Cronica literară

 Antologii de autor:

Florin Costinescu- „Sisif, dezlegarea de vină”. Ed.Tipo Moldova,Iași,2011

/Text apărut în revista „Bucureștiul literar și artistic”, august, 2012/

 

Există, cum bine se ştie, diverse modalităţi de a alcătui o antologie de autor, de la cea clasică (prin reţinerea unor poeme din toate volumele anterioare, pe firul cronologic al apariţiei lor, şi până la cea mai liberală, mai lejeră, ca să zic aşa, în care sunt ignorate cu bună ştiinţă criteriile (fie ele cronologice, tematice sau de altă natură). Dacă în ce mă priveşte prefer prima din cele două categorii amintite, nu pot nega, însă, dreptul fiecărui poet de a opta către formula care i se pare cea mai reprezentativă pentru el la judecata de azi şi de mâine a criticii literare.

Florin Costinescu a ales cea de a doua variantă, publicându-şi recenta antologie (Sisif, dezlegarea de vină, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, în eleganta colecţie intitulată „Opera Omnia”, din capitala Moldavă, fiind cel e al 79-lea poet care se bucură de o apariţie aici, într-o carte pe care a pregătit-o îndeaproape şi temeinic, astfel încât cititorul să-şi poată forma o idee cât mai exactă şi completă asupra liricii lui, atât prin parcurgerea propriu-zisă a textelor lirice cât şi prin  confruntarea propriilor impresii de lectură cu cele formulate de-a lungul timpului de către criticii şi comentatorii autorului, texte pe care, cum se obişnuieşte, Florin Costinescu le-a înserat (fie integral, fie selectiv) la finele antologiei.

Familiar al vieţii literare din ultimele trei decenii ale veacului trecut, dar mai vârtos o prezenţă publicistică remarcabilă în aceeaşi perioadă, dl.Florin Costinescu a debutat în revista „Luceafărul” în 1959, iar primul lui volum de poezie a văzut lumina tiparului în 1972 (Adierea tărâmului, Editura Albatros), după care poetul s-a dovedit a fi destul de prolific, de vreme ce n-a încetat să publice cărţi până în 2010, când i-a apărut volumul Nuferi blestemând (Editura Semne, Bucureşti), despre care, între alţii, am scris şi eu în revista „Meandre” din Alexandria.

Şi pentru că dl. Florin Costinescu s-a dovedit/se dovedeşte a fi un poet inspirat şi atunci când dă titluri cărţilor lui, se cuvine, a menţiona aci şi numele sub care acestea au apărut, semnificative, simbolice şi sugestive totodată. Deci, după debutul editorial amintit autorul a mai tipărit: Ramura de veşnicie (1974), Numărătoare de aştri (1977), Totdeauna iubirea (1979), Marele semn al mirării (1980), Până la galben (1981), Ochii pământului (1984), Imperiul de corali (1986), Cercul şi inocenţa (1987), Naşterea zilei (1989), La umbra Corintului (1995), 101 poezii (2001), Secunda eternă (antologie, 2001), Nuferi blestemând (2007).

Dl. Florin Costinescu s-a bucurat, de-a lungul timpului, de o primire mai mult decât generoasă, comentat fiind de numeroşi critici, poeţi, colegi de breaslă, publicişti, de la Demostene Botez (cel care, comentându-i o poezie apărută în „România literară” prin 1971, găsea că ea „e limpede, senină, fără excese de imagini, dar cu o rară atmosferă şi putere de sugestie” şi până la Mircea Iorgulescu („Un patetism reţinut fără efort aparent, o discreţie în care nota esenţială a lirismului său incantatoriu se dezvăluie fără ostentaţie, caracterizează poeziile cele mai bune ele lui Florin Costinescu, ardenţa elanurilor fiind sublimată într-o calmă contemplaţie elegiacă”), de la Al. Piru, Al. Lungu şi Romul Munteanu şi până la Ioan Adam şi Eugen Negrici (acesta prefaţându-i şi volumul antologic -Secunda eternă-din 2008). Paleta largă a numelor celor care au scris despre lirica acestui autor ne oferă, totodată, o varietate de unghiuri din care sunt privite textele lirice şi în acelaşi timp o multitudine de puncte de vedere - ceea ce nu exclude, adăugându-se lor, impresiile personale ale celor care parcurg paginile antologiei apărute recent la Iaşi.

Cum bine şi exact intuia, între alţii, Romul Munteanu, poezia dlui. Florin Costinescu are un „caracter reflexiv – descriptiv dominant”. Că este aşa te poţi convinge de îndată ce deschizi antologie şi dai cu ochii de poemul Aceasta e vocea, un fel de artă poetică (sau autoprefaţă, dacă vreţi) în care citim: „Câteodată aud o voce care nu seamănă / cu nici una ştiută; / mă petrece, mă învăluie, mă îngheaţă / ecoul ei întors întotdeauna / din altă parte, // Şi spun inimii mele: nu poate fi / decât rouă căzând de pe o petală / pe altă petală în întuncric, // Nu poate fi, spun inimii mele / care iubeşte prevestirea -/ decât materia neîntrebuinţată la zidirea lumii / închegându-se în gropile oarbe / fără adierea vântului / pe margini, // Nu poate fi - îmi liniştesc inima, / decât valul care aruncă peştii pe ţărm / şi se întoarce fără umbra noastră / ostoită de lucrarea mareei” (Aceasta e vocea).

Recunoaştem aci un anume rafinament al poeziei, un meşteşug ai construcţiei versului şi nu în ultimul rând o frumuseţe a simplităţii, un farmec ale acesteia, virtuţi care nu pot fi prezente decât la un poet cu îndelungată experienţă în munca pe text, dincolo de care nu sunt greu de întrevăzut bune lecturi din lirica naţională şi din cea universală.

Este interesant de observat că dl. Florin Costinescu, deşi a parcurs multe experienţe (concretizate în volumele încredinţate tiparului) şi a privit cu atenţie la felul în care s-a scris/se scrie în apropierea lui, n-a abandonat niciodată ideea limpezimii, a clarităţii poeziei proprii. Iată unul din multele exemple posibile: „Piatra mă imploră să-i spun ce cred despre ea, / vântul îmi cere un cuvânt despre el, / vulturii îmi aţin calea să mă întrebe / despre ghearele lor - / degeaba, le răspund, / nu sunt atotştiutor /... / Ajuns la răspântii de drumuri străine / tot mai rar întâlnesc călători cunoscuţi, / lâna de aur putrezeşte pe maluri, / Eu pe cine să întreb despre mine?” (Nu sunt atotştiutor).

Ca fond general lirica d-lui Florin Costinescu este una funciarmente luminoasă, chiar dacă, nu de puţine ori şi nu în puţine locuri, fiorii nostalgici, tristeţea trecătoare îşi fac simţite prezenţa.

Lucrul se vede cu claritate şi într-unul din poemele descoperite aproape la întâmplare: „Purtam o mască de ger, iubito, o mască de ger, / fluviile trecură pe lângă noi şi se opriră în cer, / îngheţate de viscole, de marea singurătate, / trăim în iarnă, ca-n asediu o ne-nvinsă cetate. // Şuvoaie de timp peste piept, peste tâmple şi buze, / doar moartea timpul ar putea să-1 refuze, / dar noi, iubito, noi nu-1 puteam / opri nici cu inima, nici cu vreun scut sau blestem, // Suntem vii, mult mai mult decât cerul o ştie, / dacă iarnă-i acum, primăvara va fi timpurie / şi timpul, iubito, norocul nu-şi pierde, / să ajungă prin noi la iarba pururea verde” (Iarba). De altfel una din obsesiile care străbat ca un fir roşu întreaga poezie pe care o scrie dl. Florin Costinescu este cea a trecerii timpului şi odată cu ea a trecerii tinereţii şi amintirilor - ceea ce nu-l împiedică pe autor să-şi creeze un spaţiu al lui, imaginar, desigur, în care faptele se petrec după o altă logică decât cea a vieţii reale şi concrete, sociale adică, în care îi este dat să-şi consume destinul de om şi de poet. Este vorba de un univers în care îşi pune întrebări şi caută răspunsuri, meditează, suferă ori, dimpotrivă, se bucură de toate cele câte i-au fost hărăzite de Domnul.

Poet prin excelenţă neo-romantic, meditativ şi reflexiv, dl. Florin Costinescu nu este, cum s-ar putea crede, închis într-un turn de fildeş, neavând habar şi neinteresându-1 ce se întâmplă afară. În multitudinea de faţete ale liricii d-sale se află, adesea, şi o tentă polemică, mai ales la adresa unor confraţi experimentalişti şi experimentatori: „În scrierea cuneiformă / valoarea unei poezii devine enormă, / de aceea şi astăzi se practică scrijelirea / aducând multora instantaneu, / nemurirea, // unii - desigur, dintr-un complex, / spun că-ar fi prea lascivă / şi plină de sex, / că ar pluti în derivă... / Zice-se, ură invidie: / cine mănâncă plevuşcă / nu ştie gustul de stridie... (În scrierea cuneiformă).

Htonică şi în acelaşi timp solară, reflexivă, dar pe alocuri şi baladească, neferită totuşi uneori, de prozaic şi verbalism, poezia d-lui Florin Costinescu ni se înfăţişează, prin această antologie, ca un tot unitar şi polivalent, încărcat de simboluri şi de sugestii ce se cuvin a fi receptate şi înţelese ca atare. Antologia pe care am comentat-o aci fugar deschide ferestre largi către un univers liric autentic şi valoros. De aceea cred că merită a fi parcursă pe-ndelete, câştigul de la finele lecturii rămânând dincolo de orice îndoială.

Florentin Popescu