Nevoia de repere
Vasile Voiculescu :
”M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot”

Rar se mai poate întâlni astăzi prin revistele noastre literare vreo opinie scriitoricească care să exprime un gând, o trăire, o atitudine de o anume adâncime, în stare să definească, în ultimă instanţă, menirea creaţiei artistice, nu doar ca act de voinţă personală, ci ca activitate ce implică din plin ideea de privire esenţială asupra lumii şi umanului. In schimb, în paginile acestora zburdă în voie tot felul de “opinii” fără niciun orizont intelectual notabil sau “păreri personale” emise cu emfază puberă de condeie debusolate, aflătoare în “treabă literară”, nu din vreo chemare interioară autentică, ci doar pentru că, zice-se, scrisul la gazetă despre literatură este ceva de care se poate lipi, fără exces de efort creativ, expresia la modă:“trendy”! Realitatea economică si politică actuală a contaminat, în proporţii ingrijorătaore, şi viaţa literară, inclusiv modul de a vedea rostul şi rolul literaturii . Se profetizează de cei care fac cărţile în viaţa literară actual-din păcate nu cei mai merituoşi !-nevoia presantă de a se stabili - şi în acest domeniu-, o altă altă ordine decât cea statuată de-a lungul timpului de marile spirite ale omenirii. Departe de noi intentia de a cere respectarea canonică a vreunui anume tipar, evidenţiem doar normalitatea , pe aceea exprimată de nevoia unei conduite asumate în spaţiul unor principii a căror vocaţie principală este asiguarea autenticităţii actului de creaţie literară. Sub “presiunea” unei asemenea realităţi- precipitate şi deviante-, a presei literare de azi, în fond, mizere, cu tot lustrul ei de faţadă, recitesc cu luare aminte pasaje din Confesiunea unui scriitor şi medic a lui Vasile Voiculescu. Nu este un lucru de trecut cu vederea faptul că lucrarea a fost citită, pentru prima dată, în faţa unui auditoriu tânăr, format din studenţii Facultăţii de Teologie, în anul 1935.

“Multe dintre lucrurile pe care mi le cereţi să vi le destăinuiesc- îşi începe marele scriitor Confesiunea -, sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile. Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar de cât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cum o hartă a lumii arată în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor...Nu ne vom putea înţelege de cât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice.
Îmi cereţi să vă spun ceva despre credinţă, măcar despre credinţa mea?D-lor, m-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot.Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghiu pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?...Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică?Despre artă şi credinţă?...Vă voi răspunde că în ceea ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutori, începătorii fac cele mai dezordonate, sgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele...Înotul perfect, se face fără opintiri , e nesimţit. Pluteşti aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând. Astfel e înotul de fond, înotul serios în mare şi ocean.
Credinţa adevărată e aşijderi acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu această nesfielnică predare în puterea apelor, de scufundare şi menţinere graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund. Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte ori cât de măestre.D-lor, după mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei, cum sunt departe de înotul acevărat, bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt cu adevărat mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile dintre artă şi credinţă sunt vechi legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-alungul tuturor religiilor... Am simţit că nicăieri nu pot fi mai liber decât în Dumnezeu. El e unica libertate a omului. Am cultivat cu emoţie pe Carlye, pe Emerson, şi prin ei pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlink ca să mă întorc apoi la Platon şi la neoplatonicieni. Mărturisesc – m-a interesat această preumblare şi m-am complăcut, aşa cum mi-ar place să mă plimb printr-o galerie cu vitralii colorate. Treci printr-o dungă de galben mâhnit, intri în alta de roşu aprins, ca să păşeşti într-o a treia de violet mistic.Dar am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea adevărată, şi am ieşit afară după ea cu ochii la cer.”

În ce publicaţie literară de azi am mai putea citi rânduri atât de adevărate şi de puternice? A căuta în paginile revistelor de acum măcar câteva urme de „înot literar” -varianta Vasile Voiculescu -, este un non sens. Prim- planul este total ocupat de omniprezenta „bălăceală” din care ies la iveală, culmea, şi „importantele” premii literare care se furişează, profitînd de decesul criteriilor de valoare, în carţile de vizită ale multora dintre „somităţile” actualităţii noastre literare ...
Florin Costinescu

Poezii inedite: serie nouă


Imundele glorii

Lumea de azi : ce glorii imunde,
de-ţi vine să strigi:
unde-s, dar, unde-s
cavalerii Mesei Rotunde?

Timp de scorburi, miros de cocleală,
ci iarăşi: unde-i,
dar, unde-i
Cetatea, cândva, Ideală?

Niciun răspuns.

Parada-i fără repaos:
din tribuna înaltă
îsi salută slujbaşii
însuşi Regele Haos.

Niciun protest,
al-fără-de-chipului.

În pieţe publice
se proclamă cu fast
evul nisipului…

Doar apus şi apus.
Neguri şi pâclă.

Niciun azur.

O, Doamne,
ce tristă e lumea
fără marele rege Arthur…


Elogiu simplu

Lumina dă măsura,
susţine şi înclină,
ea este partea lumii
rămasă fără vină,

Fie a stelei arse
şi încă nevăzute,
fie a soarelui , lumina
e semnul Sfintei Trude,

În ea e liber zborul,
cuvântul se avântă,
lumina în atingeri
e Harfa care cântă,

În ea se-mbracă visul
când mai adânc e somnul,
spre noi aruncă trepte
pe care calcă Domnul,

Lumina dă măsura,
susţine şi înclină
ea este partea lumii
rămasă fără vină.


Nu mai însemni nimic, Măreţie

Nu mai însemni nimic, Măreţie,
apusă-i vremea ta, dusă pe apele tuturor sâmbetelor,
un ciot ai rămas de care se-mpiedică
doar vreun brav băutor de votcă Stalicynaya
în aventura mereu reluată de traversare a întunericului
pentru a ajunge pe partea cealaltă...
Camera lui insalubră, în care stă cu chirie, acolo e,
pe partea cealaltă, la ultimul etaj- „asta ca să fiu
mai aproape de Dumnezeu,
nu pentru că e mai ieftin”, zice el,
aprinzându-şi din mers un muc de ţigară;
pe vremea bunicilor, Măreţie,
am auzit că aveai mare căutare,
erai primită cu fast în Sala Tronului
şi toată asistenţa se ridica în picioare înainte-ţi.
Cât de luminată îţi era fruntea de soarele
care te însoţea pretutindeni!
Acum, iată-te sfâşiată de colţii lupilor
prădând în haită vechile obcine,
tezaure şi cimitire – laolaltă.
Iată-te pusă să scoţi bălegarul din grajduri,
să culegi căpşuni în Spania
şi să rupi bilete la toalete publice...


Mathilda

Mathilda încă-şi joacă nurii
în aşteptarea lui Verlaine,
dar el, înfăşurat în geniu,
bântuie-n rai, petrece în infern,

Verlaine le-mpodobi pe amândouă
cu smalţuri fine, inventând culori,
sedus de vechi plăceri, alcooluri,
pe la Rimbaud, mai trece uneori,

Şi pun la cale escapade-n verbe,
petreceri tainice în linişti de omăt,
şi doar vreo fulguire răzvrătită,
le-ntoarce tinereţea îndărăt,

Iconoclaşti, pe crucile de aur,
unul pe altul ei s-au răstignit...
N-au scris ca alţii doar poeme,
ci necuprinsul l-au dezmărginit.

Mathilda se mai uită-n susul vremii,
prin ceaţă, trecători răzleţi,
tot urcă-un munte fără încetare,
o, nopţi înfrigurate, dimineţi...


Dar ea doar una ştie - să-l aştepte,
să-şi facă timp Verlaine şi pentru ea ....
oglinzile s-au spart de aşteptare,
dar speră încă - nu-i târziu.Va mai spera...

octombrie, 2009


O scară

Cândva o scară urca într-un pod,
în pod era cerul,
în pod era fânul -
îngerii inocenţei
deseori în acel ascunjiş înnoptau
fără să ştie Stăpânul…

Unii se jucau de-a visarea,
închizând pleoapele-
şi astfel treceau ,
plutind,
munţii ,
pădurile,
apele,

Altii alergau cu ochii deschişi
şi se pierdeau
prin cotloane -
alţii căutau prin cer
şi prin fân
mere aurii, ionatane…

O scară urcând într-un pod,
o scară subţire, subţire…

Cine-o mai urcă
în podul pustiit de iubire?_

28 0ctombrie 2009


În seama eternă

Rogu-vă- nu mai umblaţi
la maşinăria solstiţiilor,
invocând teoria cunoaşterii
naşterea noii materii:
ingineria cerească.

Lăsaţi soarele
în seama eternă a lui Dumnezeu,
să-i dăruiască doar El lumina
bob cu bob
acum şi de-a pururi,

Mulţumiţi-vă cu condiţia voastră
de copii neguroşi ai Hazardului,
voi, care,
din prea multă neştiinţă
puneţi la cale
mincinoase noi începuturi de lume.


Nu mai caut…

Nu mai caut nimic
din toate ce le-am pierdut,
ducă-se, ducă-se
Pe fluviul Marelui Lut,

Îngroapă-le timpul,
adânc, mai adânc,
lângă lacrima pe care
nu pot s-o mai plâng,

Surpate arcade
se roagă spre cer,
nimic nu mai caut,
nimic nu mai cer…


Prin fereastră

Privesc prin fereastră,
lama subţire a geamului
mă desparte de cei ce sărbătoresc
în piaţa publică
gloria fumului.

S-au trezit dis-de-dimineaţă,
tropăie, scuipă, strigă,
pe câţiva i-am văzut aseară
scobindu-se între dinţi
pe ecranele televizoarelor.

Nimic nu le tulbură impudica răzrătire,
înjură, citesc fără să clipească
texte din Biblie -preoţi de ocazie,
spurcă aerul ,
zornăie lanţuri.

Câte ceva despre libertate.
Câte ceva despre drepturile omului.
Câte ceva despre vinovăţie.
Câte ceva despre secolul XXI.

Mâine, desigur,
şi câte ceva despre Inchiziţie


Aşteptare

Va veni…
Eu spun doar atât: mai aşteaptă
într-o zi va veni,
acum e doar şoaptă ,
doar gri...

Este pe drum – caută-un semn
să-ţi ia urma -
şi încă-un îndemn ,

De la vreo umbră-n scădere,
de la vreo voce ascunsă,
de la vreo pasăre,
de la vreo frunză,

Se uită în sus,
se uită în jos –
nu ştie de cine s-asculte,
de Diavol , de Domnul Hristos,

Eu spun doar atât: mai aşteaptă,
într-o zi va veni,
acum e doar şopată,
doar gri...

octombrie, 2009


Vegheat de o bocitoare

Tras pe roata iluziei,
întins bine, legat democratic
cu frânghiile colorate
ale economiei de piaţă,
la cap vegheat de o bocitoare
din dotarea cimitirelor

Mai mult decât dresură...

Ziua ţine ochii închişi
într-o continuă creştere,
roata învaţă oasele să ţipe
în cea mai prosperă tăcere.

Spectacolul este gratuit...

Pentru bocitoare ,
un bănuţ de aur,
rămas din epoca precedentă


Adună-te

Adună-te încă, adună-te,
din mările secate de tunete,
regăseşte-te, regăseşte-te încă,
până nu te soarbe ceaţa adâncă,

Caută ţărmul, mereu mişcătorul,
şi-n palmă apă-ţi va turna însuşi Izvorul,
caută Raza Începătoare a toate -
îţi va deschide uşile ferecate,

Desprins de vâltoarea atâtor primejdii,
Raza te va–mbrăca în straiul nădejdii,
ţesut în tăcere de maicile cerului
la războaiele veşniciei,
la războaiele efemerului ...


Jucărie colorată

Te-am văzut la întretăierea tuturor drumurilor,
mai ales ale acelora ce străbăteau deşertul ideologiilor,
rotindu-te pe călcâie, jucărie colorată,
arătând trecătorilor direcţia
spre izvoarele binefacerii; ţineai în mână
o baghetă de dirijor şi împărţeai trecătorilor
indulgenţe, bilete de călătorie, permise de porta-voce
adeverinţe de sănătate, certificate de bună purtare
şi de vechime în lupta cu umbrele; fără a obosi,
la marile întretăieri de drumuri stai şi acum,
cu aceeaşi perversă vitejie, plantând indicatoare
mincinoase, inventând viraje, rute ocolitoare
şi împroşcând soarele cu invective pentru încăpăţinarea
lui de a nu împărţi lumina după edictele tale.
Ai urcat prin tragerea altora în jos, inventând
trepte de marmoră , decoraţii, chiar papirusuri
de una mie de ani pentru a-ţi ticlui o identitate infailibilă,
parafată în palate imperiale demult dispărute...

Fără tine pământul n-ar fi rotund,
orfan ar fi de propria-i axă...