Sertar - Poezii noi

Ioan Flora, scriptorul
Recitind o dedicaţie:
”Prietenului meu, poetului Florin Costinescu,
cu toată dragostea. 8 februarie 2002

Multe a văzut în viaţa lui poetul Ioan Flora,
îi era deajuns să perceapă un contur în mişcare
şi privirea lui ageră îl umplea imediat cu materie lirică
de maximă puritate,
încât rezultatul putea fi privit ca obiect distinct,
cu cel mai mare folos şi deplină încântare.
Era relaţia lui privilegiată cu lumea.
El insuşi spunea:” Sunt oameni în jurul meu.
Adevăraţi, drepti.Gesticulând,
comenteaza texte lirice bine scrise”.
Eu eram unul dintre acei oameni.
Întâmplator.
De multe ori fiind singur în jurul lui,
mai ales când plecam împreună, sărind gardul orelor de muncă,
spre a ne cuibări în bodega din gura parcului Herăstrau.
Folosea apelativul ” bătrâne”cu un firesc
de care era doar el înstare: îl invăţase
bine de la Nichita, de care vorbea cu evalvia
dinaintea unei icoane.
Nu se ridica în vârful picioarelor, dar vedea tot, până departe.
Nu-i trebuiau scări, detesta tribunele.
Dacă dădea de vreo urmă sau semn îi era deajuns
să ajungă la esenţa . Cu o viteză uluitoare. Zâmbind.
Nu puteam să-l urmăresc, dar nu mă certa:
fiecare cu drumul său, bătrâne,
Ştia să dea mâna cu iarna chiar dacă ii îngheţau degetele.
Petrecea cu privirile vara până se pierdea
după dealurile propriilor sale amintiri.
Pentru cănu putea respinge pe nimeni, generos,
a întins mâna şi spre cineva absolut necunoascut.
Iar necunoscutul i-a prins mâna
si nu i-a mai dat drumul. L-a tras după el.
În urma lui conturele plâng.
Ioan Flora, desăvârşitul scriptor…

18 feb.2010

Cupola

Intrasem sub cupola aceea fără zgomot
încât nici îngerii nu m-au auzit preocupaţi fiind
de îndeletnicirile lor milenare; până la ea urcasem un munte,
apoi altul, după ce străbatusem cu o corabie cu pânze
câteva mări şi un ocean adânc precum cerul
spre care îsi trimitea magnific valurile
să loveasca alte ţărmuri, mai tainice,
necunoscute, fără urme de tălpi şi ancore,
de focuri părasite în grabă,
astfel am văzut,
astfel am auzit,
astfel am înţeles
ce înseamnă într-adevăr Calea Adevărată,
firul acela plutitor
peste vârste şi credinţe, acelaşi
de la început şi până totdeauna.

Cui îi e foame sub această cupola?
Cui ii e frig?
Sete cui?
Nimeni n-a auzit acolo de-acestea vreodată.
Sub cupola este însuşi belşugul - în formele lui
cele mai nevinovate.
Şi bucuria este. Şi speranţa, deasemenea.
De sub cupola începe axa care susţine întreaga Zidire.

Febr.2010

Doar tu

Începând de mâine,
din secolul următor,
îmi voi aminti de tine,
până atunci
te voi privi pur si simplu,
te voi privi
până iţi vei ieşi din minţi,
te voi tortura
cu neruşinarea mea
de a nu îţi refuza amintirea …

Cine stie când va începe mâine?
Dar secolul urmator ?
să ridice două degete,
va primi nota maximă …

Mă uit in jur - nimeni
toţi ridică din umeri
se uită nedumeriţi unii la alţii
doar tu rănindu-mă - nerănindu-mă -
ispită şi departare ,
ridici două degete
ca o elevă silitoare
de la vestita Şcoală a Carmelitelor…

2008

Elfi

Mereu ceva, neguros sau limpede,
stă îndărătul oricărui lucru aflat la vedere, mai aproape
ori mai departe; te apropii şi-auzi cadenţa unei răsuflări,
ritmul asemănator cu cel al unei inimi,
un abur fierbinte la început, apoi tot mai rece
urmând ciclul anotimpurilor
îţi cercetează simţurile
şi-ntrebător te învăluie….

“Sunt elfii” - îţi spui abia soptit
să nu le divulgi existenţa,
elfii acelui loc, doar ei pot sta în spatele
fiecărui lucru; ei, micii regi
ce şi-au aruncat coroanele aurite
şi şi-au părăsit tronurile
pentru a se juca liberi după zidurile
lucrurilor pe care le vedem
din pură obişnuinţă…

Alegerea lor pentru totdeauna:
viata înapoia zidurilor impenetrabile.

Elfii, anonimii constructori
ai universului.

29.01. 2010

Cătuşe de sidef, de-azur cătuşe…

Pe Nefertiti am iubit-o, recunosc, instantaneu
crezând în ea mai mult ca-n Dumnezeu,
cu steagul inocenţei la catarg
în ochii ei pluteam. Şi m-avântam în larg…

Visam pe-atunci, domniţe, regi, cetăţi
ceremonii cu smirnă, antichităţi,
iubiri cu iz de fruct necopt şi mirodenii ,
licori pândind în vase de milenii,
când mi-apăru, măreaţă şi splendidă ,
chiar ea: Regina Atlantidă…

Doar ce-am întors o pagină din somnul,
ce mi-l dăduse ca pe-o taină Domnul,
şi dinainte-mi: Ea, venind – mister,
pe-o frunză - ce covor!- de palmier,
călătorind pe pală ce-adia-ntre pagini
arse de patimi şi priviri pe margini,
pagini de piatră, grele, apocrife,
ducând în spate mii de hieroglife…

Ştiam de mult că nu e vreo frigidă,
că supunea cu-n gest nisipul din clepsidră,
aşa că i-am întins, în somn, o mână,
crezând c-o să mi-o fac iubită şi stăpână,
eu anonimul, simplul fiu al humii,
intrând în Rai cu ea, Regina lumii!

Astfel aflai subit ce-i răstignirea
prins pe o cruce dulce ca uimirea,
pe crucea nopţii, cea de întuneric,
ce ştie-al răsplăti pe cel cucernic,

Dar Doamna, cea iubită, plutitoare,
făcu un semn spre stelele-n urcare
şi-un zgomot surd de roţi şi de copite
părând tumult de-oştiri nebiruite;
mă-nconjură ca pe-un intrus prădalnic,
spărgând cristalul visului cel tainic…

Venise, deci, spre noul ei ibovnic
stârnită de- un suav impuls războinic,
ce îl purta într-un surâs, discretă,
surâsu-acela, arma ei secretă;
îl văd şi-acum, o, lancea-i ascutită
din ochii eu spre inima-mi pornită…

Învins ca-ntr-un turnir homeric
de-acel surâs lumină-întuneric,
m-am scufundat în vasta adiere
a mării tumultoase, de himere,

Ce zbatere-n adâncuri! Ce ispite!
In loc de scoici, doar vise risipite...
Doar călători de piatră implorând coralii
podoabă de-a le fi de Saturnalii...

Când am ieşit din nou la suprafaţă
în lume se făcuse dimineaţă,
aveam la mâini , de Nefertiti puse,
cătuşe de sidef, de azur cătuşe...

Pe care le mai port, chiar nevăzute,
o, tinereţi, o vremuri revolute!
Pe Nefertiti am iubit-o ,recunosc, instantaneu,
crezând în ea mai mult ca-n Dumnezeu...

Florin Costinescu

Mihai Antonescu despre volumul Secunda eternă

Un brad tânăr sub steaua lui

Despre un azur blând răzimat pe umerii dealurilor aş vrea să scriu, despre cum lumina se înveleşte în regretul stingerii pustiindu-se pe drum de vremelnici luceferi, poate,ori mai bine, despre ochiul tainic al cuiva nenumit încă, odihnind între tremurul pleoapei şi lacrimă până la întorsul vederii pe dinăuntrul sinelui. Căci, tot ce este împrejurul ne conţine, după cum, ce suntem, într-o bănuielnică minune se destramă, anticipând dorul şi reîntoarcerea.E un dus-întors în poezia lui Florin Costinescu, rareori fără o izbândă ascunsă în freamătul poemului, asemeni unui pârâu ce nu-şi doreşte stingerea în oceanul tuturor şi al nimănui, ci mai curând apleacă pământul invers, de dragul revenirii la sfintele izvoare. Secunda eternă, volum apărut la Editura Muzeul Literaturii Române în anul 2008, este, cu siguranţă , locul de întâlnire şi interferenţă al tuturor modalităţilor şi formelor de expresie prin care poetul s-a făcut cunoscut şi apreciat de-a lungul unei continue prefaceri ascensionale.Inelul cu diamant am spune, răsucit pe degetul timpului întru recunoaştere şi rămânere. O blândeţe, ce numai din apele adânci ale sinelui poate izvorî, precum şi o uşurinţă de exprimare, ce vădeşte trecerea cu bine prin canoane şi o excelentă înţelegere faţă de cărăuşia limbii rostuite în text, fac din poemele lui Florin Costinescu adevărate praguri de atins şi uimire întru aflarea unor astfel de universuri :” O lacrimă totul a fost la-nceput,/rotindu-se, ne-a născut, ne-a-ncăput, înotam liberi în pupile de peşti,/zvâcnind, de zodii atrasi, spre cele cereşti,/Tărmii surpaţi lunecau rând pe rând,/ nu se visau încă pământ, Şi totuşi căzu, trăznet, prima fărădelege,/ a lacrimii care-ncepu să sece…(Balans înterupt). Poetul e demiurg în dinauntru, ca şi în dinafara, modelându-şi universul aidoma gândului ce-l străbate până la revelaţie:”Şansa pietrei de a fi comparată cu o inimă,/ sansa inimii de a se auzi bătând şi prin ziduri de piatră./ Legea bastiliilor de a se nărui. /Sansa ta,libertate”(Şansă). Din lumina florii de cireş până-n cea a unui septembrie ,unde orice culoare isi duce umbra ei ca pe o izbândă înspre un bănuit, dar încă îndepărtat dezghet, poetul, el însusi o elegie a fiintei ascunse în om şi lucruri, trece prin forme fixe, prozodice obsesii şi lirice incantaţii, adăstând sub cumpana sonetului cu o imagine legănându-se între sete si somn, pâna la regasirea de sine.” Din somnul tău cu lună dă-mi visul să-l colind/prin somnul meu cu soare retraversând amieze-/ pierdut şi regăsit copil în labirint/din visul tău voi face sub cumpenele treze…Spre a ne găsi o data am rătăcit atât/ cât n-au bănuţi în salbe tigancile la gât…”(Din somnul tău). Tuşa unor tristeţi, ca si daturi ale fiinţei întru însoţirea lumii, adumbresc sufletul poetului ghemuit fără vină într-o mărturie:”Piezis privesc spre mine cei burdişiţi de glorii,/li se hlizesc pe umeri galoanele de vată,/ de-atâta strălucire li se dilată porii,/spre geniul lor şi gheara de cârtiţă arată…Nimic neverosimil, chiar sumbrele vedenii,/ priveşte-le, Maria, pot să ajungă genii”(Pieziş privesc spre mine…). Dar secunda, cea eterna, cea suspendată între nostalgie şi conştiinta petrecerii cu vag parfum de întoarcere şi dor, cum spuneam, tot prezenţa si gestul mâinii aproapelui o determină, căci Florin Costinescu nu-i niciodată singur în poemele lui, ci musai în preajma îsau a femeii, ori a timpului ca întreg:”Mâna ta lăsând să cadă/o frunză în golul dintre fluturi,/
Închei spunând, chiar dacă prea puţin, că Florin Costinescu stă vertical şi limpede sub steaua lui, asemenea bradului într-o tânară pădure de fagi, vorbindu-ne despre măreţia cuvântului născut din flacără şi frig, până-n înverzirea poemului.

iunie,2009

Rânduri scrise ieri pentru a fi citite azi - pentru mâine

O întrebare urgentă:Câţi intelectuali contemporani
mai trăiesc asemenea idei ?


Vasile Pârvan

-Fiecare gând nou trebuie altoit pe unul înrudit, mai vechi .
-Tot ce e gând singuratic, chin tainic, pătimire a omului desfăcut de semenii lui, nu poate interesa pe nimeni.

Paul Zarifopol

-Înaintaşii nu sunt modele de copiat, ci puncte de plecare pentru creaţia nouă .
-Sunt figuri, şi figurile trăiesc vieţi: sunt apoi mutre- şi mutrele n-au vieţi: au numai cariere.

Octavian Goga

-Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca stropii de sânge pe-un câmp de bătălie.
-Adevaratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie.

Nicolae Iorga

-Gândul nu coboară acolo unde aude multă vorbă .
-Cine se teme de înaintaşii săi, fuge de comparaţie.

Camil Petrescu

-Criticismul sceptic a fost întotdeauna cel mai uşor de susţinut dintre atitudini, şi cel mai facil dintre maniere.
-Scrii cu sângele şi cu nervii tăi, sau nu scrii de loc

Lucian Blaga

-Cele mai mari prostii nu le spun proştii, ci capetele mijlocii, care vânează după originalitate.
-Poetul nu este atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie.

Mihail Sadoveanu

-Valoarea morală a omului e în raport cu facultatea de a iubi .
-Despre asemenea oameni care se învârt cu sumedenie de vorbe goale în jurul unei totale lipse de idei şi sentimente se poate spune că fac ca acei bărbieri care ţăcănesc prea mult din foarfece la capul chelului.

Tudor Vianu

-Excesul trădează totdeauna scopul; sobrietatea îl slujeşte mult mai bine .
-La ce bun să scrii dacă nu aduci un suflu nou, un mesaj personal, vigoarea unei forţe proprii in serviciul unei cauze comune?

Mihai Ralea

-Sufletele nobile sunt lipsite de interes pentru imediat, fiindcă sunt indiferente la reuşită .
-Gustul pentru insignifienţă e semn de profundă rafinare.

G.Călinescu

-Talentul este abilitatea de a-ţi ascunde talentul acolo unde este nevoie .
-Criticul trebuie sa fie un raportor al umanitătii, iar nu un reporter al oportuniţii.

Tudor Arghezi

-Adevărată din tot timpul care fuge e secunda .
-Scriitorul preocupat de condensarea sensurilor şi ideilor şi care nu preferă cristalului limonada, nu caută succese, caută să se împlinească, indiferent de rezultatul sonorităţii publice.