, titluri, funcţii, hectare etc.; nu se opresc decât o dată la patru ani, la alegeri, apoi îşi încep iar ciclul devastator. Fantezia nasurilor de altă dată a însemnat ce a însemnat, dar fantezia trompelor de azi e pur şi simplu debordantă. A fost cândva un an, 1910... Asta da, nostalgie...Toţi am vrea să trecem cu bine tranziţia, dar , la o adicătelea, putem fi cu toţii cârni? Putem avea cu toţii trompe? Şi dacă am avea am putem ajunge cu ele unde trebuie?
miercuri, 18 martie 2009
Lansarea volumului „Secunda eternă”
Câteva gânduri şi amănunte de la faţa locului
Joi, 29 ianuarie 2009, la sediul central al Bibliotecii Metropolitane - Bucureşti, a avut loc manifestarea literară „Portret de scriitor”, ocazie cu care eu, deţinătorul acestui pogonaş de blog, proaspăt împropietărit, conform Legii fondului funciar al Eterului, mi-am îngăduit, după multe ezitări, lansarea volumului selectiv de versuri „Secunda eternă”. A trebuit, astfel, să treacă aproape un an de zile de la apariţia acestuia pentru a mă decide să comit şi eu o asemenea faptă literară, pe care am socotit-o -şi încă o mai socotesc - a face parte din noul arsenalul de mondenităţi literare apărut după zisa, presupusa sau reala revoluţie, aducătoare , se susţine, de adevărată de democraţie şi pe meleagurile noastre spirituale. Atitudinea mea –recunosc cu umilinţă - retrogradă, de a nu înţelege farmecul sau deliciile noii mode, de a nu intra în front, sau de a afişa o anumită detaşare faţă de spiritul timpului, timp care, nu-i aşa? fuge, oricum fuge, nu numai de sub picioarele noastre, dar şi de sub condeele pe care le mai ascuţim din când în când, a fost, zic, la un moment dat, înfrântă în faţa avalanşei de exemple... demne de urmat. În fond, de ce nu şi tu? Până când? Dacă nu te mişti, nu exişti. Puţină reclamă nu strică! Încearcă - şi vei vedea ce iese! Reclamă a zis? Păi nu sunt reclame destule, la pamperşi, la pastă de dinţi, la rujuri, la rimel şi la multe altele? Acum şi la poezie?
Departe de mine gândul de a-mi compara năroada hotărâre târzie cu vitejia reală a soldatului căzut pe Câmpul de la Marathon. În fond, nu sunt un sceptic prin definiţie, ci doar o fiinţă derutată, expusă intemperiilor vremilor, care îndrăzneşte să-şi mai pună întrebări. Întrebări care încep, rutinier, anost, prostesc de-a dreptul, tot cu arhaicele : „De ce?”, „Cum?”, „Se poate?”, „Până când?”Ar urma şi altele, dar renunţ. Dar poate, iată, am găsit din întâmplare cuvântul potrivit: „renunţare”. Totuşi, nu sunt sigur. Mai pot fi şi alte cuvinte potrivite. Vă gândiţi la cele ale lui Arghezi, dar vă înşelaţi: acelea sunt geniale, nu intră în discuţiile noastre mărunte, de azi pe mâine...În fine, mi-am învins scepticismul, am decis; acum trebuie să-mi dovedesc calităţile de manager inspirat al propriei dorinţe, dorinţă care a spart crusta iniţială de îndoială scoţându-şi căpşorul la lumină. Doamna Mihaela Sfârlea, sensibilă şi rafinată iubitoare de carte, salariată la respectiva bibliotecă, m-a luat prin surprindere arătându-mi afişul cu „Portretul de scriitor”. „Cum nu l-aţi văzut? Este deja expus la avizierul din stradă. Un tânăr a şi venit să se intereseze de lansarea cărţii dumneavoastră...” Măi, să fie, chiar aşa, să aibă şi poezia fanii săi în aceste vremuri tulburi?”- mă întreb, mirându-mă ca de un lucru aproape miraculos. Să fiu cinstit , participând, parcă pentru încălzire, la câteva întâmplări de acest gen, răspunzând unor amabile şi amicale invitaţii, atmosfera nu mi-a displăcut, apreciind latura lor prietenească. Prietenia literară e însă profitabilă, zic eu, dacă e împănată, pe ici pe colo, şi cu ceva exigenţe spuse fie chiar şi indirect, aluziv, dacă doreşti să menajezi sensibilităţile, nu puţine, bunele relaţii. În ultimii ani s-au cam înmulţit periculos rândurile scriitorilor geniali, asta concomitent cu scăderea drastică a numărul cititorilor de poezie, au luat-o la trap laudele reciproce, la botul calului, a crescut cota bunilor manegeri-aranjori în ceea ce priveşte administrarea „succesului” propriilor lor scrieri. Deh, zgomotul şi furia! Parcă aşa zicea cineva.
După câteva bâjbâieli organizatorice, neîndemnarea, bat-o vina, norocul mi-a surâs, reuşind să pun la un loc timpul liber a şapte scriitori ce urmau să formeze „prezidiul” reuniunii literare anunţate, cei care urmau să „deseneze”, pentru început, în baza propriilor impresii, aprecieri critice şi gusturi personale, acel „Portret de scriitor” . Cum va ieşi ? Mulţumesc că au răspuns invitaţiei mele, singura problemă fiind timpul liber şi nu alta, de altă natură, onorându-mă cu prezenţa lor prestigioasă, academicianului D.R.Popescu, al cărui colaborator sunt , ca redactor, la Editura Academiei, criticului şi istoricului literar Eugen Negrici, care a scris şi prefaţa „Secundei” mele, maestrului Radu Cârneci, prestigioşilor critici literari Ioan Adam, Costin Tuchilă şi Aureliu Goci, poetului Florentin Popescu. Nu uit să amintesc că doi scriitori, pe care i-am cunoscut de curând, au venit din provincie pentru a participa la întâlnire; e vorba de Lucian Gruia care, între timp, a semnat o cronică literară la „Secunda eternă” în revista „Euromuseum”şi de Gheorghe Stroe , care a comentat, dintr-un unghi inedit, volumul respectiv. M-a bucurat şi îndatorat mult prezenţa actorului-spectacol Eusebiu Ştefănescu, căruia îi aduc mulţumiri şi pe această cale, recunoscând că recitalul oferit din câteva poezii ale volumului, mai ales interpretarea baladei „Iluzie, alt turn din Pisa”, a avut partea lui de ... vină în configuarea succesului pe care - s-a apreciat - l-a avut întâlnirea de la Biblioteca Municipală.
Cu toate că discuţiile au fost destul de ample voi reda /avem simţul măsurii../ din cele spuse de fiecare vorbitor doar o mică parte:
Eugen Negrici: Cum l-am cunoscut pe Florin Costinescu ? La armată, în vremea studenţiei, în timpul unei convocări, cum era în acele vremuri... El era „plăvanul” de la plutonul facultăţii de istorie, iar eu „plăvanul” de la facultatea de filologie, adică încheetorii de pluton , cei care cărau mitralierele, ATM-urile, instrumentele cele mai grele de luptă. După aceea, ne întâlneam la popotă, la sala de mese ... Astfel am putut să descopăr că acest om, acest bărbat puternic are o sensibilitate calmă, o blândeţe şi o atitudine care-l despărţeau de trivialitatea cazonă, molimă care îi contaminase pe mulţi. Ei bine, acest bărbat puternic, iubit de femei era cel mai tăcut şi mai distins dintre toţi. Mai târziu, i-am citit poeziile publicate, i-am urmit, vag, cariera în ziare şi reviste importante ale ţării, politice şi nepolitice, şi n-am remarcat niciodată derapaje politice, totul era de bun simţ; chiar şi atunci când făcea o poezie patriotică, această poezie se reţinea prin distincţia ei. Mai târziu, i-am urmărit felul cum şi-a păstrat tonul luminos în vremea în care poezia a evoluat cum a evoluat după revoluţie, intrând în trivialitate şi mizerabilism. Sunt de acord cu ce a scris profesorul Romul Munteanu despre poezia lui, am arătat asta în prefaţa cărţii. Sunt câteva lucruri foarte clare : găsim în poezia lui un simţ al ceremonialului fastuos căci Florin Costinescu pare, de departe, a fi unul dintre cei mai interesanţi poeţi elegiaci cu o reflexivitate discretă din literatura noastră contemporană. Toată imaginaţia lui poetică, mersul gândirii producătoare, se concentrează pe luna septembrie, pe acel septembrie melodios şi diafan, protector şi etern(...) Ca şi la poeţii boieri stihuitori de la începutul secolului al 19-lea, ivirea erosului este cel care desfundă izvoarele inspiraţiei. Este o poezie care mizează, ca şi marea poezie a lumii, pe formă. Rima îl cheamă, narcoza rimei îl atrage pe poet, îl duce departe într-o lume care nu mai e a lui (...)
Mă pot întreba: Ce destin poate avea o astfel de poezie acum când trăim în plină vulgaritate şi am intrat în regatul de o mie de ani al regelui manea? Desigur, putem să aşteptăm ca aceste lucruri să se stingă, ca gustul pentru vulgaritate să obosească. Dar poate ar trebui şi să grăbim, într-un fel sau altul, procesul de maturizare a acestei trivialităţi generalizate, pentru a se produce ruptura, pentru ca lumea să înţeleagă că poezia nu e acolo, ca poezia să se întoarcă unde îi e locul. Cred, eu sper, că în curând ne vom întoarce la o poezie reprezentată de câţiva poeţi de azi, printre ei aflându-se şi Florin Costinescu...
Radu Cârneci : Am lucrat cu el multă vreme la “Contemporanul”...Florin Costinescu este unul dintre cei mai devotaţi prieteni ai Poeziei...Este sincer, distins, nu se grăbeşte, este ferm, ţine la ce trebuie să ţină, este un poet adevărat. Reţin acea baladă carpată, una dintre cele mai frumoase poezii scrisă pe această linie, un poem exemplar...
Aureliu Goci: Se poate pune întrebarea: la ce bun poezia în vremuri sărace? Poezia domnului Costinescu nu a fost receptată exact în parametrii unui discurs critic evoluat, aşa cum ar fi meritat, cu conceptele critice cele mai naturale(...)După mai multe lecturi am sesizat lucruri noi, anume că poezia sa se dechide mereu cu semnificaţii ramificate; sub aparenţa unei poezii coerente , liniştite, se păstrează permanent un nucleu dur. Ferită de rupturi şi turbulenţe, poezia lui Florin Costinescu este dificil de prins într-o definiţie...
Florentin Popescu:Sunt convins că poezia lui va rezista şi dincolo de nebunia de azi...
Gheorghe Stroe: Volumul „Secunda eternă” vine într-un moment în care neomodernismul nu şi-a epuizat încă efectele, canonul neomodernist este încă productiv; pe acest fond, Florin Costinescu redescoperă că totuşi poezia este comunicare...
Costin Tuchilă: Lirica lui Florin Costinescu porneşte din uimire, din mirare, din emoţie, din întrebări...Un text teribil: Nuferi blestemând...
Ioan Adam, cel ce a stat la "timon" întâlnirii: Florin Costinescu este, într-un fel, un poet dizident, dar nu în sensul de azi, ci prin încrederea în cuvânt, în capacitatea versului frumos, cizelat, un poet care ştie că esenţa curge, dar nu dispare...
Cu aceeaşi sinceritate mulţumesc întregii asistenţe, din care au făcut parte mulţi scriitori ce au răspuns prieteneşte invitaţiei mele. Nu mi-e indiferent niciun nume prezent, chiar dacă mă limitez a-i cita pe Toma George Maiorescu, de curând sărbătorit pentru împlinirea a 80 de ani, Nicoale Grigore-Mărăşanu, marele editor Nicolae Gheran, Magdalena Bedrosian, editoarea de prestigiu a unor autori de mare notorietate, Ion şi Lidia Lazu, Iuliu Raţiu, Emil Lungeanu, George Genoiu, Constantin Turturică, Passionaria Stoicescu, Maria Aurel Baros... O bucurie pentru mine a fost prezenţa în sală a fostului meu coleg de la Facultatea de istorie din Bucureşti, renumitul arheolog şi profesor universitar Mircea Babeş, directorul Institutului de arheologie al Academiei Române. Fără să facă ... săpături a descoperit că şi poezia are „situl” ei destul de intersant!
Recunoscut ca un maestru al prozei de ample desfăşurări, marele romancier D.R. Popescu a tras, ca pentru sine, dar auzită şi de alţii, o concluzie scurtă, dar percutantă: întâlnirea a fost, evident, o reuşită, dar asta şi pentru că discutându-se despre poezia unui autor ce aparţine unei generaţii formate în cultul marilor modele, cum ar fi Blaga, Arghezi etc, participanţii au simţit nevoia să vorbească, în general, şi despre destinul poeziei în condiţiile actuale, când arta, în totalitatea ei, din păcate, pare a se afla sub tutela, după cum s-a exprimat Eugen Negrici, regelui manea...
Întrebarea noastră:Va dura acest regat chiar 1000 de ani?
Reiau pentru cititorii acestui blog poemul care a constituit „vedeta” recitalului lui Eusebiu Ştefănescu
Iluzie, alt turn din Pisa
Frumoasa doamnă Beatrice
a sucombat ieri la Paris,
frumoasă nu acum – cândva,
când turnul Eifel se-nălţa,
A fost modelul ideal,
pentru miragiul ei carnal,
la mulţi peisagişti divini,
parizieni şi florentini,
Trăia-ntr-o cameră, modest,
cu geamul lăcrimând spre est,
între cafea şi-ntre ţigări
mergea ca trenul între gări,
La lift era văzută-ades ,
purtând pe cap un fel de fes,
pe umerii fragili de tot,
un vechi şi demodat capod,
Se mai ducea, din când în când,
să-şi ţină-n colţ, la carne, rând,
vecinii o iubeau nespus
şi nu credeau că s-a şi dus...
Da-n proaspătul ieşit ziar
citiră-anunţul mortuar
în care se-arăta precis
de moartea doamnei Betarice,
Se pare c-a murit uşor,
că scrie-n el „fulgerător”,
...cuvintele – şi ele, plâng,
vai suflete nătâng, nătâng...
O masă, scaune, tablouri,
în rest – nimic, nişte zerouri...
atât lăsat-a-n urma ei,
ceva bănet, nişte cercei...
Stătea-ntr-o ramă însăşi ea,
lascivă, pe o canapea...
şi ochii, ah, argintul viu,
priveau spre propriul ei sicriu,
În fine, liniştea-a venit
şi-n pieptul ei prea şubrezit,
iar clopotele care bat
acoperă câte-un oftat...
„Sărmana doamnă Beatrice,
fiică a marelui Paris,
gingaşă ca un boloero,
trufaşă ca un Waterloo,
Naivă, tandră ca un crin,
te duci de-acum în ţintirim,
te duci, de îngerii cei buni,
călăuzită prin genuni...
Dar când mai toate s-au fost zis
se auzi: „Oh, Beatrice”...
În colţul camerei, un el,
un moşneguţ, un bătrânel,
Era străpuns de-al artei chin,
un artist plastic florentin,
ce-o avusese drept model,
spre a-i inspira al lui penel,
De-abia venise la Paris,
când o-ntâlni pe Beatrice,
să se afirme – oh, ce greu
de-o vrea prea bunul Dumnezeu...
Şi Beatrice, cum stă, aşa,
pare a fi opera sa;
culori, peneluri, ore, vieţi,
o, cum ne-nveţi şi ne dezveţi,
Tu, Doamne, Blândule –nţelept,
şi ne pui mâinile pe piept
şi ne desparţi de efemer
împărăţindu-ne în cer,
Iluzie, alt turn din Pisa...
...şi Beatrice murind, proscrisa,
chiar doamna sucombată ieri,
spre care cad troieni, tăceri
de ieri, de azi, de nicăieri...
Câteva gânduri şi amănunte de la faţa locului
Joi, 29 ianuarie 2009, la sediul central al Bibliotecii Metropolitane - Bucureşti, a avut loc manifestarea literară „Portret de scriitor”, ocazie cu care eu, deţinătorul acestui pogonaş de blog, proaspăt împropietărit, conform Legii fondului funciar al Eterului, mi-am îngăduit, după multe ezitări, lansarea volumului selectiv de versuri „Secunda eternă”. A trebuit, astfel, să treacă aproape un an de zile de la apariţia acestuia pentru a mă decide să comit şi eu o asemenea faptă literară, pe care am socotit-o -şi încă o mai socotesc - a face parte din noul arsenalul de mondenităţi literare apărut după zisa, presupusa sau reala revoluţie, aducătoare , se susţine, de adevărată de democraţie şi pe meleagurile noastre spirituale. Atitudinea mea –recunosc cu umilinţă - retrogradă, de a nu înţelege farmecul sau deliciile noii mode, de a nu intra în front, sau de a afişa o anumită detaşare faţă de spiritul timpului, timp care, nu-i aşa? fuge, oricum fuge, nu numai de sub picioarele noastre, dar şi de sub condeele pe care le mai ascuţim din când în când, a fost, zic, la un moment dat, înfrântă în faţa avalanşei de exemple... demne de urmat. În fond, de ce nu şi tu? Până când? Dacă nu te mişti, nu exişti. Puţină reclamă nu strică! Încearcă - şi vei vedea ce iese! Reclamă a zis? Păi nu sunt reclame destule, la pamperşi, la pastă de dinţi, la rujuri, la rimel şi la multe altele? Acum şi la poezie?
Departe de mine gândul de a-mi compara năroada hotărâre târzie cu vitejia reală a soldatului căzut pe Câmpul de la Marathon. În fond, nu sunt un sceptic prin definiţie, ci doar o fiinţă derutată, expusă intemperiilor vremilor, care îndrăzneşte să-şi mai pună întrebări. Întrebări care încep, rutinier, anost, prostesc de-a dreptul, tot cu arhaicele : „De ce?”, „Cum?”, „Se poate?”, „Până când?”Ar urma şi altele, dar renunţ. Dar poate, iată, am găsit din întâmplare cuvântul potrivit: „renunţare”. Totuşi, nu sunt sigur. Mai pot fi şi alte cuvinte potrivite. Vă gândiţi la cele ale lui Arghezi, dar vă înşelaţi: acelea sunt geniale, nu intră în discuţiile noastre mărunte, de azi pe mâine...În fine, mi-am învins scepticismul, am decis; acum trebuie să-mi dovedesc calităţile de manager inspirat al propriei dorinţe, dorinţă care a spart crusta iniţială de îndoială scoţându-şi căpşorul la lumină. Doamna Mihaela Sfârlea, sensibilă şi rafinată iubitoare de carte, salariată la respectiva bibliotecă, m-a luat prin surprindere arătându-mi afişul cu „Portretul de scriitor”. „Cum nu l-aţi văzut? Este deja expus la avizierul din stradă. Un tânăr a şi venit să se intereseze de lansarea cărţii dumneavoastră...” Măi, să fie, chiar aşa, să aibă şi poezia fanii săi în aceste vremuri tulburi?”- mă întreb, mirându-mă ca de un lucru aproape miraculos. Să fiu cinstit , participând, parcă pentru încălzire, la câteva întâmplări de acest gen, răspunzând unor amabile şi amicale invitaţii, atmosfera nu mi-a displăcut, apreciind latura lor prietenească. Prietenia literară e însă profitabilă, zic eu, dacă e împănată, pe ici pe colo, şi cu ceva exigenţe spuse fie chiar şi indirect, aluziv, dacă doreşti să menajezi sensibilităţile, nu puţine, bunele relaţii. În ultimii ani s-au cam înmulţit periculos rândurile scriitorilor geniali, asta concomitent cu scăderea drastică a numărul cititorilor de poezie, au luat-o la trap laudele reciproce, la botul calului, a crescut cota bunilor manegeri-aranjori în ceea ce priveşte administrarea „succesului” propriilor lor scrieri. Deh, zgomotul şi furia! Parcă aşa zicea cineva.
După câteva bâjbâieli organizatorice, neîndemnarea, bat-o vina, norocul mi-a surâs, reuşind să pun la un loc timpul liber a şapte scriitori ce urmau să formeze „prezidiul” reuniunii literare anunţate, cei care urmau să „deseneze”, pentru început, în baza propriilor impresii, aprecieri critice şi gusturi personale, acel „Portret de scriitor” . Cum va ieşi ? Mulţumesc că au răspuns invitaţiei mele, singura problemă fiind timpul liber şi nu alta, de altă natură, onorându-mă cu prezenţa lor prestigioasă, academicianului D.R.Popescu, al cărui colaborator sunt , ca redactor, la Editura Academiei, criticului şi istoricului literar Eugen Negrici, care a scris şi prefaţa „Secundei” mele, maestrului Radu Cârneci, prestigioşilor critici literari Ioan Adam, Costin Tuchilă şi Aureliu Goci, poetului Florentin Popescu. Nu uit să amintesc că doi scriitori, pe care i-am cunoscut de curând, au venit din provincie pentru a participa la întâlnire; e vorba de Lucian Gruia care, între timp, a semnat o cronică literară la „Secunda eternă” în revista „Euromuseum”şi de Gheorghe Stroe , care a comentat, dintr-un unghi inedit, volumul respectiv. M-a bucurat şi îndatorat mult prezenţa actorului-spectacol Eusebiu Ştefănescu, căruia îi aduc mulţumiri şi pe această cale, recunoscând că recitalul oferit din câteva poezii ale volumului, mai ales interpretarea baladei „Iluzie, alt turn din Pisa”, a avut partea lui de ... vină în configuarea succesului pe care - s-a apreciat - l-a avut întâlnirea de la Biblioteca Municipală.
Cu toate că discuţiile au fost destul de ample voi reda /avem simţul măsurii../ din cele spuse de fiecare vorbitor doar o mică parte:
Eugen Negrici: Cum l-am cunoscut pe Florin Costinescu ? La armată, în vremea studenţiei, în timpul unei convocări, cum era în acele vremuri... El era „plăvanul” de la plutonul facultăţii de istorie, iar eu „plăvanul” de la facultatea de filologie, adică încheetorii de pluton , cei care cărau mitralierele, ATM-urile, instrumentele cele mai grele de luptă. După aceea, ne întâlneam la popotă, la sala de mese ... Astfel am putut să descopăr că acest om, acest bărbat puternic are o sensibilitate calmă, o blândeţe şi o atitudine care-l despărţeau de trivialitatea cazonă, molimă care îi contaminase pe mulţi. Ei bine, acest bărbat puternic, iubit de femei era cel mai tăcut şi mai distins dintre toţi. Mai târziu, i-am citit poeziile publicate, i-am urmit, vag, cariera în ziare şi reviste importante ale ţării, politice şi nepolitice, şi n-am remarcat niciodată derapaje politice, totul era de bun simţ; chiar şi atunci când făcea o poezie patriotică, această poezie se reţinea prin distincţia ei. Mai târziu, i-am urmărit felul cum şi-a păstrat tonul luminos în vremea în care poezia a evoluat cum a evoluat după revoluţie, intrând în trivialitate şi mizerabilism. Sunt de acord cu ce a scris profesorul Romul Munteanu despre poezia lui, am arătat asta în prefaţa cărţii. Sunt câteva lucruri foarte clare : găsim în poezia lui un simţ al ceremonialului fastuos căci Florin Costinescu pare, de departe, a fi unul dintre cei mai interesanţi poeţi elegiaci cu o reflexivitate discretă din literatura noastră contemporană. Toată imaginaţia lui poetică, mersul gândirii producătoare, se concentrează pe luna septembrie, pe acel septembrie melodios şi diafan, protector şi etern(...) Ca şi la poeţii boieri stihuitori de la începutul secolului al 19-lea, ivirea erosului este cel care desfundă izvoarele inspiraţiei. Este o poezie care mizează, ca şi marea poezie a lumii, pe formă. Rima îl cheamă, narcoza rimei îl atrage pe poet, îl duce departe într-o lume care nu mai e a lui (...)
Mă pot întreba: Ce destin poate avea o astfel de poezie acum când trăim în plină vulgaritate şi am intrat în regatul de o mie de ani al regelui manea? Desigur, putem să aşteptăm ca aceste lucruri să se stingă, ca gustul pentru vulgaritate să obosească. Dar poate ar trebui şi să grăbim, într-un fel sau altul, procesul de maturizare a acestei trivialităţi generalizate, pentru a se produce ruptura, pentru ca lumea să înţeleagă că poezia nu e acolo, ca poezia să se întoarcă unde îi e locul. Cred, eu sper, că în curând ne vom întoarce la o poezie reprezentată de câţiva poeţi de azi, printre ei aflându-se şi Florin Costinescu...
Radu Cârneci : Am lucrat cu el multă vreme la “Contemporanul”...Florin Costinescu este unul dintre cei mai devotaţi prieteni ai Poeziei...Este sincer, distins, nu se grăbeşte, este ferm, ţine la ce trebuie să ţină, este un poet adevărat. Reţin acea baladă carpată, una dintre cele mai frumoase poezii scrisă pe această linie, un poem exemplar...
Aureliu Goci: Se poate pune întrebarea: la ce bun poezia în vremuri sărace? Poezia domnului Costinescu nu a fost receptată exact în parametrii unui discurs critic evoluat, aşa cum ar fi meritat, cu conceptele critice cele mai naturale(...)După mai multe lecturi am sesizat lucruri noi, anume că poezia sa se dechide mereu cu semnificaţii ramificate; sub aparenţa unei poezii coerente , liniştite, se păstrează permanent un nucleu dur. Ferită de rupturi şi turbulenţe, poezia lui Florin Costinescu este dificil de prins într-o definiţie...
Florentin Popescu:Sunt convins că poezia lui va rezista şi dincolo de nebunia de azi...
Gheorghe Stroe: Volumul „Secunda eternă” vine într-un moment în care neomodernismul nu şi-a epuizat încă efectele, canonul neomodernist este încă productiv; pe acest fond, Florin Costinescu redescoperă că totuşi poezia este comunicare...
Costin Tuchilă: Lirica lui Florin Costinescu porneşte din uimire, din mirare, din emoţie, din întrebări...Un text teribil: Nuferi blestemând...
Ioan Adam, cel ce a stat la "timon" întâlnirii: Florin Costinescu este, într-un fel, un poet dizident, dar nu în sensul de azi, ci prin încrederea în cuvânt, în capacitatea versului frumos, cizelat, un poet care ştie că esenţa curge, dar nu dispare...
Cu aceeaşi sinceritate mulţumesc întregii asistenţe, din care au făcut parte mulţi scriitori ce au răspuns prieteneşte invitaţiei mele. Nu mi-e indiferent niciun nume prezent, chiar dacă mă limitez a-i cita pe Toma George Maiorescu, de curând sărbătorit pentru împlinirea a 80 de ani, Nicoale Grigore-Mărăşanu, marele editor Nicolae Gheran, Magdalena Bedrosian, editoarea de prestigiu a unor autori de mare notorietate, Ion şi Lidia Lazu, Iuliu Raţiu, Emil Lungeanu, George Genoiu, Constantin Turturică, Passionaria Stoicescu, Maria Aurel Baros... O bucurie pentru mine a fost prezenţa în sală a fostului meu coleg de la Facultatea de istorie din Bucureşti, renumitul arheolog şi profesor universitar Mircea Babeş, directorul Institutului de arheologie al Academiei Române. Fără să facă ... săpături a descoperit că şi poezia are „situl” ei destul de intersant!
Recunoscut ca un maestru al prozei de ample desfăşurări, marele romancier D.R. Popescu a tras, ca pentru sine, dar auzită şi de alţii, o concluzie scurtă, dar percutantă: întâlnirea a fost, evident, o reuşită, dar asta şi pentru că discutându-se despre poezia unui autor ce aparţine unei generaţii formate în cultul marilor modele, cum ar fi Blaga, Arghezi etc, participanţii au simţit nevoia să vorbească, în general, şi despre destinul poeziei în condiţiile actuale, când arta, în totalitatea ei, din păcate, pare a se afla sub tutela, după cum s-a exprimat Eugen Negrici, regelui manea...
Întrebarea noastră:Va dura acest regat chiar 1000 de ani?
Reiau pentru cititorii acestui blog poemul care a constituit „vedeta” recitalului lui Eusebiu Ştefănescu
Iluzie, alt turn din Pisa
Frumoasa doamnă Beatrice
a sucombat ieri la Paris,
frumoasă nu acum – cândva,
când turnul Eifel se-nălţa,
A fost modelul ideal,
pentru miragiul ei carnal,
la mulţi peisagişti divini,
parizieni şi florentini,
Trăia-ntr-o cameră, modest,
cu geamul lăcrimând spre est,
între cafea şi-ntre ţigări
mergea ca trenul între gări,
La lift era văzută-ades ,
purtând pe cap un fel de fes,
pe umerii fragili de tot,
un vechi şi demodat capod,
Se mai ducea, din când în când,
să-şi ţină-n colţ, la carne, rând,
vecinii o iubeau nespus
şi nu credeau că s-a şi dus...
Da-n proaspătul ieşit ziar
citiră-anunţul mortuar
în care se-arăta precis
de moartea doamnei Betarice,
Se pare c-a murit uşor,
că scrie-n el „fulgerător”,
...cuvintele – şi ele, plâng,
vai suflete nătâng, nătâng...
O masă, scaune, tablouri,
în rest – nimic, nişte zerouri...
atât lăsat-a-n urma ei,
ceva bănet, nişte cercei...
Stătea-ntr-o ramă însăşi ea,
lascivă, pe o canapea...
şi ochii, ah, argintul viu,
priveau spre propriul ei sicriu,
În fine, liniştea-a venit
şi-n pieptul ei prea şubrezit,
iar clopotele care bat
acoperă câte-un oftat...
„Sărmana doamnă Beatrice,
fiică a marelui Paris,
gingaşă ca un boloero,
trufaşă ca un Waterloo,
Naivă, tandră ca un crin,
te duci de-acum în ţintirim,
te duci, de îngerii cei buni,
călăuzită prin genuni...
Dar când mai toate s-au fost zis
se auzi: „Oh, Beatrice”...
În colţul camerei, un el,
un moşneguţ, un bătrânel,
Era străpuns de-al artei chin,
un artist plastic florentin,
ce-o avusese drept model,
spre a-i inspira al lui penel,
De-abia venise la Paris,
când o-ntâlni pe Beatrice,
să se afirme – oh, ce greu
de-o vrea prea bunul Dumnezeu...
Şi Beatrice, cum stă, aşa,
pare a fi opera sa;
culori, peneluri, ore, vieţi,
o, cum ne-nveţi şi ne dezveţi,
Tu, Doamne, Blândule –nţelept,
şi ne pui mâinile pe piept
şi ne desparţi de efemer
împărăţindu-ne în cer,
Iluzie, alt turn din Pisa...
...şi Beatrice murind, proscrisa,
chiar doamna sucombată ieri,
spre care cad troieni, tăceri
de ieri, de azi, de nicăieri...
duminică, 15 martie 2009
duminică, 8 martie 2009
Dreptatea lui Dinu Flămând...
Oare numai a lui?
Un articol bine articulat în toate cele, aş zice trăit în toate orizonturile lui, a semnat poetul Dinu Flămând în numărul din 27 noiembrie 2008 al revistei Cultura sub titlul Poezia de tarabă. El este, de fapt, rezultatul unei provocări a respectivei publicaţii care, în loc de a primi răspunsuri la câteva întrebări adresate scriitorului pe tema Poezia în economia de piaţă, a obţinut mult mai mult: o adevărată radiografie a situaţiei actuale a poeziei, a literaturii române în general , dublată de o meditaţie lucidă asupra fenomenului, dar şi asupra factorilor perturbatori ai acestuia, unii ,din păcate, devenind parte constitutivă a sistemului însuşi. Argumentele lui Dinu Flămând în apărarea poeziei ca „stare interogativ-exclamativă” şi nu ca simplă „marfă” în cadrul economiei zise „de piaţă”( care, fie vorba între noi, îşi arată în această perioadă slăbiciunile, precarităţile multiple), ca întrupare a emoţiei, combustibil divin care constituie însăşi energia poeziei, nu pot fi receptate altfel decât ca o manifestare a insatisfacţiei unui poet autentic, trecut prin varii lecturi, având în plus şi experienţa altor medii literare, a altor percepţii, faţă de existenţa malformaţiunilor ,devenite endemice, ce dau o nedorită notă de specificitate mediului cultural existent în România de azi . Zice Dinu Flămând:
„E ceva tipic zilelor noastre, când apar cântăreţi care nu au studiat niciodată solfegiul,pictori de duminică geniali şi în practica zen şi în culoarea fără culoare, sculptori care taie copaci doar pentru a fura distorsiunea naturală a crengilor.Sau chiar critici de poezie care detestă poezia, fiindcă nu o înţeleg, nu o gustă, nu li s-a dat acel simţ special, sărbătoresc, ce traduce poezia sub pielea omului.Unii dintre aceştia din urmă au însă tupeu şi strategie comercială(...) Sunt nu doar animatorii mediocri ce ocupă tribuna mediatică, dar sunt îndeobşte specialiştii gonflaţi care dau note, criticii care scriu plictisiti şi superficial despre orice carte nouă de versuri ce nu e semnată de un prieten sau de o nurlie persoană, comentatori autoritari ai generalităţilor, şefii de opinie care dau bilete de intrare sub cortul „generaţiei”, cei care asigură un locşor discret remunerat în noile manuale alternative de literatură ş.a.m.d. La acest nivel de agitaţie care se menţine prin preajma poeziei , şi care alimentează vulgata tuturor ideilor preconcepute despre poet şi poezie, nepricepuţii apărători ai poeziei şi detractorii ei sunt fraţi gemeni”.
La finalul acestui citat, o vestită- cândva- triplă întrebare:
Cine e de acord?
Împotrivă?
Se abţine cineva?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)