Jurnal

Câte ceva despre buruiana literară

Năpădit din toate părţile de tot felul de buruieni literare, unele anuale, dar avide de a lua în primire teritorii cât mai întinse, altele perene, cu experienţă îndelungată, de decenii, în a se hrăni cu sevele ce s-ar cuveni altor plante, cu merite certe, ogorul nostru literar de-abia mai poate spera în apariţia întâmplătoare a unor răzleţe spice de grâu pentru pâinea cea de toate zile a consumatorului de literatură autentică. Spre deosebire de cea de câmp, sau de cea care dă năvală prin locurile virane, având aspiraţii modeste- şi asta până la vremea ierbicidării sau a tradiţionalei sape -, buruiana literară are pretenţia deşănţată de a-şi atrage, prin orice mijloace, atributele marelui prestigiu, teoretizează, în folos propriu, necesitatea acaparării de noi teritorii în numele unui întâietăţi pe care şi-o autoproclamă vârtos, prin diverse gazete şi gazetuţe sfidând, cu o indignare de intensitatea celei „proletare” de altădată, orice altă ...plantă neînrudită, ca ea, cu pălămida şi costreiul, ce se încumetă să ajungă la lumină, etichetând-o drept „fără valoare”, „încremenită în proiect”, „nostalgică” ori, de-a dreptul, „antieroropeană”. Ceea ce înseamnă, desigur, acuzaţii grave menite a conduce la stârpirea acesteia şi la victoria definitivă a lor, a buruienilor resentimentare, asupra fiecărui cuadrat de pagină literară. De obicei, buruiana de acest tip n-are ceea ce se înţelege, în sens clasic, prin talent literar, ci doar o dorinţă enormă, bolnăvicioasă, de parvenire intelectuală, de ieşire din anonimat prin intermediul acestui domeniu special. Adevăratul ei talent este acela de a ultragia bunul simţ, de a bulversa aşteptarea legitimă în materie, de a intriga şi scandaliza, de a şoca până la consternare. Ea ţinteşte gloria de moment , prin premii ticluite şi recunoaştere supradimnesionată la nivelul clicii ei literare, pentru că - nu spun o noutate- buruiană literară la buruiană literară trage, buruiană literară cu buruiană literară se adună şi pun la cale toate cele: campanii de presă împotriva”celorlalţi”, lansări de cărţi „geniale”, simpozioane „eveniment” etc. Prin definiţie, aceasta nu se arată interesată de cititorul obişnuit de literatură, de gusturile lui – dimpotrivă; acesta este considerat un fel de tarat intelectual, incapabil de a înţelege, de a „vedea” idei geniale, absolut originale. Buruiana literară este purtătoarea unui orgoliu nemăsurat, considerând că literatura, nu numai cea română, dar şi cea mondială, începe cu „opera” sa. În numele acestui orgoliu contestă, cu o vehemenţă calculată şi profitabilă, tot ce înseamnă tradiţie, acumulare în timp, valoare atestată şi intrată ca atare în conştiinţa populară, acestea fiind asimilate, până la saturaţie, cu stagnarea, cu spiritul retrograd în ceea ce are el mai respingător şi, în final, cu mitizarea vinovată. Buruiana literară n-are nevoie de mituri; ea se angajează să le „demoleze”, ea le contestă. În general, contestă tot ceea ce nu-i seamănă sau se dovedeşte a fi contrariul ei - prin sens şi semnificaţie artistică. Producătoare de zgomot permanent, ea a inventat stampila conţinând cuvântul-infamant „expirat” pe care nu pridideşte a o aplica în dreapta şi în stânga, pe fruntea tuturor acelora pe care nu-i poate năpădi, datorită staturii lor creatoare, susţinută de operă şi reputaţie. Dacă într-o discuţie, fie chiar şi relaxată, îl foloseşti ca argument pe Lucian Blaga, se inflamează imediat: cine mai e Blaga acum, astăzi, pentru noi ? Domnule, lumea s-a schimbat, avem nevoie de o altă poezie, argumentează cu aplomb buruiana literară, care abia aşteaptă să mai crească cu cinci centimetri spre a mai putea să sufoce vreo plantă folositoare, valoroasă, din apropiere. Bineînţeles, lumea invocată, lumea ei, are nevoie numai de poezia sa! Nici cu posteritatea lui Tudor Arghezi buruiana literară nu se află într-o relaţie mai bună:care, ăla care a scris „Cântarea omului”? A auzit că această carte a apărut în perioada comunismului. De aici, concluzia infamantă: „a pactizat”cu Diavolul! În general, istoria literaturii române e prea săracă în autori de calitate, spre a-i oferi modele măriei-sale, buruienii literare...Pentru că e socotit „poet naţional” sau - mai rău -, „nepereche”, iar fostul regim s-a folosit, în interes propagandistic de unele scrieri ale lui, bineinţeles, fără să-i ceară voie, Mihai Eminescu trebuie adus azi la condiţia unui minuscul poetaş al secolului al 19-lea, cu ceva calităţi, insuficiente însă pentru a fi plasat în fruntea ierarhiei literare româneşti. Iată cum se exprima o varietate de buruiană literară într-o gazetă, de altfel cu accentuate ifose intelectualiste, dar în fond cu inflexiuni ce amintesc de o perioadă de mare derută umană din istoria recentă a omenirii, perioadă în care nici cartea şi nici unii autori n-au fost scutiţi de o acerbă prigonire.”Eminescu trebuie eliberat din puşcăria manualelor perimate şi lăsat să se întoarcă în literatură!”- scrie negru pe alb, în flagrantă contradicţie cu valoarea operei –recunoscută în timp de atâtea minţi luminate - a acestui genial creator. Şi continuă, ca orice buruiană literară aflată în bătaia vântului prielnic:”Trebuie scutit de un chin inutil prin renunţarea la ideea că adolescenţii de azi vor avea de suferit din cauza faptului că nu îl mai vor comenta la examenul de bacalaureat! Singurii care vor simţi cu adevărat această durere sunt dascălii ce, la rândul lor, au tocit ani la rând lecţii despre eminescianism ce trebuiau turuite tinerilor, dar şi aceia care elevi fiind şi ei la timpul lor, dintr-un spirit meschin, se simt nedreptăţiţi că alţii scapă de un chin prin care ei au trebuit să treacă”. Ar reieşi din cele afirmate mai sus că, de peste aproape un secol, de când opera eminesciană este studiată în şcoli, aveam de a face cu un fel de coşmar pe care l-au trăit sărmanii elevi, obligaţi să înveţe Eminescu. În sfârsit, a venit, deci, vremea –ni se spune- ca Eminescu să fie „eliberat de puşcăria manualelor perimate”. În cele „neperimate” ce ar urma să fie alcătuite, să zicem, de buruiana literară, Eminescu, e clar, nu ar avea loc. Doar în biblioteci.”Locul lui Eminescu este în cărţi, în biblioteci, nu pe biletele de examen. Pentru că, la fel cum copiii mici asociază imaginea medicului ce le face injecţii cu durerea, şi Eminescu ajunsese să fie asociat cu toceala, cu stresul, cu tot ce are şcoala mai urât”- continuă buruiana literară, mergând pe firul „gândirii” altor buruieni, mai influente, deschizătoare de noi drumuri... anti-eminesciene. Nu suntem siguri că asemenea fraze emise de "eminenţele cenuşii" ale zilei nu ar putea intra, la adicătelea, în programele actuale pentru... resuscitarea învăţământului românesc avută în vedere de preşedintele în exerciţiu al Romaniei. În fond, dacă cineva vrea să afle cine a fost Herodot caută imediat pe „guglă”. De ce n-ar proceda la fel şi cu Eminescu! Un tinichigiu bun, la urma urmei, n-are nici în clin nici în mânecă cu Marele Poet! Cum ar fi să bată în tabla unei maşini cu ciocanul şi, în acelaşi timp, să recite în gând „Somnoroase păsărele”?Întrebare legitimă...Pur şi simplu le-ar speria, vai de ele!
Scriind toate acestea cu oarecare mâhnire, văzând lăţirea perversă a părţii buruienoase a vieţii noastre literare, un fel de manelizare în domeniul literelor, mă gândesc la sănătatea , tandreţea şi generozitatea gazonului . El reprezintă, prin comparaţie, lustrul, spiritului nobil, înţelegea superioară. Buruiana , oricare ar fi natura ei, vegetală sau umană, înseamnă , cum am văzut, cu totul altceva...