Păzea! O specie nouă:poezia etnobotanică
Disputa îndrăcită privind consumul de droguri, mascate lingvistic sub denumirea de etnobotanice, ocupă un spațiu important al vorbăriei publice actuale. Dilema…cardinală a actualității: să fie lăsate să prospere, sau să se desființeze acele magazine deocheate, care desfac astfel de produse, destinate mai ales tinerilor- destul de multi!- debusolați ai României de azi? Se emit pe aceasta temă, fraze oacheșe, opinii savante, pro sau conta, de către diverși… specialiști în toate și în nimic, se organizează mese rotunde că așa e în… democrație. Și, pentru că orice molimă se extinde prin succesul ei funest, moda consumului de etnobotanice a contaminat și viața literară. Urmărind fenomenul, putem aprecia faptul că deja a apărut - în poezie -o nouă specie literară numită etnobotanică, pe cale de a ocupa poziții …de forță în ierahiile domeniului, specie susținută nu numai de producători de… pliculețe versificate, dar și de etno-comentatorii de ultimă oră.
În statutul acestei mode figurează, ca principiu de bază - nici nu se putea altfel ! -, contestarea lui Mihai Eminescu, ca poet național, ca poet nepereche, în fine, ca prezență importantă în manualele școlare. Dar, zicem noi, nici marile nume ale poeziei universale n-ar rezista “originalității”navalnice a poeților de categorie etno! Etnobotanicele din spațiul poeziei au același efect ca și celelalte vândute prin magazine, unul dizolvant, și constituie o imensă ofensă la adresa Poeziei dintotdeauna. Precaritatea acestei producții fals/ literare nu ne îngăduie nicio clipă a o privi ca pe un experiment , în sensul cunoscut, acceptat și apoi inclus în istoria literaturii. El nu vizează înnoirea, ci doar impunerea derizoriului într-un domeniu privilegiat al artei.
Acestea fiind zise să trecem cu grăbire la un alt “elogiu”- în versuri -, adus acestei înfățișări, absolut inedite, a unei părți a non- poeziei de azi, promovate de unele reviste cu mare succes, spre imensa stupoare a cititorilor adevarați care, derutați, așteaptă cu totul altceva.
Să vezi și să te crucești…
Să vezi şi să te cruceşti:
au apărut etnobotanicele poeticeşti,
pot fi ingurgitate, citite, eventual
în reviste doldora de prestigiu intelectual…
Acestea se cumpără la liber, de la chioşcurile de ziare,
amplasate în împortante intersecţii literare
încât,
producătorii şi consumatorii de poezie de ultimă generaţie
să intre imediat în fibrilaţie,
mă rog, starea lor supremă de graţie.
De când pe cerul literaturii române i-a apărut steaua
poezia etnobotanică s-a înfrățit cu maneaua,
concluzia-i una - doar întâmplător cel ce o scrie,
cu frenetică maestrie,
nu se numesc Adrian Copilul Minune
ori Vali Vijelie…
Cu cât poezia aceasta, la gramaj, are mai multă valoare
mai plăcută-i sedinţa de prizare,
curentul acesta, după cum bănuim,
se poate numi, nu-i vorbă, “prizism”
efectul lui e aproape instantaneu -
cum te aşezi pe citit
cu atât eşti mai ameţit,
pentru că, fapt dovedit,
poezia etnobotanicească
reprezinta ultima cucerire scriitoricească,
mari amatori de literatura de “iarbă”
în calitate de specialişti-degustători
criticii literari…ierbivori
încep să fiarbă,
si dau buzna să scrie
despre această nemaipomenită poezie
cronici şi tot felul de analize
sub pana lor poezia etnobotanică
este de sorginte titanică,
făra ea
secolul 21, literar,
nici nu venea…
Dar, în fond, au poeţii etnobotanici vreo vină,
importă ei cumva iarbă clandestină?
Fac trafic, o cumpară pe sub mână?
Pe sub mâna cu care scriu
săptămână de săptămână?
Nici vorba.
Ei transformă în iarbă chiar limba română,
o toacă, o transformă în praf
şi-o strâng în grămăjoare
sub forme absolut literare
numite versuri sau strofe -
toate incendiare.
Etnobotanica în poezie,
bine zice un poet de resort
e meserie de meserie…
Se lipeşte de tine
încât n-ai nici o scapare,
decât tîrziu,
prin dezintoxicare…
sâmbătă, 12 februarie 2011
marți, 1 februarie 2011
Florentin Popescu
despre volumul
“Nuferi blestemând “
(revista Meandre, nr.1-2, 2010)
Cel care l-a cunoscut pe omul Florin Costinescu, iar mai apoi l-a citit pe poetul Florin Costinescu, din recentul volum "Nuferi blestemând", Bucureşti, Ed. Semne, 2010, dar şi din altele care l-au precedat, nu poate să nu rămână surprins de multitudinea faţetelor lirice - multitudine tematică, dar şi stilistică -, ale creaţiei lui, căci, aidoma unui actor de teatru care îşi schimbă costumele relativ des, după cum cer rolurile, acest poet reuşeşte să treacă de la un cadru la altul şi - în consecinţă- de la o modalitate la alta cu o uimitoare rapiditate şi într-un mod atât de bine gândit încât, practic, ai putea crede că te afli în faţa mai multor poeţi şi nu a unuia singur.
Lipsit de o anume unitate, care să te ducă cu gândul că ai în faţă un autor ce propune un univers liric cu coordonate sigure, precise, volumul apărut recent şi cu un titlu atât de surprinzător dă seamă, încă odată, despre o anume manieră de a scrie poezie adevărată, înzestrată, aşadar, cu toate virtuţile care s-o facă uşor inteligibilă, interesantă şi într-o oarecare măsură, unică în contextual mai larg al textelor ce se scriu şi se publică astăzi cu nemiluita prin reviste şi prin cărţi, cu pretenţia de literatură beletristică autentică, revindecându-şi, altfel zis, dreptul la existenţă şi la perenitate.
Structural romantic, Florin Costinescu nu-şi mai caută, ca altădată romanticii, care au stârnit curentul ce le poartă numele, în universuri îndepărtate, imaginare, pentru că lui subiectele şi temele poeziei îi sunt furnizate pe tavă, la tot pasul, de o realitate agresivă. E realitatea unei lumi ce pare a-şi fi pierdut busola, o realitate în care s-au răsturnat valorile, iar adevărurile sunt deturnate până la desfiinţare.
Aşa de pildă, nici Firul cu plumb, cum se cheamă una din poezii, nu mai poate indica indubitabil, ca dintotdeauna, verticalitatea - cea spirituală, desigur,- ceea ce îl indrituie pe autor să se întrebe:” De ce nu mai stă piatră pe piatră/sentiment pe sentiment/ lumină pe lumină?/ De ce prăvălirea e lege şi încovoierea la fel?”, pentru ca apoi să-şi dea singur răspunsul:” Tristeţea însăşi se năruie ţinându-se, iată/, de gardul putrezit de la marginea oraşelor, /ca ultimul beţivan de provincie…”
Nepărăsit de tot de energii şi crezând totuşi într-o revigorare a omului - citeşte, a românului-, poetul scrie într-un alt loc, adresându-se semenilor: “ Adună-te, adună-te, /din mările secate de tunete,/ regăseşte-te, regăseşte-te încă,/ până nu te soarbe ceaţa adâncă./ Caută ţărmul, mereu mişcătorul,/ şi-n palmă apa-ţi va turna însăşi Izvorul,/ caută Raza începătoare a toate,/ îţi va deschide uşile ferecate” (Adună-te).
Cu o doză mare de candoare, pe care n-o mimează de fel, poetul se arată a fi nedumerit de răsturnarea valorilor, iar textul lui, plin de sugestii şi de trimiteri la realitatea imediată, se doreşte a fi un Peisaj cu clauni :”Mă întreb dacă am mai fost vreodată pe aici, /pe unde viscoleşte cu cenuşă peste nuferi în agonie (şi aici simbolul nufărului văzut ca întruchipare a purităţii şi curăţeniei, e predominant,n.n.)/ pe unde chipuri sacre sunt smulse din rame şi duse/la eşafod de clauni şi metrese făcând gesturi obscene ,/.../ Mă întreb dacă am mai auzit ceea ce aud astăzi,/ imnuri întru preamărirea Nimicului, rostite cu evlavie adulteră în piaţa publică,/ zgomotul intens de roată de piatră/ rostogolit peste sufletul eternităţii.../În care viaţă am mai trăit toate acestea?”
În contextual unor astfel de sentimente, un poem precum Întrebări, aminteşte cumva de patosul lui Adrian Păunescu şi devine simbolic pentru un anume fel de gândire, dar şi pentru nevoia regenerarii, a trezirii din letargie:” Române, mai trăieşti, mai ai suflare?Parcă-ai purta la cap o lumânare… Eşti încă viu? Mai ştii ce-i bucuria? Te-ai cununat cumva cu agonia?...Române, mai trăieşti, mai ai suflare? Acordă-ţi ţie însuţi îndurare/ Şi somnul lasă-l, plânsul de asemeni/ încearcă, după cum ai fost, să-ţi semeni…”
O altă faţetă a poeziei pe care o scrie Florin Costinescu se referă la ceea ce am putea numi, cu un termen consacrat, meditaţia filosofică asupra vieţii şi naturii, asupra văzutelor şi nevăzutelor din universul în care ne-a fost dat trăim şi să gândim(Cârtiţa, Umbra vinovată, Nuferi blestemând s.a.) Peisajului exterior, cel geografic, poetul îi contrapune celălalt peisaj, al interiorului propriu, de unde şi un fel de panteism răsturnat, în care lucrurile îl incită la conversaţie şi, în final, îl provoacă la meditaţie:” Piatra mă imploră să-i spun ce cred despre ea,/ vântul îmi cere un cuvânt despre el,/ vulturii îmi atin calea să mă întrebe despre ghearele lor ;/ degeaba, le răspund, nu sunt atotştiutor,//Ştiu doar cine e acela care cu piatra aruncă, /cine-i acela ce vântul stârneşte,/ cât despre gheare de vulturi,/ sunt sigur că nu pot purta/ daruri de nuntă …(Nu sunt atotştiutor).Sau :”Departe de a fi chin – bărbăţie supremă/ este smulgerea munţilor din pământ/ pentru o floare;/ clopote mari, cu ecouri ne-nvinse, /ies din adâncul fierbinte,/ când pentru o simplă floare de colt/ munţi fără nume /se smulg spre cer cu disperare…”(Clopote în adâncul fierbinte) .
Evident, cunoscând cărţile anterioare ale poetului am bănuit că nici din cea prezentă nu vor lipsi poemele de dragoste, cum n-au lipsit nici din cele mai vechi. Lăsându-le însă la o parte( nu pentru că n-ar merita să fie comentate ci, pur şi simplu, din cauza spaţiului, fatalmente, limitat al comentariului), vom marca o direcţie cu totul nouă în care îşi exersează Florin Costinescu pana : cea a poeziei sacre, de inspiraţie religioasă. Deşi se pot număra pe degetele de la o singură mână în prezentul volum, astfel de texte descoperă o faţetă cu totul nouă a creaţiei poetului. Şi e musai să mărturisim că ne-au plăcut. Iată cum începe poemul Sete, amintind prin gravitatea zicerii de unele poeme ale lui V. Voiculescu:” Mi-a fost sete şi El mi-a dat să beau rouă,/ arşiţa m-a îndemnat să cer nemăsurat, să implor/ doar pentru mine/ o picătură doar- îţi ajunge, mi-a spus Domnul, /şi a înclinat o frunză spre călătorul ce eram”, terminându-se aşa:” Şi atunci am văzut: frunzele acelea aplecate spre setea noastră de a-L afla/ erau chiar mâinile Lui/ împreunate în rugăciune, ocrotindu-ne… Şi încă un final , sugestiv şi el:” Din ce ai spus, Doamne, totul s-a adeverit, /s-a înrourat, a dat în floare, s-a neţărmurit, /câmpiie vorbesc cu verdele,/ apele glăsuiesc cu şopotul,/ arborii cu frunzele,/ norii cu ploile, / doar Tu, Doamne, cu Toatele, cu Eternitatea şi Clopotul… (Doamne, cuvintele Tale).
Inegal, statistic vorbind, dar divers în motive lirice şi în tematică, noul volum al lui Florin Costinescu adaugă încă o cărămidă la un edificiu poetic ridicat de-a lungul mai multor decenii şi care vine să reconfirme, dacă mai era nevoie, că avem a face cu un poet adevărat, născut şi nu făcut, peste numele căruia evaluatorii literaturii noastre de azi şi de mâine nu vor putea trece fără o atentă luare aminte.
despre volumul
“Nuferi blestemând “
(revista Meandre, nr.1-2, 2010)
Cel care l-a cunoscut pe omul Florin Costinescu, iar mai apoi l-a citit pe poetul Florin Costinescu, din recentul volum "Nuferi blestemând", Bucureşti, Ed. Semne, 2010, dar şi din altele care l-au precedat, nu poate să nu rămână surprins de multitudinea faţetelor lirice - multitudine tematică, dar şi stilistică -, ale creaţiei lui, căci, aidoma unui actor de teatru care îşi schimbă costumele relativ des, după cum cer rolurile, acest poet reuşeşte să treacă de la un cadru la altul şi - în consecinţă- de la o modalitate la alta cu o uimitoare rapiditate şi într-un mod atât de bine gândit încât, practic, ai putea crede că te afli în faţa mai multor poeţi şi nu a unuia singur.
Lipsit de o anume unitate, care să te ducă cu gândul că ai în faţă un autor ce propune un univers liric cu coordonate sigure, precise, volumul apărut recent şi cu un titlu atât de surprinzător dă seamă, încă odată, despre o anume manieră de a scrie poezie adevărată, înzestrată, aşadar, cu toate virtuţile care s-o facă uşor inteligibilă, interesantă şi într-o oarecare măsură, unică în contextual mai larg al textelor ce se scriu şi se publică astăzi cu nemiluita prin reviste şi prin cărţi, cu pretenţia de literatură beletristică autentică, revindecându-şi, altfel zis, dreptul la existenţă şi la perenitate.
Structural romantic, Florin Costinescu nu-şi mai caută, ca altădată romanticii, care au stârnit curentul ce le poartă numele, în universuri îndepărtate, imaginare, pentru că lui subiectele şi temele poeziei îi sunt furnizate pe tavă, la tot pasul, de o realitate agresivă. E realitatea unei lumi ce pare a-şi fi pierdut busola, o realitate în care s-au răsturnat valorile, iar adevărurile sunt deturnate până la desfiinţare.
Aşa de pildă, nici Firul cu plumb, cum se cheamă una din poezii, nu mai poate indica indubitabil, ca dintotdeauna, verticalitatea - cea spirituală, desigur,- ceea ce îl indrituie pe autor să se întrebe:” De ce nu mai stă piatră pe piatră/sentiment pe sentiment/ lumină pe lumină?/ De ce prăvălirea e lege şi încovoierea la fel?”, pentru ca apoi să-şi dea singur răspunsul:” Tristeţea însăşi se năruie ţinându-se, iată/, de gardul putrezit de la marginea oraşelor, /ca ultimul beţivan de provincie…”
Nepărăsit de tot de energii şi crezând totuşi într-o revigorare a omului - citeşte, a românului-, poetul scrie într-un alt loc, adresându-se semenilor: “ Adună-te, adună-te, /din mările secate de tunete,/ regăseşte-te, regăseşte-te încă,/ până nu te soarbe ceaţa adâncă./ Caută ţărmul, mereu mişcătorul,/ şi-n palmă apa-ţi va turna însăşi Izvorul,/ caută Raza începătoare a toate,/ îţi va deschide uşile ferecate” (Adună-te).
Cu o doză mare de candoare, pe care n-o mimează de fel, poetul se arată a fi nedumerit de răsturnarea valorilor, iar textul lui, plin de sugestii şi de trimiteri la realitatea imediată, se doreşte a fi un Peisaj cu clauni :”Mă întreb dacă am mai fost vreodată pe aici, /pe unde viscoleşte cu cenuşă peste nuferi în agonie (şi aici simbolul nufărului văzut ca întruchipare a purităţii şi curăţeniei, e predominant,n.n.)/ pe unde chipuri sacre sunt smulse din rame şi duse/la eşafod de clauni şi metrese făcând gesturi obscene ,/.../ Mă întreb dacă am mai auzit ceea ce aud astăzi,/ imnuri întru preamărirea Nimicului, rostite cu evlavie adulteră în piaţa publică,/ zgomotul intens de roată de piatră/ rostogolit peste sufletul eternităţii.../În care viaţă am mai trăit toate acestea?”
În contextual unor astfel de sentimente, un poem precum Întrebări, aminteşte cumva de patosul lui Adrian Păunescu şi devine simbolic pentru un anume fel de gândire, dar şi pentru nevoia regenerarii, a trezirii din letargie:” Române, mai trăieşti, mai ai suflare?Parcă-ai purta la cap o lumânare… Eşti încă viu? Mai ştii ce-i bucuria? Te-ai cununat cumva cu agonia?...Române, mai trăieşti, mai ai suflare? Acordă-ţi ţie însuţi îndurare/ Şi somnul lasă-l, plânsul de asemeni/ încearcă, după cum ai fost, să-ţi semeni…”
O altă faţetă a poeziei pe care o scrie Florin Costinescu se referă la ceea ce am putea numi, cu un termen consacrat, meditaţia filosofică asupra vieţii şi naturii, asupra văzutelor şi nevăzutelor din universul în care ne-a fost dat trăim şi să gândim(Cârtiţa, Umbra vinovată, Nuferi blestemând s.a.) Peisajului exterior, cel geografic, poetul îi contrapune celălalt peisaj, al interiorului propriu, de unde şi un fel de panteism răsturnat, în care lucrurile îl incită la conversaţie şi, în final, îl provoacă la meditaţie:” Piatra mă imploră să-i spun ce cred despre ea,/ vântul îmi cere un cuvânt despre el,/ vulturii îmi atin calea să mă întrebe despre ghearele lor ;/ degeaba, le răspund, nu sunt atotştiutor,//Ştiu doar cine e acela care cu piatra aruncă, /cine-i acela ce vântul stârneşte,/ cât despre gheare de vulturi,/ sunt sigur că nu pot purta/ daruri de nuntă …(Nu sunt atotştiutor).Sau :”Departe de a fi chin – bărbăţie supremă/ este smulgerea munţilor din pământ/ pentru o floare;/ clopote mari, cu ecouri ne-nvinse, /ies din adâncul fierbinte,/ când pentru o simplă floare de colt/ munţi fără nume /se smulg spre cer cu disperare…”(Clopote în adâncul fierbinte) .
Evident, cunoscând cărţile anterioare ale poetului am bănuit că nici din cea prezentă nu vor lipsi poemele de dragoste, cum n-au lipsit nici din cele mai vechi. Lăsându-le însă la o parte( nu pentru că n-ar merita să fie comentate ci, pur şi simplu, din cauza spaţiului, fatalmente, limitat al comentariului), vom marca o direcţie cu totul nouă în care îşi exersează Florin Costinescu pana : cea a poeziei sacre, de inspiraţie religioasă. Deşi se pot număra pe degetele de la o singură mână în prezentul volum, astfel de texte descoperă o faţetă cu totul nouă a creaţiei poetului. Şi e musai să mărturisim că ne-au plăcut. Iată cum începe poemul Sete, amintind prin gravitatea zicerii de unele poeme ale lui V. Voiculescu:” Mi-a fost sete şi El mi-a dat să beau rouă,/ arşiţa m-a îndemnat să cer nemăsurat, să implor/ doar pentru mine/ o picătură doar- îţi ajunge, mi-a spus Domnul, /şi a înclinat o frunză spre călătorul ce eram”, terminându-se aşa:” Şi atunci am văzut: frunzele acelea aplecate spre setea noastră de a-L afla/ erau chiar mâinile Lui/ împreunate în rugăciune, ocrotindu-ne… Şi încă un final , sugestiv şi el:” Din ce ai spus, Doamne, totul s-a adeverit, /s-a înrourat, a dat în floare, s-a neţărmurit, /câmpiie vorbesc cu verdele,/ apele glăsuiesc cu şopotul,/ arborii cu frunzele,/ norii cu ploile, / doar Tu, Doamne, cu Toatele, cu Eternitatea şi Clopotul… (Doamne, cuvintele Tale).
Inegal, statistic vorbind, dar divers în motive lirice şi în tematică, noul volum al lui Florin Costinescu adaugă încă o cărămidă la un edificiu poetic ridicat de-a lungul mai multor decenii şi care vine să reconfirme, dacă mai era nevoie, că avem a face cu un poet adevărat, născut şi nu făcut, peste numele căruia evaluatorii literaturii noastre de azi şi de mâine nu vor putea trece fără o atentă luare aminte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)