Hristos a Înviat !

Această mare Sărbătoare a creștinătății, Învierea Domnului nostru Isus Hristos, ne-a îndemnat acum, ca și altădată, să răsfoim, cu luare aminte, vechi pagini literare aparținând unor autori români care au părăsit de mult această lume, dedicate acestui eveniment, care a marcat esențial și definitiv configurația spirituală a Lumii. Cum au gândit ei ? Ce îndemnuri au primit de la sufletele și conștiințele lor? Cum și-au exprimat credința? Dacă altă dată ne-am gândit firesc la neîntrecutul Vasile Voiculescu, de data aceasta ne vom opri la o poetă foarte puțin cunoscută publicului ( chiar și celui literar!) de azi. Numele ei este Maria Cunțan.
Parcă aud în eter întrebarea: Cine e Maria Cunțan?
Cei mai tineri (unii), poate, nici n-ar dori să afle. Au în memorie prea multe nume de … vedete la ordinea zilei pentru a mai face un efort în plus.
Chem în ajutor pentru prezentarea uitatei scriitoare ardelene numărul din februarie 1936 al revistei “Gândirea”, care consemna, cu pioșenie și respect, despre ea:

“Maria Cunțan s-a stins și moartea ei a stârnit o oarecare surpriză, nu se știa dacă mai trăiește încă. Bătrână și uitată, se adăpostea într-un azil bucureștean, văzută arare de câteva femei de inimă cum sunt cele strânse în jurul “Revistei Scriitoarelor și Scriitorilor români”. Ce soartă! Maria Cunțan e alături de Alice Călugăru și de Elena Farago, între puținele poete adevărate ale literaturii române. Alice Călugăru și-a pierdut urma prin Parisul tuturor seducțiilor. O fi trăind încă? O fi murit și ea? Poesiile ei de o sălbatecă frumusețe au fost uitate în foile revistelor de-acum un sfert de veac. Elena Farago, despre ale cărei cărți melodioase și nostalgice nimeni nu mai pomenește, îndură un destin cenușiu pe la Craiova…. Maria Cunțan, pierită la trup, sfioasă și decentă, a trăit în vis și în spirit, până unde nu ajunge atenția noastră. E de înțeles să fi fost ignorată, deși nu e de iertat. Inegală, da. Dar din cele două volume groase, intitulate” Din caierul vremii” se poate alege o frumoasă antologie de lieduri, de cântece simple și verzi, în care tonul popular se prelungește în ecoul difuz al romanticei germane, atât de familiară temperamentului poetei. In chip firesc ,unele din aceste lieduri si-au atras tovărășia muzicii și s-au răspândit pretutindeni în romanțele cunoscute:

Pe sub fereasta-mi curge-un râu,
Sunt lacrimele mele…

sau cealaltă, care sună ca un Stimmung de Richard Strauss, și e totuși atât de românească în sentimentalitatea ei pură și ideală:

La fântâna cu găleată,
Pe cărarea dinspre gruiu…

Maria Cunțan e un glas minor, dar notabil și viabil al sufletului popular ardelenesc.
… Un singur om n-a uitat-o din câți au prețuit-o cândva: N.Iorga. Omul acesta, splendid în mărinimie, i-a urmat sicriul până la groapă”.

Maria Cunțan

Ouă roșii

Pământul se cutremurase,
S-a-ntunecat în miezul zilei,
Iar sus pe Golgota murise
Isus împărțitorul milei.
Apostoli și mironisițe
Erau cutremurați de-un dor
De-a mântui sfintele moaște
Și-a le-ngropa în legea lor.

Pilat nu le-a-mplinit rugarea.
Cesarul se putea temea,
Că luat de dânșii trupul rece
Cum poruncise – va-nvia.
Maria Magdalena însă,
Cea credincioasă lui Isus,
A înroșit un coș de ouă
Și cinste lui Pilat le-a dus.

Pilat uimit de-așa minune
Uitându-și gândurile grele
I-a zis Mariei Magdalene
Să ceară ceva pentru ele.
S-a înroșit mironosița
Și-a îndrăznit să-l roage-ncet:
“Dă-mi mie trupul de pe cruce
Al lui Isus din Nazaret”…

Pilat s-a tulburat o clipă,
S-a hotărât apoi să-l deie.
A luat din mâna ei ploconul…
Ce să se teamă de-o femeie?
Mironosița-nvingătoare
Cu doi apostolii mai străini
Culcară-ntr-un mormânt de piatră
Pe cel încununat cu spini.

Și-a străjuit apoi mormântul
Și piatra se pecetlui,
Dar cel ce-a întrupat Cuvântul
A înviat a treia zi.

Poezia de mai sus figurează în volumul “Din caierul vremii”, (II) Ed. Minerva, București 1916.

Păzea! O specie nouă:poezia etnobotanică

Disputa îndrăcită privind consumul de droguri, mascate lingvistic sub denumirea de etnobotanice, ocupă un spațiu important al vorbăriei publice actuale. Dilema…cardinală a actualității: să fie lăsate să prospere, sau să se desființeze acele magazine deocheate, care desfac astfel de produse, destinate mai ales tinerilor- destul de multi!- debusolați ai României de azi? Se emit pe aceasta temă, fraze oacheșe, opinii savante, pro sau conta, de către diverși… specialiști în toate și în nimic, se organizează mese rotunde că așa e în… democrație. Și, pentru că orice molimă se extinde prin succesul ei funest, moda consumului de etnobotanice a contaminat și viața literară. Urmărind fenomenul, putem aprecia faptul că deja a apărut - în poezie -o nouă specie literară numită etnobotanică, pe cale de a ocupa poziții …de forță în ierahiile domeniului, specie susținută nu numai de producători de… pliculețe versificate, dar și de etno-comentatorii de ultimă oră.
În statutul acestei mode figurează, ca principiu de bază - nici nu se putea altfel ! -, contestarea lui Mihai Eminescu, ca poet național, ca poet nepereche, în fine, ca prezență importantă în manualele școlare. Dar, zicem noi, nici marile nume ale poeziei universale n-ar rezista “originalității”navalnice a poeților de categorie etno! Etnobotanicele din spațiul poeziei au același efect ca și celelalte vândute prin magazine, unul dizolvant, și constituie o imensă ofensă la adresa Poeziei dintotdeauna. Precaritatea acestei producții fals/ literare nu ne îngăduie nicio clipă a o privi ca pe un experiment , în sensul cunoscut, acceptat și apoi inclus în istoria literaturii. El nu vizează înnoirea, ci doar impunerea derizoriului într-un domeniu privilegiat al artei.

Acestea fiind zise să trecem cu grăbire la un alt “elogiu”- în versuri -, adus acestei înfățișări, absolut inedite, a unei părți a non- poeziei de azi, promovate de unele reviste cu mare succes, spre imensa stupoare a cititorilor adevarați care, derutați, așteaptă cu totul altceva.

Să vezi și să te crucești…

Să vezi şi să te cruceşti:
au apărut etnobotanicele poeticeşti,
pot fi ingurgitate, citite, eventual
în reviste doldora de prestigiu intelectual…

Acestea se cumpără la liber, de la chioşcurile de ziare,
amplasate în împortante intersecţii literare
încât,
producătorii şi consumatorii de poezie de ultimă generaţie
să intre imediat în fibrilaţie,
mă rog, starea lor supremă de graţie.
De când pe cerul literaturii române i-a apărut steaua
poezia etnobotanică s-a înfrățit cu maneaua,
concluzia-i una - doar întâmplător cel ce o scrie,
cu frenetică maestrie,
nu se numesc Adrian Copilul Minune
ori Vali Vijelie…
Cu cât poezia aceasta, la gramaj, are mai multă valoare
mai plăcută-i sedinţa de prizare,
curentul acesta, după cum bănuim,
se poate numi, nu-i vorbă, “prizism”
efectul lui e aproape instantaneu -
cum te aşezi pe citit
cu atât eşti mai ameţit,
pentru că, fapt dovedit,
poezia etnobotanicească
reprezinta ultima cucerire scriitoricească,
mari amatori de literatura de “iarbă”
în calitate de specialişti-degustători
criticii literari…ierbivori
încep să fiarbă,
si dau buzna să scrie
despre această nemaipomenită poezie
cronici şi tot felul de analize
sub pana lor poezia etnobotanică
este de sorginte titanică,
făra ea
secolul 21, literar,
nici nu venea…
Dar, în fond, au poeţii etnobotanici vreo vină,
importă ei cumva iarbă clandestină?
Fac trafic, o cumpară pe sub mână?
Pe sub mâna cu care scriu
săptămână de săptămână?
Nici vorba.
Ei transformă în iarbă chiar limba română,
o toacă, o transformă în praf
şi-o strâng în grămăjoare
sub forme absolut literare
numite versuri sau strofe -
toate incendiare.
Etnobotanica în poezie,
bine zice un poet de resort
e meserie de meserie…
Se lipeşte de tine
încât n-ai nici o scapare,
decât tîrziu,
prin dezintoxicare…

Florentin Popescu
despre volumul
“Nuferi blestemând “
(revista Meandre, nr.1-2, 2010)



Cel care l-a cunoscut pe omul Florin Costinescu, iar mai apoi l-a citit pe poetul Florin Costinescu, din recentul volum "Nuferi blestemând", Bucureşti, Ed. Semne, 2010, dar şi din altele care l-au precedat, nu poate să nu rămână surprins de multitudinea faţetelor lirice - multitudine tematică, dar şi stilistică -, ale creaţiei lui, căci, aidoma unui actor de teatru care îşi schimbă costumele relativ des, după cum cer rolurile, acest poet reuşeşte să treacă de la un cadru la altul şi - în consecinţă- de la o modalitate la alta cu o uimitoare rapiditate şi într-un mod atât de bine gândit încât, practic, ai putea crede că te afli în faţa mai multor poeţi şi nu a unuia singur.
Lipsit de o anume unitate, care să te ducă cu gândul că ai în faţă un autor ce propune un univers liric cu coordonate sigure, precise, volumul apărut recent şi cu un titlu atât de surprinzător dă seamă, încă odată, despre o anume manieră de a scrie poezie adevărată, înzestrată, aşadar, cu toate virtuţile care s-o facă uşor inteligibilă, interesantă şi într-o oarecare măsură, unică în contextual mai larg al textelor ce se scriu şi se publică astăzi cu nemiluita prin reviste şi prin cărţi, cu pretenţia de literatură beletristică autentică, revindecându-şi, altfel zis, dreptul la existenţă şi la perenitate.
Structural romantic, Florin Costinescu nu-şi mai caută, ca altădată romanticii, care au stârnit curentul ce le poartă numele, în universuri îndepărtate, imaginare, pentru că lui subiectele şi temele poeziei îi sunt furnizate pe tavă, la tot pasul, de o realitate agresivă. E realitatea unei lumi ce pare a-şi fi pierdut busola, o realitate în care s-au răsturnat valorile, iar adevărurile sunt deturnate până la desfiinţare.
Aşa de pildă, nici Firul cu plumb, cum se cheamă una din poezii, nu mai poate indica indubitabil, ca dintotdeauna, verticalitatea - cea spirituală, desigur,- ceea ce îl indrituie pe autor să se întrebe:” De ce nu mai stă piatră pe piatră/sentiment pe sentiment/ lumină pe lumină?/ De ce prăvălirea e lege şi încovoierea la fel?”, pentru ca apoi să-şi dea singur răspunsul:” Tristeţea însăşi se năruie ţinându-se, iată/, de gardul putrezit de la marginea oraşelor, /ca ultimul beţivan de provincie…”
Nepărăsit de tot de energii şi crezând totuşi într-o revigorare a omului - citeşte, a românului-, poetul scrie într-un alt loc, adresându-se semenilor: “ Adună-te, adună-te, /din mările secate de tunete,/ regăseşte-te, regăseşte-te încă,/ până nu te soarbe ceaţa adâncă./ Caută ţărmul, mereu mişcătorul,/ şi-n palmă apa-ţi va turna însăşi Izvorul,/ caută Raza începătoare a toate,/ îţi va deschide uşile ferecate” (Adună-te).
Cu o doză mare de candoare, pe care n-o mimează de fel, poetul se arată a fi nedumerit de răsturnarea valorilor, iar textul lui, plin de sugestii şi de trimiteri la realitatea imediată, se doreşte a fi un Peisaj cu clauni :”Mă întreb dacă am mai fost vreodată pe aici, /pe unde viscoleşte cu cenuşă peste nuferi în agonie (şi aici simbolul nufărului văzut ca întruchipare a purităţii şi curăţeniei, e predominant,n.n.)/ pe unde chipuri sacre sunt smulse din rame şi duse/la eşafod de clauni şi metrese făcând gesturi obscene ,/.../ Mă întreb dacă am mai auzit ceea ce aud astăzi,/ imnuri întru preamărirea Nimicului, rostite cu evlavie adulteră în piaţa publică,/ zgomotul intens de roată de piatră/ rostogolit peste sufletul eternităţii.../În care viaţă am mai trăit toate acestea?”

În contextual unor astfel de sentimente, un poem precum Întrebări, aminteşte cumva de patosul lui Adrian Păunescu şi devine simbolic pentru un anume fel de gândire, dar şi pentru nevoia regenerarii, a trezirii din letargie:” Române, mai trăieşti, mai ai suflare?Parcă-ai purta la cap o lumânare… Eşti încă viu? Mai ştii ce-i bucuria? Te-ai cununat cumva cu agonia?...Române, mai trăieşti, mai ai suflare? Acordă-ţi ţie însuţi îndurare/ Şi somnul lasă-l, plânsul de asemeni/ încearcă, după cum ai fost, să-ţi semeni…”
O altă faţetă a poeziei pe care o scrie Florin Costinescu se referă la ceea ce am putea numi, cu un termen consacrat, meditaţia filosofică asupra vieţii şi naturii, asupra văzutelor şi nevăzutelor din universul în care ne-a fost dat trăim şi să gândim(Cârtiţa, Umbra vinovată, Nuferi blestemând s.a.) Peisajului exterior, cel geografic, poetul îi contrapune celălalt peisaj, al interiorului propriu, de unde şi un fel de panteism răsturnat, în care lucrurile îl incită la conversaţie şi, în final, îl provoacă la meditaţie:” Piatra mă imploră să-i spun ce cred despre ea,/ vântul îmi cere un cuvânt despre el,/ vulturii îmi atin calea să mă întrebe despre ghearele lor ;/ degeaba, le răspund, nu sunt atotştiutor,//Ştiu doar cine e acela care cu piatra aruncă, /cine-i acela ce vântul stârneşte,/ cât despre gheare de vulturi,/ sunt sigur că nu pot purta/ daruri de nuntă …(Nu sunt atotştiutor).Sau :”Departe de a fi chin – bărbăţie supremă/ este smulgerea munţilor din pământ/ pentru o floare;/ clopote mari, cu ecouri ne-nvinse, /ies din adâncul fierbinte,/ când pentru o simplă floare de colt/ munţi fără nume /se smulg spre cer cu disperare…”(Clopote în adâncul fierbinte) .
Evident, cunoscând cărţile anterioare ale poetului am bănuit că nici din cea prezentă nu vor lipsi poemele de dragoste, cum n-au lipsit nici din cele mai vechi. Lăsându-le însă la o parte( nu pentru că n-ar merita să fie comentate ci, pur şi simplu, din cauza spaţiului, fatalmente, limitat al comentariului), vom marca o direcţie cu totul nouă în care îşi exersează Florin Costinescu pana : cea a poeziei sacre, de inspiraţie religioasă. Deşi se pot număra pe degetele de la o singură mână în prezentul volum, astfel de texte descoperă o faţetă cu totul nouă a creaţiei poetului. Şi e musai să mărturisim că ne-au plăcut. Iată cum începe poemul Sete, amintind prin gravitatea zicerii de unele poeme ale lui V. Voiculescu:” Mi-a fost sete şi El mi-a dat să beau rouă,/ arşiţa m-a îndemnat să cer nemăsurat, să implor/ doar pentru mine/ o picătură doar- îţi ajunge, mi-a spus Domnul, /şi a înclinat o frunză spre călătorul ce eram”, terminându-se aşa:” Şi atunci am văzut: frunzele acelea aplecate spre setea noastră de a-L afla/ erau chiar mâinile Lui/ împreunate în rugăciune, ocrotindu-ne… Şi încă un final , sugestiv şi el:” Din ce ai spus, Doamne, totul s-a adeverit, /s-a înrourat, a dat în floare, s-a neţărmurit, /câmpiie vorbesc cu verdele,/ apele glăsuiesc cu şopotul,/ arborii cu frunzele,/ norii cu ploile, / doar Tu, Doamne, cu Toatele, cu Eternitatea şi Clopotul… (Doamne, cuvintele Tale).
Inegal, statistic vorbind, dar divers în motive lirice şi în tematică, noul volum al lui Florin Costinescu adaugă încă o cărămidă la un edificiu poetic ridicat de-a lungul mai multor decenii şi care vine să reconfirme, dacă mai era nevoie, că avem a face cu un poet adevărat, născut şi nu făcut, peste numele căruia evaluatorii literaturii noastre de azi şi de mâine nu vor putea trece fără o atentă luare aminte.

Poezii din volumul "Nuferi blestemând"

apărut la Editura SemnE, 2010


Despre Secolul lui Pericle , nimic…


Despre Secolul lui Pericle, nimic,
în dreapta şi-n stânga tobe, ghitare electrice , dansatoare
de striptease, în centru - prezentatorul îmbăiat în aplauze,
gladiatorul modern luptându-se până la epuizare
cu propria-i celebritate…

Despre Secolul lui Pericle,nimic,
nişte ani uitaţi înghesuiţi într-un ungher nefericit al istoriei,
dacă-i căuţi prin buzunare găseşti doar pietre sfărâmate şi
în cel mai fericit caz, câteva seminţe calcinate,
scăpate de prigoana vântului,

Şi-apoi, doamnelor şi domnilor, cine a fost Pericle ăsta,
de vrea să dea buzna în buna noastră dispoziţie, cu cei
o sută de ani ai săi?
Întreabă prezentatorul la scenă deschisă
suflecându-şi mânecile,
Ia-o mai încet babacule,
că aici e distracţie de distracţie,
ne deranjezi
şi noi facem urât.

Fata de la bară dădu semnalul aplauzelor şi
imediat începu numărul următor, care o făcuse celebră,
o piruietă şi încă una, balansuri si răsturnări savante
peste marginile încinse ale entuziasmului general,
jocul intens de lumini, chipuri în extaz, înnotând în transpiraţii
fluorescente.

Jos Pericle!- strigă cineva , animând sală,
Jos!- reluară ceilalţi, fluturându-şi mâinile în aer
ca-n timpul unui şlagăr al magnificei trupe
dintre blocuri,

La muzeu cu el,
la muzeu, vociferează unii,
Pericle ăsta
nici măcar nu a fost
sexy…

febr.2000

Zidul ursuz

As vrea sa vă spun câte ceva despre un zid,
pe care nu-l văd, dar il simt,
umed şi rece, dar mai ales ursuz,
nu suportă nici atingrea braţelor voluptoase
ale iederii; de cum incearcă să-l mângâie, sovăielnice,
cu primele mlădite,neştiutoare, se scutură, se încruntă
ameninţă cu bătrânul lăinicer îngropat cu sute de ani
în urmă sub umbra ce-o face pământului ce-l susţine;
pe toţi i-ar pune pe fugă zidul acesta inexistent si inatacabil,
o adevarată redută -
prieten cu ceaţa si şopârlele noptatice,
zidul acesta e lângă mine oriunde mă aflu,
îi aud tusea înfundată, de câte ori trec pe lângă o apă curgătoare,
de câte ori întind mâna spre un fruct
minunând-mă de rotunjimea lui ireală,
chiar si când urc dealul spre a atinge cu gândul
lumina abia născutului curcubeu,
el mi se aşează înainte incruntat,
in numele unei justitii necunoscute…

martie ,2010


În genunchi


Stă în ghenunchi,
ducându-şi crucile,
întinde mâna ,
la toate răscrucile,
ieri din nou l-am văzut
pe jarul asfaltului,
cerând milă trecătorilor
şi neantului,
îşi ţinea capu-ntre mâini,
ca pe-o cutie a milei
lătrat de claxoane şi câini,
nu ştie nici cine-i…

De unde vine?

Încotro pleacă?

Viaţa-i întreagă
e ruptă în fugă
din clipa cea seacă,

Uneori întunericul
îi aruncă un ban,
iar vântuldin praf
îi face statuie
în Piaţa Centrală
unde domni importanţi
vorbesc cu vehemenţă
mulţimii
acuzând cerul
de apocaliptica
încălzirea globală…


Te-aş fi putut cunoaşte


Te-aş fi putut cunoaşte dacă-ai fi existat,
te-ar fi vânat flămândă privirea mea plebee,
şi fără vreun efort cu ea te-aş fi urcat
în noua mea caleaşcă s-admiri Calea Lactee...

Uşor ţi-aş pune pasul pe alb-sideful scării,
spre-a te-ntâlni cu-albastrul ce găzduieşte Raiul,
un majordom subţire, oştean al aşteptării,
supus îşi va deschide, de aur, evantaiul...

Din caldarâmul tandru, cu şleauri argintii,
vor răsări-n atingeri pleiade noi – şi cerul
va-ncuviinţa în palmă pe una să o ţii
să-ţi fie pentr-o viaţă – şi încă, giuvaerul,

Dar tu cu-mpotrivirea pe care-o porţi în mâini,
precum cristalul magic din magica poveste,
spre disperarea-mi mută ivirea ţi-o amâni -
şi încă niciun clopot nu-mi dă, că eşti, de veste...

2010

Timp integru

Şi ceasul parcă bate-n alb,
şi ceasul parcă bate-n negru,
doar timpul ce ne trece-n sine
rămâne pururea integru.


Profeţii noi


Ci drumul drept e, iată, labirintul,
noi profeţii în lume bat monede,
cel credincios e cel care nu crede,
nici aurul nu-i aur, ci argintul,

Ce-i Ordinea?Puterea e-n De-a valma,
urâtul e-un record de frumuseţe,
iar fesele ni-s prezentate feţe,
minciuna este cea ce naşte faima,

Din mersul îndărăt, cândva, blamatul,
făcut-au unii mersul sacru,
în ştreang atârnă-a hoţ, nevinovatul,
iar dulcele, cel vechi, devine acrul,

Din scenă-i scos cel ce iubeşte sonul,
şi-i pătimaş al ariilor celebre,
îl locul lui e-aplaudat afonul,
cântând din coate, noadă şi vertebre,

Cel ce deschide uşa-i plin de vini,
iar cel ce-o trece, el drumeţul,
îţi cere, oţărât, să i te-nchini
c-aşa scrie mai nou, letopiseţul,

Chiar becul roşu, semnul de bordel,
pe care-l reperau din marş recruţii,
se va aprinde sub drapel,
la porţi de nalte instituţii...


Prapuri cenuşii


Faptul că ştii să priveşti în faţă,
să nu te-ncovoi, să strigi,
chiar dacă nu te aude nimeni,
te face invulnerabilă, speranţă a mea,
având siluieta florii soarelui .

Adevărat,
multe trecură fără să lase vreo urmă
în clepsidrele timpului, au fost duse de ape
şi înnecate în mâluri vâscoase;
stârnită de vreo pală de vânt,
nici cenuşa nu-şi mai aduce aminte
de profeţii minciunii;

Şi totuşi, nimicul
e tot mai avar în juru-mi,
sună neobosit în trompete, bate
în tobele laşităţii şi cântă imnuri
de proslăvire a ceţii;

Ieri l-am văzut mărşăluind
pe străzile cetăţii, aplaudat din balcoane,
fluturând prapuri cenuşii,
a victorie....

Doamne,
ce batjocură a ideii de măreţie...


Cai diafani


Întâmplări fericite ale memoriei,
cele prin care irump imagini vechi
ale copilăriei; descoperindu-te pe tine însuţi
în labirintul celor o mie de culori ale primelor vârste
priveşte-te singur şi în singurătate – aminteşte-ţi
de caii diafani ai răsăritului de soare
care te-au dus în şeile lor la margini de ape,
între macii fierbinţi, în câmpuri vinovate
numai de prea multă rodire, aminteşte-ţi
de braţele bunicului ridicându-te să te loveşti
cu fruntea de cer, spre a avea în viaţă noroc,
aminteşte-ţi de fulgerele şi ploile acelor ani,
prin care mai mult ai alergat decât ai mers,
o,din nou îmi bateţi la uşa ce abia se mai deschide
voi, încă tinere, întâmplări fericite ale memoriei...


De la capăt

Îmbrăcat în cămaşa de ştiri zilnice –
muritorul de rând...
carnea lui sfârâie mocnit
arsă de silabele ultimelor veşti,
mersul lui este definţia îngândurării;
ocoleşte rondurile de flori,
foloseşte numai trecerile de pietoni,
citeşte cu atenţie anunţurile despre
reducerea preţurilor lipite pe geamurile magazinelor,
îşi pipăie din când în când
punga de plastic din buzunar,
muritorul de rând vrea să doarmă liniştit
în patul lui,
ca a doua zi s-o poată lua de la capăt,
scrie liste lungi cu acatiste;

el ştie că marmora nu se va lăsa niciodată cioplită
pentru a-i cuprinde chipul;
nici bronzul,
nici lemnul,
el ştie că sub cămaşa ce i-a fost hărăzită
nici nu există,

Muritorul de rând vrea să trăiască
măcar până mâine,
dă, Doamne,
măcar până mâine,
dă, Doamne
nimic nu-l clatină
din această dorinţă supremă...