Adrian Păunescu n-a mai avut răbdare.
Lăsându-ne singuri, el şi-a început călătoria prin veşnicie .
“Eu jur fraternitate , aicea, omeneşte…”
În poezia românească postbelică (iată, vorbesc la trecut!)Adrian Păunescu a jucat rolul voinicului din cunoscuta poveste; crestea într-o zi cât alţii în zece, ce zic?, cât într-o sută…El nu a venit spre poezie, căutând-o, ca alţii, ci exista chiar în ea. L-am cunoscut, student fiind, când el de-abia absolvise Liceul Central din Bucureşti lăudându-se, puşteşte, că, fiind singurul baiat într-o clasă de fete, reuşise performanţa, greu de egalat, să-i dea acesteia caracterul… mixt. Acest fapt a fost “imortalizat” ,de altfel, de tânărul poet, pare-mi-se, într-o poezie care n-a trecut neobservată…Câţiva ani ne-am văzut aproape zilnic hălădiund pe străzile Bucureştiului anilor 60, uneori cu un anumit rost, aşteptând după-amiaza când începea activitatea revistelor literare de pe Bulevardul Ana Ipătescu nr.15, uneori fără…Imi amintesc că “făcând” Magheru, vara, se oprea la fiecare colţ dotat cu mici atelaje de vândut răcoritaorele specifice vremii, să bea limonadă la pahar. La noi, în România, nu se inventase…sucul şi nici nu se importa Coca-Cola. Lui Adrian i se face sete, atomat, când vedea respectivele insuliţe stradale prevăzute cu licori dulci şi reci. Dar nu putea să bea singur. De fiecare dată comanda si pentru mine, neţinând seama de refuzul meu si obligându-mă cu:” Nu se poate!Trebuie să bei!Nu vezi ce cald e?” Era irezistibil, nu-l putea refuza categoric. Şi, în timp ce duceam paharul la gură, arbora satisfăcut zâmbetul unui învingător. Poate părea hazardat să se tragă vreo concluzie de o anume importanţă din aceste mici întâmplări petrecute cândva, care ,iată,totuşi, persistă vii în memoria mea, dar dacă încercăm astăzi o evaluare, chiar sumară, a traseului de o viaţă al tânârului liceean-poet Adrian Păunescu şi apoi al poetului consacrat, matur, încununat cu ovaţii şi binemeritat prestigiu, obţinem o foarte marcată diagramă a învingătorului, a marelui învingător, de fapt. Prin anii 1961,1962, 1963, 1964 pe strada Mihai Eminescu, în clădirea fostei Case de cultură, cea care găzduieşte astăzi Teatrul “Metropolis”, se strângeau, o dată pe săptămână, membrii unui cenaclu literar frecventat, printre alţii, de Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Dumitran Frunză, Iosif/Iosca Naghiu, Rodica Iulian, ajunsă apoi pe meleaguri occidentale, făcând emisiuni literare cu Monica Lovinescu, Tudor Ursu, Tudor Octavian. Se înţelege, ultimul pe listă este subsemnatul… Nu greşesc dacă afirm că Adrian a fost recunoscut repede drept lieder - neoficial -de către colegii săi la multe capitole- ex.lecturi poetice, atitudine critică, conducătorul cenaclului, pe hârtie, fiind poetul Dumitran Frunză, de altfel, cel mai în vârstă dintre noi. După “luptele literare” din timpul şedinţelor ne retrăgeam vizavi, unde exista un local modest în care se putea bea ceva poşircă şi mânca ieftin. In această atmosferă destinsă cred că mi-a găsit porecla la care apela, de fapt, numai el: Malacul de azur… Partea cea mai grea a acestor escapade nocturne era ultima: căutarea, cu frisoane, prin buzunare… Când ne căutam cu asiduitate şi ajungeam la concluzii disperate, Păunescu mai găsea, salvator, prin buzunare câteva copeici româneşti…Facea aceeaşi figură de învingător! Dar nu doar în intersul lui, ci al nostru, al tuturor…Devenise un fel de a fi al sau, să nu câştige doar pentru el, ci şi pentru cei din jurul lui. Cu timpul, pe măsura creşterii prestigiului său, a locului social ocupat, aceşti ai lui a însemnat săli întregi de spectacole, stadioane, în final, poporul român…Nu sunt deloc tentat să exagerez, a-l lauda, vai, post-mortem, dar Adrian Păunescu şi-a asumat, construindu-şi opera încă de foarte tânăr, responsabilitătile sociale consacrate de cei mai iluştri înaintaşi ai intelectualităţii române, ce nu s-au autodenumit ,totuşi, precum cei de astăzi, elite. În comportamentul său zilnic se putea descifra un amestec deconcentrant de seriozitate bine dozată şi de un fel de joc copilăros şi capricios, parcă spre propriul său amuzament. Seriozitatea o îndrepta spre a-şi nutria poezia, din sentimnete durabile, adânc omenesti, jocul îl rezerva pentru relaţiile cu prietenii apropiaţi, şi, într-un fel, cu…oficialităţile momentului… Ţin minte că disutiile post-cenaclu din în localul respectiv se prelungeau mai mereu foarte mult; eu mă căsătorisem între timp şi încercam să părăsesc mai devreme ringul, soţia fiind însărcinată, dar Păunescu nu era de acord; Nu pleci! Dacă ţi-e frică de nevastă, îţi dau eu adeverinţă ca ai fost cu noi! Această adeverinţă iscalită de el a existat, însă timpul a ascuns-o , de atunci, pe undeva…Peste multe decenii, fiul meu născut atunci, Bogdan , îmi povesteşte o întâmplare recentă prin care a trecut…Aflându-se pe o stradă, parcă prin Rahova, este strigat din spate de o voce puternică: Costinescule! Se întoarce şi-l vede pe cel ce strigat; era chiar Adrian Păunescu în persoană! Bogdan s-a mirat, pentru că nu-l cunoscuse niciodată direct pe poet. Adrian l-a scos repede din starea perplexă de mirare: Semeni perfect cu taică-tu , cel din tinerete! Să recunoaştem, nu e o întâmplare la îndemâna oricui…Şi ne mai mirăm de memoria fabuloasă a poetului în stare să recite, neajutat de pagini scrise, ore întregi de versuri srise de el sau de alti poeti, din lirica universală! Faptul m-a bucurat nespus, mai ales că după întâmplările din decembrie 89, nu mai m-am văzut cu prietenul meu din prima tinereţe, cea purtând culorile studenţiei. În ultimii 4-5 ani dinaintea respectivelor evenimente am fost colegi la revista Contemporanul, el aflându-se, după cum zicea, într-un fel de surghiun, după scoaterea sa de la Flacăra. N-am fost si nici nu sunt de acord cu cuvântul surghiun pentru că noul lui loc de munca nu rima, să spunem, cu ... Siberia sau Bărăganul lui Adrian Marino. Ţin minte- unde or mai fi acum procesele verbale- că nu era sedinţă de redacţie în care să nu arbordeze, în picioare şi tunător, cum îl ştim, subiectul „tragedia satului românesc” nu numai din punct de vedere strict uman, dar- mai ales- cultural, datorită politicii promovate atunci de oficialităţi. Vorbea astfel pentru că aici îşi găsise complicii, chiar dacă ei erau... mai tăcuţi. Explicaţia e simplă si trebuie recunoscută :Nu erau Adrian Păunescu! De fapt, el era singurul în România de atunci care vorbea, restul era, cum se zice, tăcere, inclusiv, în zona filosofilor şi intelectaulilor care s-au autoimpus după ca elita rezistestentă prin cultură. Ce găselniţă!
Ca scriitor cu deschideri largi, Adrian Păunescu a iubit scriitorii, şi-a iubit colegii de generaţie. Imi amintesc drumurile pe jos pre Gara de Nord spre a întîmpina un scriitor din provincie, ba venea Ioan Alexandru, ba venea Ana Blandiana de la Cluj, ba Ioanid Romanescu de la Iaşi. El forma echipa de întâmpinare…Ce vremuri! Mai există vreun asemenea gest astăzi între scriitori?! Mai mult, Adrian Păunescu a răspuns cu iubire şi întelegere, conform preceptului creştin, chiar şi celor care îl înjurau pe nedrept, sau, să acceptăm, pe drept, pentru că au fost si asemenea situaţii.
Am regăsit în aceste zile de tristeţe, când poetul şi-a început călătoria în veşnicia cuvintelor nescrise şi nerostite o poezie intitulată Odă poeţilor români scrisă la 12-13 iulie 1986 şi publicată în nr.26 din 17 iulie al revistei Contemporanul, locul “surghiunului” său temporar. Acest poem amplu este un fel de sinteză a modului în care Păunescu vedea rostul poeziei în general şi pe a celei românesti în special. Poate fi văzut acest poem şi ca o istorie succintă a unui moment al literaturii noastre postbelice, în care figurează, într-o devălmăşie generoasă, atât prieteni ai scriitorului, cât şi cei critici, sau de-a dreptul răutăciosi, roşi de invidie pentru talentul şi pozitia lui. O expresie definitorie a întregului poem, cred, este versul:Eu jur fraternitate, aicea, omeneşte…Prin această fraternitate poezia noastră nu va fi niciodată, crede el, drapelul doborât.
(Cât despre cei ce nu contenesc să arunce cu pietre şi spre proaspătul lui mormânt de lângă Eminescu si Caragiale, neterminându-şi- se vede!- provizia de scârnăvii pe care ş-o făcuseră în timpul vietii poetului, încerc doar un gând - pe vremuri, Păunescu le-a dedicat activiştilor de partid retrograzi imprecaşia “Analfabeţilor”. Poate activiştilor de tip nou, mari democraţi, şi mari europeni, care dau azi cu pietre li s-ar cuveni un poem cu titul uşor schimbat- “Impotenţilor”, cultural, desigur…)
Citiţi cu atenţie, cu mare atenţie...
Poeziei, astăzi
Odă poeţilor români
Poeţi români, de mâine ca şi de mai înainte,
Nu-i poezia noastră drapelul doborât,
Ne-au mai rămas probleme, ne-au mai rămas cuvinte,
Să exprimăm poporul din care-am coborât,
Eu jur fraternitate, aicea, omeneşte,
Oricărui neam al lumii, de oameni iubitor,
Dar cum de au atâţia – şi nouă ne lipseşte-
cunună mondială pentru poeţii lor?
Suntem la fel ca dânşii, ne e puternic versul,
N-au alţii câte-o mână, în plus cu care scriu,
A fost, va fi şi este şi-al nostru universul,
Şi pentru Eminescu nicicând nu-i prea târziu.
Oricare dintre-ai noştri ar fi să se-ncunune,
Să-i luăm măsura, astăzi, de togă pentru-atunci
Că poezia-i roua de foc a zilei bune
Şi lacrima din versul prea asprei noastre munci.
Nu cred că-naintaşii au înţeles mai bine
Şi drama şi tăria poporului român,
Poeţilor de azi un rol mai greu le vine
La cruce de milenii de gardă când rămân.
Divinul Alexandru, Poetul Prim, găsit-a
Un arhetip al nostru, de logos întrupat,
Şi cel mai tânăr clasic, al noii vremi, Nichita,
El, poeziei noastre firescul drept i-a dat.
Şi Labiş, ca un geniu zidit în căprioară,
Nemaitrecând de vârsta întâielor iubiri,
Şi Andriţoiu, care cânta la o vioară,
Cioplită de un meşter cu degete subţiri.
Baconsky, ca un rege al nordului noptatec,
Misterios în toate şi-atât de singular,
Doinaş, ştiind să spună, precum ştia să rabde,
Lăsându-ne Mistreţul cu colţi de-argint şi har.
Beniuc, cu sacrul cântec de vise şi pierzanii,
Rămas ca o legendă, un Măr de lângă drum,
ŞI M.R.P. crescându-şi poemele şi fanii,
Simbol al libertăţii, şi-atunci, ca şi acum.
La oameni, la oceane, la Orion de veghe,
Prin Olt ridică Bogza statuia unui râu,
Breslaşu, Boureanu, Vrânceanu n-au pereche,
Că arta n-are vârstă, talentul n-are frâu.
Cu Jebeleanu care, în Hanibal, traduce,
Parabola civilă că forţa n-a învins
Şi Geo Dumitrescu, poetul de răscruce,
Prin care gustul luptei, în vers, s-a reaprins.
O liră de femeie înfiorează veacul,
Acord suprem – Isanos şi Farago – nadir,
Feminitate- Banuş, o dramă- Porumbacu,
Credinţă – Zamfirescu şi milă – Cazimir.
Columb de triste Dunări, ne va rămâne Mihu,
Mai lăcrimează farse Tăutu pe poteci,
În Tulbure o ţară îşi limpezeşte stihul,
Cântările mai cântă, ca-n timpuri, la Cârneci.
Virgil Teodorescu, poetul înainte!
Superbul Gellu Naum, o viaţă într-un rol!
Nemuritorul Taşcu, ghepard printre cuvinte!
Pilotul de-ncercare, cel tragic, Ştefan Roll.
Conclav de nume scumpe, pioasă închinare:
Traduce George Lesnea, Esenin, ca un zeu
Bănuţă proletarul – poet cu suflet mare
Rondelul Cicerone, bijutier mereu.
Un Domn Amărăciune, actorul Emil Botta
Cel mai cu seamă Hamlet al versului bufon!
Poetul drag Căprariu, în raniţă cu dota
Şi semnul de nobleţe condeiul, ca baston.
N-a cunoscut Stelaru nici pic de fericire,
Carianopol spune dulceaţa din bătrâni,
Ciobanu Mircea scrie cu arta lui subţire,
Renaşte Radu Stanca balada la români.
Egal cu sine Horea, dar peste munţi cu versul.
Utan urmându-şi drumul din tot adâncul său,
Şi Brad legând Ardealul direct cu Universul
Şi-un rar poet al limbii şi-al nostalgiei, Rău.
Dar cum să uit eu însumi pe Tomozei, poetul
Ce şi-a păstrat credinţa că arta nu e-n van,
Când de la el, pe vremuri, mă prelua cu-ncetul
Poetul categoric, de fier drăcesc, Stoian?
Şi-ar fi poetul lumii de n-ar fi-ntâi al nostru,
Sorescu, viul spirit înalt de la Bulzeşti
Şi Gheorghe, care ştie că în ţărani ni-i rostul,
El, cea mai aspră voce a clasei ţărăneşti.
Ni-i vie poezia şi rangul ei trăieşte
Suntem precum fusesem şi nu vom fi pierduţi
Cat scriu Baltag, Vulpescu şi Stoica româneşte,
Cehovian, Brumaru şi abisal, Pituţ.
Genaru încordează bacoviana liră,
Păstrează Romanescu încrederea-n poeţi,
Un personaj, Mopete, de jos, din grai, conspiră
În Mircea Ivănescu, să facă alţi mopeţi
Şi Mugur transcriindu-şi istovitoarea dramă
În care omul este convalescent prin vers,
Şi Dragoş care cântă cu patos ţara mamă
Şi din al cărui suflet copilul nu s-a sters.
O epopee-a mamei dă Micu, moţ în toate,
E Cezar Ivănescu un Rod în Baad,
Ghelmez descrie lumea în ritm de cord ce bate,
Câmpiile eterne peste Alboiu cad.
Hagiu, ca o torţă, în frigul poeziei!
Şi Turcea care piere de-o boală fără leac,
Robescu, grabnic stinsul, păstrat numele fie-i,
Şi Mazilescu, viaţă ca aţa printr-un ac.
Agonică iubire şi astăzi cheie-nchisă,
Constanţa Buzea cântă singurătatea ei,
Când Ana Blandiana e-aceeaşi Monalisă
Reiterându-şi soarta şi încălzind idei.
Gurghianu, Prelipceanu, Cocora, Scorobete,
Urmaşul lui Rosetti, poetul pur Călin
Şi Arbore şi Iuga şi Ţărnea, un brabete,
Vâjeu şi Abăluţă şi Tutungiu vin.
Ileana Mălăncioiu, cu-a ei mitologie,
Cu versuri de descântec şi versuri de blestem,
Precum Dinescu Mircea, scriind şi ce nu ştie,
Este poetu-n care poetul îl vedem.
Dimov narcotizează cuvinte cuvinte cu plăcere,
Bătrânul lup de mare ne mângâie pe frunţi
Nu piere Dumbrăveanu şi scrisa lui nu piere,
Ahoe, Tudor Geroge, noi toţi suntem cărunţi.
Vasile Nicolescu mai crede-n frumuseţe
La Iaşi e Zilieru, meşteşugar de soi,
Acolo unde Sturzu mai poate să ne-nveţe
Ca apa nu e bună în vers şi-n vin, ci-n ploi.
Şi Doina Sălajan e poeta care spuse
Că stă-ntre două săbii şi că nu are scut
Şi Novăceanu cântă Oltenii andaluze
Şi Victor Felea, bunul poet a renăscut.
Şi iată, vin cei tineri, spre-a învăţa înotul,
Sunt solidari si-n rele şi-n bune , e firesc,
Vor să răstoarne totul, vor să rescrie totul,
Eu îi salut cu mâna la frunte şi-i cinstesc.
Bădescu, Costinescu, Flămând, Popescu, Ioana,
Dumitru, Uricaru, Ion Mircea, Coşovei,
Cusin şi Drăgănoiu mutând în vers icoana
Acelora din care se nasc pe lume ei.
Zubaşcu, Stanca, Stoiciu, Armeanu, Cărtărescu
Şi-ntâi Costică Preda, cârlanul dunărean,
Vişniec, Băciuţ şi Chifu şi Titu Dumitrescu
Şi Danilov, Muşina şi Iaru şi Stratan.
Ilica, Albu, Tartler şi Proca şi Denisa,
Crăsnaru şi Negreanu, Lorinţiu şi Mitroi
Şi Tăuşan ce-şi ţine în vers tot ce promis-a...
Poete ca şi viaţa, mai bune decât noi.
Ridicole par toate aceste nume care
De clasicii, cu care ne-am învăţat, ţin loc,
Dar printr-o fericită şi stranie-ntâmplare,
Aceasta-i poezia română, la un loc.
Fiţi demni de poezia care vă curge-n vine,
Nu vă uitaţi la câinii ce v-ar muşca prin gard,
Povestea poeziei s-o scrieţi voi mai bine
Dar numai când şi ochii şi degetele ard.
Şi nu uitaţi că-n artă nimic nu se încheie
Şi alţii mult mai tineri, cu şi mai noi plămâni,
Vă vor surprinde, poate, cu-n trăznet de idee
Şi într-o dimineaţă vă veţi trezi bătrâni.
Noi tot cei care scriem în scriere română
Lăsăm o mărturie în timpii care vin,
Că ne-am trăit destinul adânc pânâ-n ţărână
Cu torţa într-o mână şi ţara într-o mână,
În numele lui Eminescu!
Şi-al Mioriţei!
Şi-al tuturor porţilor acestei ţări!
Amin!
12-12 iulie 1986,
publicată în Contemporanul, 17 iulie,1987
luni, 8 noiembrie 2010
duminică, 18 iulie 2010
Scrierea în draci
Mare e grădina poeziei...
... însă a pseudo-poeziei e încă şi mai mare, dar, aş adauga repede, şi mai măreaţă; ehei, cât vezi cu ochii, numai frunză uscată şi iarbă pârjolită de talente din cale afară de năbădăiase. Unele , chiar geniale prin rezultatele lor, date cu premii ca cu... odicolon!. În recoltarea poeziei aparţinătoare celei de a doua categorii, ne ajută mult internetul, că altfel n-am putea faţă extraordinarei diversităţi de nume şi talente... remarcabile, gata să ne facă să cădem pe spate, ca-ntr-o reclamă cu detergenţi care scot „orice pată”. Astfel, răsfoind internetul, accesăm valoroasa revistă „Oglinda literară” şi după ce facem un tur de orizont, ne oprim la rubrica intitulată” Din topul celor mai forjate versuri”. Pentru că tot nu mai avem noi forje prin fabrici, ajunse la fie vechi, ce mi-am zis? Hait, unele au ajuns pe mâna poeţilor ! Le folosesc la fabricarea versurilor, la scoaterea lor cât mai catifelată din materia informă a inspiraţiei devoratoare.... Încep să citesc şi numa ce-mi dau cu mâna peste frunte de atâta strujire. Ascultaţi şi dv.:
Incendiu de ţâţe, arhitectură de maţe
Grăsană, slăbănoagă levitai cu un mosckovici în braţe
(...) fîlfîiai fetiţă, adolescentă, curvă, nevastă
pe faţă cu un surîs şi-un flegmon...
Fiind un citat nu cunoaştem titlul poeziei, dar îl bănuim a fi „Flegmon”, deoarece altceva mai... forjat nu se poate.
Autorul forjatelor de mai sus, în logica lucrurilor( cerem scuze memoriei lui T. Arghezi), un nume adunat pe un ... flegmon : Mircea Cărtărescu.Frumoase versuri, de citit la gura sobei cu amicul său Leo, celebrul critic de film, care şi-a expus nudul, culmea, tot pe internet. Dar forjarea continuă că, orice s-ar zice, e nevoie de poezie adevărată, care să meargă la sufletul poporului în timpul pauzei sale prelungite de masă, că tot e criză. Deci, alta la rând:
Vezi tu, de-aceia n-are vulpea puţă
Că sunt unii ca tine care pun piedică
La destin. Şi mai dă-te măta-n cur
Şi nu te mai scărpina în faţa mea.
Versurile acestea aparţin unui poet mai puţin cunoscut , mai minuscul -genial, dar- la o adică- la fel de talentat: Stelo ”extragere de radium” e poezia, spunea Maiakovschi. Şi câtă dreptate avea!) a fost recuperată din mica antologie a „Oglinzii literare”. Nu cunoaştem revistele de unde cu atâta migală şi aplomb tragico-umoristic au fost selectate. Nu de alta, dar am fi vrut să le felicităm pentru performanţa... fegmonică şi a scărpinatului în faţa cititorului.
Cu acelaşi aplomb poeticesc abordează versul şi scriitorul Babbba . Nu mai puţin realizate decât celelalte este creaţia sa întâlnită pe un saite , de altfel, susţinut dintr-o intenţie lăudabilă. Să trecem la concret, tovarăşi:
Ştafetă
Tata, Dumnezeu să-l ierte, spunea aşa:
_ „Bă boule, deşteptul învaţă din experienţa altuia”
cred că „am furat-o” de la el... pe motiv de insuficienţă cerebrală,
de cel puţin cincizeci de ori... haleală, de aia grea
mi-a venit şi mie rândul să i-o spun lui fimiu, dar nu pot
s-o spun aşa...
Motivul ? simplu:
Nu mai mă lasă legea
Creaţia este urmată de comentariul unui cititor: Mah, nene... nu mai scrie poezii de genu’ ăsta că se interpreteză...
Politic, se-nţelege; şi nu mai intrăm în UE....
Noi nu mai avem de comentat nimic. Ne e deajuns... Ne-a cuprins lehamitea, la fel ca pe dl. Mircea Cărtărescu, fanu- pe banu!- lu Băsescu, ce chestie? într-un editorial în care asudă din greu sub povara propriei celebrităţi...Care, creşte şi creşte de nu se mai opreşte. Aista fataliatate, megieşilor... .
Dar dezastrul spectaculos al poeziei continua la cote înalte . Iat-o pe, cică, poetesa de anvercură, Elena Vladăreanu, oripilată de situaţia dezastroasa a WC-urilor publice:
veceurile de aici îmi amintesc de veceurile
facultăţii de litere din edgar quinet
cu bălţi uriaşe de urină desene abstracte
pe pereţi făcute cu degetul
desene în sânge menstrual şi căcat
(că „vom deveni civilizaţi când nu
ne vom mai şterge la cur cu degetul
şi vom folosi şi noi hârtia igienică“)
veceuri înfundate cu tampoane de vată
prezervative coji de portocală
Pe vremea noastra erau mult mai curate...Se vede ca voi sunteti de vină, faceţi pe jos si asteptaţi sa spele alţii, că voi sunteţi celebrităţi!
Dar, mai să renunţi la a folosi astfel de locuri nehigenice. Mai înţelept se dovedeşte a fi poietul Mitos Micluseanu, care are o “viziune catastrofică” asupra a ceea ce vor face copiii obraznici de după el... Care-i vor moşteni, musai, apucăturile...
mormintele noastre
pe mormintele noastre se vor pişa copiii obraznici
pe mormintele noastre se va uşura căţeluşul dobrică
târfele îşi vor freca ţâţele de lespedea cu epitaf
prietenii vor imita frământare de sine la praznic
inspiraţia îmi dă târcoale ca o curvă de lux
niciodată n-am scris mai bine ca acum
sunt mândru de mine şi mi-e dragă viaţa
ce porcărie ce dubioşenie m-a fixat boşorogul ăsta obsedat
de parcă aş avea chiloţii băgaţi în cur
dă-te dreacu
Absolut magistral…
Alo, cei cu marile premiile literare, decernătorilor!, grăbiti-vă! Nu pierdeţi ocazia! Că începe ... razia.
Mare e grădina poeziei...
... însă a pseudo-poeziei e încă şi mai mare, dar, aş adauga repede, şi mai măreaţă; ehei, cât vezi cu ochii, numai frunză uscată şi iarbă pârjolită de talente din cale afară de năbădăiase. Unele , chiar geniale prin rezultatele lor, date cu premii ca cu... odicolon!. În recoltarea poeziei aparţinătoare celei de a doua categorii, ne ajută mult internetul, că altfel n-am putea faţă extraordinarei diversităţi de nume şi talente... remarcabile, gata să ne facă să cădem pe spate, ca-ntr-o reclamă cu detergenţi care scot „orice pată”. Astfel, răsfoind internetul, accesăm valoroasa revistă „Oglinda literară” şi după ce facem un tur de orizont, ne oprim la rubrica intitulată” Din topul celor mai forjate versuri”. Pentru că tot nu mai avem noi forje prin fabrici, ajunse la fie vechi, ce mi-am zis? Hait, unele au ajuns pe mâna poeţilor ! Le folosesc la fabricarea versurilor, la scoaterea lor cât mai catifelată din materia informă a inspiraţiei devoratoare.... Încep să citesc şi numa ce-mi dau cu mâna peste frunte de atâta strujire. Ascultaţi şi dv.:
Incendiu de ţâţe, arhitectură de maţe
Grăsană, slăbănoagă levitai cu un mosckovici în braţe
(...) fîlfîiai fetiţă, adolescentă, curvă, nevastă
pe faţă cu un surîs şi-un flegmon...
Fiind un citat nu cunoaştem titlul poeziei, dar îl bănuim a fi „Flegmon”, deoarece altceva mai... forjat nu se poate.
Autorul forjatelor de mai sus, în logica lucrurilor( cerem scuze memoriei lui T. Arghezi), un nume adunat pe un ... flegmon : Mircea Cărtărescu.Frumoase versuri, de citit la gura sobei cu amicul său Leo, celebrul critic de film, care şi-a expus nudul, culmea, tot pe internet. Dar forjarea continuă că, orice s-ar zice, e nevoie de poezie adevărată, care să meargă la sufletul poporului în timpul pauzei sale prelungite de masă, că tot e criză. Deci, alta la rând:
Vezi tu, de-aceia n-are vulpea puţă
Că sunt unii ca tine care pun piedică
La destin. Şi mai dă-te măta-n cur
Şi nu te mai scărpina în faţa mea.
Versurile acestea aparţin unui poet mai puţin cunoscut , mai minuscul -genial, dar- la o adică- la fel de talentat: Stelo ”extragere de radium” e poezia, spunea Maiakovschi. Şi câtă dreptate avea!) a fost recuperată din mica antologie a „Oglinzii literare”. Nu cunoaştem revistele de unde cu atâta migală şi aplomb tragico-umoristic au fost selectate. Nu de alta, dar am fi vrut să le felicităm pentru performanţa... fegmonică şi a scărpinatului în faţa cititorului.
Cu acelaşi aplomb poeticesc abordează versul şi scriitorul Babbba . Nu mai puţin realizate decât celelalte este creaţia sa întâlnită pe un saite , de altfel, susţinut dintr-o intenţie lăudabilă. Să trecem la concret, tovarăşi:
Ştafetă
Tata, Dumnezeu să-l ierte, spunea aşa:
_ „Bă boule, deşteptul învaţă din experienţa altuia”
cred că „am furat-o” de la el... pe motiv de insuficienţă cerebrală,
de cel puţin cincizeci de ori... haleală, de aia grea
mi-a venit şi mie rândul să i-o spun lui fimiu, dar nu pot
s-o spun aşa...
Motivul ? simplu:
Nu mai mă lasă legea
Creaţia este urmată de comentariul unui cititor: Mah, nene... nu mai scrie poezii de genu’ ăsta că se interpreteză...
Politic, se-nţelege; şi nu mai intrăm în UE....
Noi nu mai avem de comentat nimic. Ne e deajuns... Ne-a cuprins lehamitea, la fel ca pe dl. Mircea Cărtărescu, fanu- pe banu!- lu Băsescu, ce chestie? într-un editorial în care asudă din greu sub povara propriei celebrităţi...Care, creşte şi creşte de nu se mai opreşte. Aista fataliatate, megieşilor... .
Dar dezastrul spectaculos al poeziei continua la cote înalte . Iat-o pe, cică, poetesa de anvercură, Elena Vladăreanu, oripilată de situaţia dezastroasa a WC-urilor publice:
veceurile de aici îmi amintesc de veceurile
facultăţii de litere din edgar quinet
cu bălţi uriaşe de urină desene abstracte
pe pereţi făcute cu degetul
desene în sânge menstrual şi căcat
(că „vom deveni civilizaţi când nu
ne vom mai şterge la cur cu degetul
şi vom folosi şi noi hârtia igienică“)
veceuri înfundate cu tampoane de vată
prezervative coji de portocală
Pe vremea noastra erau mult mai curate...Se vede ca voi sunteti de vină, faceţi pe jos si asteptaţi sa spele alţii, că voi sunteţi celebrităţi!
Dar, mai să renunţi la a folosi astfel de locuri nehigenice. Mai înţelept se dovedeşte a fi poietul Mitos Micluseanu, care are o “viziune catastrofică” asupra a ceea ce vor face copiii obraznici de după el... Care-i vor moşteni, musai, apucăturile...
mormintele noastre
pe mormintele noastre se vor pişa copiii obraznici
pe mormintele noastre se va uşura căţeluşul dobrică
târfele îşi vor freca ţâţele de lespedea cu epitaf
prietenii vor imita frământare de sine la praznic
inspiraţia îmi dă târcoale ca o curvă de lux
niciodată n-am scris mai bine ca acum
sunt mândru de mine şi mi-e dragă viaţa
ce porcărie ce dubioşenie m-a fixat boşorogul ăsta obsedat
de parcă aş avea chiloţii băgaţi în cur
dă-te dreacu
Absolut magistral…
Alo, cei cu marile premiile literare, decernătorilor!, grăbiti-vă! Nu pierdeţi ocazia! Că începe ... razia.
miercuri, 2 iunie 2010
Ieri am minţit .
Azi spunem adevărul.
Mâine minţim iar.
O nouă incursiune… epigramistică în realitatea imediată
Nimic nu mai e original în ţărişoara noastră…Una-două, la televiziuni, pe stradă, la guvern, la preşedinţie şi chiar în cele mai obscure locuri, numai ce auzi expresia:”Ne-a ciuruit!”. Sau:"I-am ciuruit"! Adevărat brand lingvistic national! Noroc cu Sergiu Nicolaescu, care l-a pus, cândva, în circulaţie într-un film de-al său! Ni l-a dat pe gratis, înclusiv junilor săi contestatari: să fie primit. Ca să nu ies din pluton, voi recunoaşte şi eu. M-au ciuruit! Cum cine? Băsescu, Boc şi întreaga lor echipă de trubaduri, toboşari ai timpurilor noi, ca să-l citez pe Mihai Beniuc, cine nu stie cine a fost să consulte un dictionar. M-au ciuruit, cu toate că eram în casă, apărat de zidurile groase ale unui apartament ceauşist. Şi la ăia betonul era beton, nu joacă! Au tras prin ecranul televizorului, cu toată muniţia agonistită la alegeri, vreo cinci milioane si câteva sute de mii de voturi, foc concentrat, de pe pământ, din aer şi de unde s-a mai putut. Tocmai puneam la cale nişte poezii “serioase”, în contra faptului evident că poezia nu mai interesează pe prea mulţi concetateni de-ai nostri, care au dat-o rău pe tot felul de manele si alte forme”foarte OK” de cultură actuală. După ce au tras o primă rafală s-au oprit şi m-au somat- dai 15 la sută din pensie şi scapi! Să ştii că de la bugetari pretindem 25 la sută, apreciază şi taci din gură! Am acceptat să tac, dar am pus, obligat de situaţie, mâna pe pixul din dotare, care intrase cam demult în somaj … epigramistic. Cum s-ar zice am început să trag şi eu. Am început cu primul om al ţării. Vorba vine primul om după cum si al ţării. Da, văd, nu pot scăpa de şabloane, m-am obisnuit cu ele din regimul celalalt. Spre ăsta nou am venit pe uscat, preşedintele, de, cu vamporul…
Cu hăhăiala lui proverbială
Băsescu-a câştigat adepţi
şi-acuma, scurt, îi bagă-n boală,
urmează lumea celor drepţi…
Am poposit puţin şi-n zona insalubră- recunosc, dar fac sacrificii!- a urării de tristă amintire “Să trăiţi bine!”
Ţi-am ascultat urarea şi îndemnul
dar cred că ai exagerat
ai pus în ele numai e-uri
şi ceva-n formă de… cârnat!
Vă mai aduceţi aminte de baronii PSD? Recunoasc, nu mi-au plăcut nici ăia, laolaltă cu Marele Arogant din fruntea lor. Să sperăm că au devenit istorie… Dar ce ne facem cu ăştialalţi, care nu vor să mai plece, dar îi şi întrece.
Când zici Băsescu, Udrea spui -
Contesa din Pleşcoi, Duduia,
mai spui Berceanu, Blaga, zici.
Şi ce urmează? Aleluia!
Fond sonor până cum o lună-două :avem bani de salarii şi plata pensiilor.
Fond sonor actual: Nu sunt bani. Tăiem salariile cu 25 la suta, tăiem din pensii 15 la suta.
Am fi putut să vă mai minţim încă 5-6 luni, dar ne-am hotărât să spunem adevărul.
Deci, ne-aţi minţit da capo al fine,
noi- doar gogoşi, voi- conturi pline,
v-ascult, mi se zburleşte părul
c-aţi luat în braţe... adevărul!
Drept pentru care unii PDL-işti de vârf au probleme financiare. Dna Udrea a declarat ca sufera de insomnii în legătură cu datoriile pe care le are la o bancă.
Udrea are insomnii,
cică pentru datorii,
eu credeam, la cât a dat
că mai are de luat!
Cu toată situaţia creeată, primului mistru Emil Boc nici prin cap nu-i trece posibilitatea unei demisii...
Capul lui Boc, vă spun în clar,
va fi un obiect de inventar
căci încă nu s-a inventat
un cap rotund... aşa pătrat!
Mai ieri, tânărul PDL-ist Boureanu, celebru pentru insolenţa sa partinică, a făcut spectacol -scandal la o emisiune moderata de dna Gabriela Vrânceanu-Firea, la Antena 3.
Un bou adevărat, orice s-ar zice
de Boureanu se dezice,
vă rog, nu întrebaţi de ce,
răspunsu-i simplu, că-i din PDL...
Mă uit pe ecranul TV şi-l văd la rampă pe specialistul de marcă internaţională Sebastian Vlădescu.
Vlădescu, zis Sebastian,
zău, nu face niciun ban,
sau când ... face, într-un fel,
face mulţi, dar pentru el!
La alta manetă, a învăţământului românesc, acţionează ilustrul Funeriu, care a conceput legea după care istoria şi geografia României pot fi învăţate, de către elevii maghiari, în limba lor maternă, măsură fără precedent, de-a dreptul anti-naţională.
Orice ministru vrea reformă,
s-o facă, dacă-l duce bila,
cu toate că-i român,
Funeriu, o face-n stilul lui Attila...
La Bruxelles, faimoasa Eba, exprimă cu mult talent oratoric şi excepţională înzestrare intelectuală cuvântul României. Recent, le-a vorit parlamentarilor europeni despre poetul naţional M.Eminescu.
L-a cinstit pe Eminescu,
cel cu „dulcile eresuri”,
nu de alta, pentru rima
la celebrele-i „ succesuri”...
Pe stradă lumea discută, se interesează- ce-o fi mâine, dar poimîine...Cât despre viitor, acesta îşi ia bagajele şi se mută ”dincolo”. Chiar ieri o bătrană m-a abordat despre magicul CES, Consiliul Economic şi Social.
Maică, maică, ăstia ce-s
că vorbesc numai de CES,
îi explic cum este jocul,
Iară ea :„Arză-i-ar focul!”
Aria se extinde...
Şi cu sănătatea-i gata,
s-a înfiinţat co-plata,
mâine , iar o directivă :
co-plată şi la colivă.
În loc de concluzie, un adevăr cu care nu se laudă nimeni. Descurcaţi-vă singuri, nu va spun despre care ION este vorba.Test de ... perspicacitate!
Chestia cu „ghinION”
strâns legat de un ION
a căzut, praf şi scântei
de când avem PDL-ei!
Azi spunem adevărul.
Mâine minţim iar.
O nouă incursiune… epigramistică în realitatea imediată
Nimic nu mai e original în ţărişoara noastră…Una-două, la televiziuni, pe stradă, la guvern, la preşedinţie şi chiar în cele mai obscure locuri, numai ce auzi expresia:”Ne-a ciuruit!”. Sau:"I-am ciuruit"! Adevărat brand lingvistic national! Noroc cu Sergiu Nicolaescu, care l-a pus, cândva, în circulaţie într-un film de-al său! Ni l-a dat pe gratis, înclusiv junilor săi contestatari: să fie primit. Ca să nu ies din pluton, voi recunoaşte şi eu. M-au ciuruit! Cum cine? Băsescu, Boc şi întreaga lor echipă de trubaduri, toboşari ai timpurilor noi, ca să-l citez pe Mihai Beniuc, cine nu stie cine a fost să consulte un dictionar. M-au ciuruit, cu toate că eram în casă, apărat de zidurile groase ale unui apartament ceauşist. Şi la ăia betonul era beton, nu joacă! Au tras prin ecranul televizorului, cu toată muniţia agonistită la alegeri, vreo cinci milioane si câteva sute de mii de voturi, foc concentrat, de pe pământ, din aer şi de unde s-a mai putut. Tocmai puneam la cale nişte poezii “serioase”, în contra faptului evident că poezia nu mai interesează pe prea mulţi concetateni de-ai nostri, care au dat-o rău pe tot felul de manele si alte forme”foarte OK” de cultură actuală. După ce au tras o primă rafală s-au oprit şi m-au somat- dai 15 la sută din pensie şi scapi! Să ştii că de la bugetari pretindem 25 la sută, apreciază şi taci din gură! Am acceptat să tac, dar am pus, obligat de situaţie, mâna pe pixul din dotare, care intrase cam demult în somaj … epigramistic. Cum s-ar zice am început să trag şi eu. Am început cu primul om al ţării. Vorba vine primul om după cum si al ţării. Da, văd, nu pot scăpa de şabloane, m-am obisnuit cu ele din regimul celalalt. Spre ăsta nou am venit pe uscat, preşedintele, de, cu vamporul…
Cu hăhăiala lui proverbială
Băsescu-a câştigat adepţi
şi-acuma, scurt, îi bagă-n boală,
urmează lumea celor drepţi…
Am poposit puţin şi-n zona insalubră- recunosc, dar fac sacrificii!- a urării de tristă amintire “Să trăiţi bine!”
Ţi-am ascultat urarea şi îndemnul
dar cred că ai exagerat
ai pus în ele numai e-uri
şi ceva-n formă de… cârnat!
Vă mai aduceţi aminte de baronii PSD? Recunoasc, nu mi-au plăcut nici ăia, laolaltă cu Marele Arogant din fruntea lor. Să sperăm că au devenit istorie… Dar ce ne facem cu ăştialalţi, care nu vor să mai plece, dar îi şi întrece.
Când zici Băsescu, Udrea spui -
Contesa din Pleşcoi, Duduia,
mai spui Berceanu, Blaga, zici.
Şi ce urmează? Aleluia!
Fond sonor până cum o lună-două :avem bani de salarii şi plata pensiilor.
Fond sonor actual: Nu sunt bani. Tăiem salariile cu 25 la suta, tăiem din pensii 15 la suta.
Am fi putut să vă mai minţim încă 5-6 luni, dar ne-am hotărât să spunem adevărul.
Deci, ne-aţi minţit da capo al fine,
noi- doar gogoşi, voi- conturi pline,
v-ascult, mi se zburleşte părul
c-aţi luat în braţe... adevărul!
Drept pentru care unii PDL-işti de vârf au probleme financiare. Dna Udrea a declarat ca sufera de insomnii în legătură cu datoriile pe care le are la o bancă.
Udrea are insomnii,
cică pentru datorii,
eu credeam, la cât a dat
că mai are de luat!
Cu toată situaţia creeată, primului mistru Emil Boc nici prin cap nu-i trece posibilitatea unei demisii...
Capul lui Boc, vă spun în clar,
va fi un obiect de inventar
căci încă nu s-a inventat
un cap rotund... aşa pătrat!
Mai ieri, tânărul PDL-ist Boureanu, celebru pentru insolenţa sa partinică, a făcut spectacol -scandal la o emisiune moderata de dna Gabriela Vrânceanu-Firea, la Antena 3.
Un bou adevărat, orice s-ar zice
de Boureanu se dezice,
vă rog, nu întrebaţi de ce,
răspunsu-i simplu, că-i din PDL...
Mă uit pe ecranul TV şi-l văd la rampă pe specialistul de marcă internaţională Sebastian Vlădescu.
Vlădescu, zis Sebastian,
zău, nu face niciun ban,
sau când ... face, într-un fel,
face mulţi, dar pentru el!
La alta manetă, a învăţământului românesc, acţionează ilustrul Funeriu, care a conceput legea după care istoria şi geografia României pot fi învăţate, de către elevii maghiari, în limba lor maternă, măsură fără precedent, de-a dreptul anti-naţională.
Orice ministru vrea reformă,
s-o facă, dacă-l duce bila,
cu toate că-i român,
Funeriu, o face-n stilul lui Attila...
La Bruxelles, faimoasa Eba, exprimă cu mult talent oratoric şi excepţională înzestrare intelectuală cuvântul României. Recent, le-a vorit parlamentarilor europeni despre poetul naţional M.Eminescu.
L-a cinstit pe Eminescu,
cel cu „dulcile eresuri”,
nu de alta, pentru rima
la celebrele-i „ succesuri”...
Pe stradă lumea discută, se interesează- ce-o fi mâine, dar poimîine...Cât despre viitor, acesta îşi ia bagajele şi se mută ”dincolo”. Chiar ieri o bătrană m-a abordat despre magicul CES, Consiliul Economic şi Social.
Maică, maică, ăstia ce-s
că vorbesc numai de CES,
îi explic cum este jocul,
Iară ea :„Arză-i-ar focul!”
Aria se extinde...
Şi cu sănătatea-i gata,
s-a înfiinţat co-plata,
mâine , iar o directivă :
co-plată şi la colivă.
În loc de concluzie, un adevăr cu care nu se laudă nimeni. Descurcaţi-vă singuri, nu va spun despre care ION este vorba.Test de ... perspicacitate!
Chestia cu „ghinION”
strâns legat de un ION
a căzut, praf şi scântei
de când avem PDL-ei!
duminică, 16 mai 2010
Epigrame şi istorie,
istorie şi epigrame
sau
Mult necaz şi ... ceva haz
Între hârtiile pe care le-am înnegrit după Marea Revoluţiune din '89 şi apoi le-am făcut uitate prin sertare dau, deunăzi, de nişte, le-am poreclit eu la repezeală, epigrame...Văzând, prin amar de ani cum se înalţă mlădiţele noii şi originalei noastre democraţii, cum îşi fac loc şi ies la lumină muguraşii fragezi ai politicii postdecebriste, direct din pâcla deasă a vechii societăţi, am zis să îngaim şi eu câte ceva între proprii mei pereţi,măcar pe hârtie, că pe ecranele Tv nicio speranţă, fiind ele prea invadate de revoluţionari, câtă frunză şi iarbă, abia născuţi din cenuşa comunismului, cenu'ă plină ochi, fireşte, şi de ADN-ul carnetelor lor de partid. Pe-atunci, în iureşul evenimentelor, cine mai avea timp de analize la microscop, de fapt, uşile laboratoarelor de profil erau închise pentru ...renovare. Apăruseră la lumina rampei, într-un ropot nestăpânit de apauze , noile partide democratice, care- nu-i aşa- urmau să puie în lumină, după I.Iliescu, valenţele democraţiei reale, bazate pe multipartidism. De unde să ştim noi atunci, înfierbântaţi cum eram, că acest multipartidism se va transforma, cândva, în multibanditism. Aşa a fost să fie... E de vină, desigur, Mioriţa . Nicio aluzie la Mioriţa, soţia domnului şi mult stimatului intelectual şi miliardar ministru Adriean Videanu. În niciun caz, subliniez cu toată tăria...Dar să trec la zisele epigrame (catrene)regăsite acum, care ar putea sugera o întoarcere în timp, printre acele fapte şi oameni care ne-au răsfaţat cu „implicarea” lor totală şi absolut dezinteresată, unicul lor scop fiind acela de a ne logodi pe noi, poporul, pentru totdeauna, cu fericirea. Nefiind scrise cu „program” ele, epigramele, descriu un drum destul de sinuos, cu multe gropi şi alunecări, urmâd capriciile unei consecvenţe a scrisului total deficitare. Nu mi-am propus să fiu epigramist ştiind prea bine că unii dintre ei s-au numit Cincinat Pavelescu , Păstorel ...Deci, să trecem la recuperări, că tot nu le mai plăteste dl.Boc... ca să facă economii la buget.
Vă mai aduceţi aminte de un anume Gh. Răducanu, cel care a prezentat ca semn electoral
al noii înfiinţate Partide a Ţiganilor ”Asul de treflă”. Ce rapiditate, câtă inspiraţie! În consecinţă, am dat cu condeiul:
Semnul vostru, n-am ce zice
este foarte inspirat:
Răducanule, amice
spune drept, nu-i de furat?
Plin de avânt s-a dovedit şi tovarăşul Vasile Verdeţ, meşterind Partidul Socialist al Muncii -P.S.M.,formaţie contând pe umerii şi braţele de oţel ale clasei muncitoare, clasă căreia i s-a pus după câţiva ani la cap marea cruce a privatizării haotice. Alegându-şi ca semn electoral”Soarele”, semn folosit de comunişti la primele alegeri ...ne-democratice din 46. Deci, votaţi „Soarele!”. Mai mult nu m-a dus mintea, şi am scris.
Indemnul P.S.M. este tardiv
de nu cumva chiar maladiv:
s-aplici stampila cu „votat”
pe-un Soare care-a scăpătat?
Cei mai vechi în viaţă îşi mai aduc aminte-poate- de simpaticul AI. Brătianu, care miza pe aura istorică a numelui său- o fi sau n-o fi -din vestita familie?Nu era, dar erau destui care îi apreciau ţăcălia şi vorbaria şugubeaţă. Mai ales dizertaţiile despre beneficiile, pentru fomişti, a cultivării cartofului. I-am dedicat următoarele:
Domnul Brătianu a sădit cartofi
a făcut sfeştanii şi a ars tămâie,
rezultatul însă-s bulbii din pantofi
iar tuberculi noi, vechile-i... călcâie!
O vie emoţie „culturală”stârnit apariţia la pielea goală, în premieră, în Playboy a unei frumuseţi feminine din România. Numele ei intrat în legenda ieşirii hotărâte din teritoriul pudorii, Dana Săvuică.
Am admirat această adevărată cucerire democratică... şi am însăilat în consecintă, folosindu-mi rezervele patriotice din dotare:
Un nud servit privirilor nu strică,
să aibă la desert Vasile sau Mitică;
după-un pahar de vin, vodcă sau ţuică,
ar merge, zău, şi ...Săvuică!
Guvernele României au învăţat, de la an la an, mânuirea cu dexteritate a asa numitelor Ordonanţe de urgenţă. Numarul lor a crescut exponenţial şi pentru a fi ratificate mai uşor au fost- şi sunt- „poleite” cu argumente,,strălucitoare”.
În pomul nostru de Crăciun
ce-avem să punem nu mai spun,
e clar, la vremea de scadenţă,
doar Ordonanţe de ... urgenţă.
A fost o perioadă (guvern Radu Vasile/ Ciorbea )a tranziţiei noastre nesfârşite când în vogă era expresia „luminiţa de la capătul tunelului”, adică asteptaţi că va veni şi bunăstarea.Până atunci unele tinere au găsit soluţia -practicarea prostituţiei în Turcia.
Dragă Luminţo, noi te-am aşteptat,
dar tu, rea de muscă, ne-ai abandonat,
părăsişi ...tunelul, ce să mai aburci ?
Ne-ai lasat cu Radu şi-ai plecat la ... turci!
Pentru a învinge în alegeri patidul condus de Ion Iliescu, Convenţia Democratică , încopită din partidele de opozitie, a inventat aşa zisul „Contract cu Romania”, ca program politic, de fapt, un pomelnic de promisiuni deşarte adresat alegătorilor.
Contractul lor cu România
n-aşi zice ca a fost chiar nul,
căci reciclat din nou la Letea
sta atârnat în băi...ca sul...
Fostul ministru Daniel Daianu, despre care se spune ca ar fi fost colaborator al Securităţii ( nu băgăm mâna în foc) a susţinut la un moment dat ideia introducerii unei „taxe de solidaritate”.
Eu unul nu spun nu se poate,
căci dacă-i bal să fie bal,
dar nu „de so-li-da-ri-ta-te”
ci de securitate-i mai normal.
Fără o operă care să-l recomande, profesorul Gabriel Ţepelea, devenit după 89 politician PNT-CD, a fost primit in Academie. Nu e singurul, din păcate, profitor de marea inghesuială... democrtică din acei ani...
Dau ţepe unii pentru sume
mai mari ,mai mici, doar bani să fie!
Ţepelea-a dat pentru renume -
şi uite-l în Academie.
Pozând în... dizident, ca mulţi alţii, prozatorul Marius Tupan a făcut mare caz de faptul că vechiul regim i-ar fi ars „pe rug”, un roman nonconformist la ordinul cenzurii...
Cică domnului Tupan
dictaura-i arse un roman,
gestu-a fost devastator,
că l-a făcut pe dată... scriitor.
Ziarele au vorbit mult, la un moment dat, de escrocul Erdely, care ar fi avut la activ multe infractiuni financiare, din care a scapat bazma curată cu ajutorul justitiei corupte.
Domnul Erdely, ţeparul
zice-se, fură cu carul ,
eu zic ,însă, derbedeul
fură cu... UDMR-ul.
După anuntul unei retrageri din arenă, la incheierea mandatului prezidential, a apărut zvonul că „Emil Constantinescu s-a hotarat să revină în forţă în politică”. O ştire de prima pagină, pentru cateva zile, care n-a speriat pe nimeni...
La această ştire de ziar
încadrată la vedere în chenar
vin cu-n adevăr ştiut de-orcine;
netratat, virusul revine...
Câţiva intelectuali elitişti din Transilvania au cerut federalizarea României în revista „Provincia” . O mai aparea şi azi? Chestia a produs o oarecare emţie.
Lăsară unii tomuri de gândire
să intre demni în nemurire,
lasaţi şi voi „provincialilor” ceva,
o operă, hârtie de hazna.
Intre atâtea declaraţii bombă, a apărut şi cea a unui maghiar de vază , conform căreia i-ar fi ruşine că s-a născut în România. O adevărată fată mare...
Eu credeam că nemtudom
are-o rimă şi în „om”,
dar m-ai contrazis pe loc:
„Eu maghiar, eu dobitoc!”
La 12 de ani de tranziţie România , s-a spus, a cucerit supremaţia în Europa la TBC, tifos HIV şi trichineloză. Altă performanţă aşteptată de naţiune cu sufletul la gură!
Suntem, în fine, campioni
conduşi ba de Emili, ba de Ioni,
e limpede, o plată pentru ei
ar fi un meci de box cu Doroftei!
Moda „acordurilor sociale” dintre guvern şi sindicate ocupa la un moment dat spaţiile de publicitate ale televiziunilor.
Un nou Acord se profilează,
sindicalişti, capul pe pernă,
de ce doar „pace socială”
şi nu o linişte eternă.
Şi dă-i, şi dă-i si luptă... Cu flagelul corupţiei . In stil românesc, lupta continuă, cu acelaşi succes, si azi, dusă de Dna, Ani şi alte Anişoare...
Realitatea ne învaţă :
corupţia se lăfăie în viaţă,
iar lupta împotriva ei, cea cu bulboane,
în seminarii si simpozioane.
Din nou, Ion Iliescu, savant, despre coruptie...
Corupţia, să ştiţi şi voi, măi dragă,
e un cuvânt ce vine de la şpagă,
e-un fenomen complex, cu largi valenţe,
cum să-l distrug, când nu am competenţe?
Soseaua de centura a capitalei intrând în posesia unei noi definiţii...
Şoseaua de centură se strămută
din zonele cu bălţi şi cu cucută,
altfel nu se explică-n Bucureşti
puhoaiele de curve şi de peşti...
Dl. Mihăileascu-Micky- spagă a făcut epocă folosind expresia „ciocul mic” la adresa opozitiei
Chestia cu ciocul mic
m-a lăsat perplex un pic
scoala ta de demnitari
o urmaşi în Ferentari ...
De curând poeta Angela Marinescu a scos volumul de poeme „Probleme personale”. Intr-o poezie, mult apreciată de unii critici literari ,vorbeşte despre un anume agasant „ anus sângerând”. Să fie al dânsei? Să fie vorba de trenci sau de cum se zice mai stiintific de hemoroizi?
Nu neg ca ai probleme personale mari,
dar văd ca le rezolvi instantaneu
fără să mergi la medici sau ghişeu,
ci doar la critici literari.
In ultimul timp, nemultumiti de măsurile, chipurile, anticriză, tot mai mulţi rumâni il contestă pe preşedintele Băsescu . El se sacrifică pentru binele comun şi ei il injură...
Aţi crezut că umpleti sacul
tot votându-l cu avan
însă l-ati văzut pe Dracu’,
chiar pe Dracu’... Superman!
Dar nici apropiaţii preşedintelui nu scapaăde sudalmele populare...
Videanu, Udrea, Blaga si Berceanu
cică-au furat temeinic, cu toptanu’,
eu cred ca asta ar fi un mizilic:
măsura-i alta: marele Boc mic.
Pentru a nu încheia prea brusc, apelez la încă o recuperare... Este vorba despre poezia Întrebări apărută în nr.5, -223-mai 200,5 al ziarului Arcaşul, publicaţie independentă românească , ce apare la Cernauţi sub conducerea poetului Vasile Tărâţeanu.
Întrebări
Române, mai trăieşti, mai ai suflare ?
Parcă-i purta la cap o lumânare…
Eşti încă viu ? Mai ştii ce-i bucuria ?
Te-ai cununat cumva cu agonia ?
Te văd umblând prin colburi şi paragini,
Iar drumul ţi-e de-o vreme pe la margini,
Cauţi ceva anume ? Vreo frântură
Dintr-o sămânţă pusă, hăt, în arătură ?
Mai cauţi rodul ? Ia-l de unde nu e…
Doar soarele pe boltă încă suie,
Tu îl priveşti şi te-amăgeşti cu gândul
Că în curând îţi va veni şi ţie rândul,
Nu scapi de Mioriţa ta, ţi-e dragă,
Dar ea, sărmana, nu-ţi bagă-n desagă,
Iar pentru ea ocări primeşti destule,
Şi nu porumb sau altele-n pătule.
Române, mai trăieşti, mai ai suflare ?
Acordă-ţi ţie însuţi îndurare
Şi somnul lasă-l, plânsul de asemeni,
Încearcă după cum ai fost, să-ţi semeni…
Florin Costinescu
istorie şi epigrame
sau
Mult necaz şi ... ceva haz
Între hârtiile pe care le-am înnegrit după Marea Revoluţiune din '89 şi apoi le-am făcut uitate prin sertare dau, deunăzi, de nişte, le-am poreclit eu la repezeală, epigrame...Văzând, prin amar de ani cum se înalţă mlădiţele noii şi originalei noastre democraţii, cum îşi fac loc şi ies la lumină muguraşii fragezi ai politicii postdecebriste, direct din pâcla deasă a vechii societăţi, am zis să îngaim şi eu câte ceva între proprii mei pereţi,măcar pe hârtie, că pe ecranele Tv nicio speranţă, fiind ele prea invadate de revoluţionari, câtă frunză şi iarbă, abia născuţi din cenuşa comunismului, cenu'ă plină ochi, fireşte, şi de ADN-ul carnetelor lor de partid. Pe-atunci, în iureşul evenimentelor, cine mai avea timp de analize la microscop, de fapt, uşile laboratoarelor de profil erau închise pentru ...renovare. Apăruseră la lumina rampei, într-un ropot nestăpânit de apauze , noile partide democratice, care- nu-i aşa- urmau să puie în lumină, după I.Iliescu, valenţele democraţiei reale, bazate pe multipartidism. De unde să ştim noi atunci, înfierbântaţi cum eram, că acest multipartidism se va transforma, cândva, în multibanditism. Aşa a fost să fie... E de vină, desigur, Mioriţa . Nicio aluzie la Mioriţa, soţia domnului şi mult stimatului intelectual şi miliardar ministru Adriean Videanu. În niciun caz, subliniez cu toată tăria...Dar să trec la zisele epigrame (catrene)regăsite acum, care ar putea sugera o întoarcere în timp, printre acele fapte şi oameni care ne-au răsfaţat cu „implicarea” lor totală şi absolut dezinteresată, unicul lor scop fiind acela de a ne logodi pe noi, poporul, pentru totdeauna, cu fericirea. Nefiind scrise cu „program” ele, epigramele, descriu un drum destul de sinuos, cu multe gropi şi alunecări, urmâd capriciile unei consecvenţe a scrisului total deficitare. Nu mi-am propus să fiu epigramist ştiind prea bine că unii dintre ei s-au numit Cincinat Pavelescu , Păstorel ...Deci, să trecem la recuperări, că tot nu le mai plăteste dl.Boc... ca să facă economii la buget.
Vă mai aduceţi aminte de un anume Gh. Răducanu, cel care a prezentat ca semn electoral
al noii înfiinţate Partide a Ţiganilor ”Asul de treflă”. Ce rapiditate, câtă inspiraţie! În consecinţă, am dat cu condeiul:
Semnul vostru, n-am ce zice
este foarte inspirat:
Răducanule, amice
spune drept, nu-i de furat?
Plin de avânt s-a dovedit şi tovarăşul Vasile Verdeţ, meşterind Partidul Socialist al Muncii -P.S.M.,formaţie contând pe umerii şi braţele de oţel ale clasei muncitoare, clasă căreia i s-a pus după câţiva ani la cap marea cruce a privatizării haotice. Alegându-şi ca semn electoral”Soarele”, semn folosit de comunişti la primele alegeri ...ne-democratice din 46. Deci, votaţi „Soarele!”. Mai mult nu m-a dus mintea, şi am scris.
Indemnul P.S.M. este tardiv
de nu cumva chiar maladiv:
s-aplici stampila cu „votat”
pe-un Soare care-a scăpătat?
Cei mai vechi în viaţă îşi mai aduc aminte-poate- de simpaticul AI. Brătianu, care miza pe aura istorică a numelui său- o fi sau n-o fi -din vestita familie?Nu era, dar erau destui care îi apreciau ţăcălia şi vorbaria şugubeaţă. Mai ales dizertaţiile despre beneficiile, pentru fomişti, a cultivării cartofului. I-am dedicat următoarele:
Domnul Brătianu a sădit cartofi
a făcut sfeştanii şi a ars tămâie,
rezultatul însă-s bulbii din pantofi
iar tuberculi noi, vechile-i... călcâie!
O vie emoţie „culturală”stârnit apariţia la pielea goală, în premieră, în Playboy a unei frumuseţi feminine din România. Numele ei intrat în legenda ieşirii hotărâte din teritoriul pudorii, Dana Săvuică.
Am admirat această adevărată cucerire democratică... şi am însăilat în consecintă, folosindu-mi rezervele patriotice din dotare:
Un nud servit privirilor nu strică,
să aibă la desert Vasile sau Mitică;
după-un pahar de vin, vodcă sau ţuică,
ar merge, zău, şi ...Săvuică!
Guvernele României au învăţat, de la an la an, mânuirea cu dexteritate a asa numitelor Ordonanţe de urgenţă. Numarul lor a crescut exponenţial şi pentru a fi ratificate mai uşor au fost- şi sunt- „poleite” cu argumente,,strălucitoare”.
În pomul nostru de Crăciun
ce-avem să punem nu mai spun,
e clar, la vremea de scadenţă,
doar Ordonanţe de ... urgenţă.
A fost o perioadă (guvern Radu Vasile/ Ciorbea )a tranziţiei noastre nesfârşite când în vogă era expresia „luminiţa de la capătul tunelului”, adică asteptaţi că va veni şi bunăstarea.Până atunci unele tinere au găsit soluţia -practicarea prostituţiei în Turcia.
Dragă Luminţo, noi te-am aşteptat,
dar tu, rea de muscă, ne-ai abandonat,
părăsişi ...tunelul, ce să mai aburci ?
Ne-ai lasat cu Radu şi-ai plecat la ... turci!
Pentru a învinge în alegeri patidul condus de Ion Iliescu, Convenţia Democratică , încopită din partidele de opozitie, a inventat aşa zisul „Contract cu Romania”, ca program politic, de fapt, un pomelnic de promisiuni deşarte adresat alegătorilor.
Contractul lor cu România
n-aşi zice ca a fost chiar nul,
căci reciclat din nou la Letea
sta atârnat în băi...ca sul...
Fostul ministru Daniel Daianu, despre care se spune ca ar fi fost colaborator al Securităţii ( nu băgăm mâna în foc) a susţinut la un moment dat ideia introducerii unei „taxe de solidaritate”.
Eu unul nu spun nu se poate,
căci dacă-i bal să fie bal,
dar nu „de so-li-da-ri-ta-te”
ci de securitate-i mai normal.
Fără o operă care să-l recomande, profesorul Gabriel Ţepelea, devenit după 89 politician PNT-CD, a fost primit in Academie. Nu e singurul, din păcate, profitor de marea inghesuială... democrtică din acei ani...
Dau ţepe unii pentru sume
mai mari ,mai mici, doar bani să fie!
Ţepelea-a dat pentru renume -
şi uite-l în Academie.
Pozând în... dizident, ca mulţi alţii, prozatorul Marius Tupan a făcut mare caz de faptul că vechiul regim i-ar fi ars „pe rug”, un roman nonconformist la ordinul cenzurii...
Cică domnului Tupan
dictaura-i arse un roman,
gestu-a fost devastator,
că l-a făcut pe dată... scriitor.
Ziarele au vorbit mult, la un moment dat, de escrocul Erdely, care ar fi avut la activ multe infractiuni financiare, din care a scapat bazma curată cu ajutorul justitiei corupte.
Domnul Erdely, ţeparul
zice-se, fură cu carul ,
eu zic ,însă, derbedeul
fură cu... UDMR-ul.
După anuntul unei retrageri din arenă, la incheierea mandatului prezidential, a apărut zvonul că „Emil Constantinescu s-a hotarat să revină în forţă în politică”. O ştire de prima pagină, pentru cateva zile, care n-a speriat pe nimeni...
La această ştire de ziar
încadrată la vedere în chenar
vin cu-n adevăr ştiut de-orcine;
netratat, virusul revine...
Câţiva intelectuali elitişti din Transilvania au cerut federalizarea României în revista „Provincia” . O mai aparea şi azi? Chestia a produs o oarecare emţie.
Lăsară unii tomuri de gândire
să intre demni în nemurire,
lasaţi şi voi „provincialilor” ceva,
o operă, hârtie de hazna.
Intre atâtea declaraţii bombă, a apărut şi cea a unui maghiar de vază , conform căreia i-ar fi ruşine că s-a născut în România. O adevărată fată mare...
Eu credeam că nemtudom
are-o rimă şi în „om”,
dar m-ai contrazis pe loc:
„Eu maghiar, eu dobitoc!”
La 12 de ani de tranziţie România , s-a spus, a cucerit supremaţia în Europa la TBC, tifos HIV şi trichineloză. Altă performanţă aşteptată de naţiune cu sufletul la gură!
Suntem, în fine, campioni
conduşi ba de Emili, ba de Ioni,
e limpede, o plată pentru ei
ar fi un meci de box cu Doroftei!
Moda „acordurilor sociale” dintre guvern şi sindicate ocupa la un moment dat spaţiile de publicitate ale televiziunilor.
Un nou Acord se profilează,
sindicalişti, capul pe pernă,
de ce doar „pace socială”
şi nu o linişte eternă.
Şi dă-i, şi dă-i si luptă... Cu flagelul corupţiei . In stil românesc, lupta continuă, cu acelaşi succes, si azi, dusă de Dna, Ani şi alte Anişoare...
Realitatea ne învaţă :
corupţia se lăfăie în viaţă,
iar lupta împotriva ei, cea cu bulboane,
în seminarii si simpozioane.
Din nou, Ion Iliescu, savant, despre coruptie...
Corupţia, să ştiţi şi voi, măi dragă,
e un cuvânt ce vine de la şpagă,
e-un fenomen complex, cu largi valenţe,
cum să-l distrug, când nu am competenţe?
Soseaua de centura a capitalei intrând în posesia unei noi definiţii...
Şoseaua de centură se strămută
din zonele cu bălţi şi cu cucută,
altfel nu se explică-n Bucureşti
puhoaiele de curve şi de peşti...
Dl. Mihăileascu-Micky- spagă a făcut epocă folosind expresia „ciocul mic” la adresa opozitiei
Chestia cu ciocul mic
m-a lăsat perplex un pic
scoala ta de demnitari
o urmaşi în Ferentari ...
De curând poeta Angela Marinescu a scos volumul de poeme „Probleme personale”. Intr-o poezie, mult apreciată de unii critici literari ,vorbeşte despre un anume agasant „ anus sângerând”. Să fie al dânsei? Să fie vorba de trenci sau de cum se zice mai stiintific de hemoroizi?
Nu neg ca ai probleme personale mari,
dar văd ca le rezolvi instantaneu
fără să mergi la medici sau ghişeu,
ci doar la critici literari.
In ultimul timp, nemultumiti de măsurile, chipurile, anticriză, tot mai mulţi rumâni il contestă pe preşedintele Băsescu . El se sacrifică pentru binele comun şi ei il injură...
Aţi crezut că umpleti sacul
tot votându-l cu avan
însă l-ati văzut pe Dracu’,
chiar pe Dracu’... Superman!
Dar nici apropiaţii preşedintelui nu scapaăde sudalmele populare...
Videanu, Udrea, Blaga si Berceanu
cică-au furat temeinic, cu toptanu’,
eu cred ca asta ar fi un mizilic:
măsura-i alta: marele Boc mic.
Pentru a nu încheia prea brusc, apelez la încă o recuperare... Este vorba despre poezia Întrebări apărută în nr.5, -223-mai 200,5 al ziarului Arcaşul, publicaţie independentă românească , ce apare la Cernauţi sub conducerea poetului Vasile Tărâţeanu.
Întrebări
Române, mai trăieşti, mai ai suflare ?
Parcă-i purta la cap o lumânare…
Eşti încă viu ? Mai ştii ce-i bucuria ?
Te-ai cununat cumva cu agonia ?
Te văd umblând prin colburi şi paragini,
Iar drumul ţi-e de-o vreme pe la margini,
Cauţi ceva anume ? Vreo frântură
Dintr-o sămânţă pusă, hăt, în arătură ?
Mai cauţi rodul ? Ia-l de unde nu e…
Doar soarele pe boltă încă suie,
Tu îl priveşti şi te-amăgeşti cu gândul
Că în curând îţi va veni şi ţie rândul,
Nu scapi de Mioriţa ta, ţi-e dragă,
Dar ea, sărmana, nu-ţi bagă-n desagă,
Iar pentru ea ocări primeşti destule,
Şi nu porumb sau altele-n pătule.
Române, mai trăieşti, mai ai suflare ?
Acordă-ţi ţie însuţi îndurare
Şi somnul lasă-l, plânsul de asemeni,
Încearcă după cum ai fost, să-ţi semeni…
Florin Costinescu
marți, 23 martie 2010
Sertar - Poezii noi
Ioan Flora, scriptorul
Recitind o dedicaţie:
”Prietenului meu, poetului Florin Costinescu,
cu toată dragostea. 8 februarie 2002
Multe a văzut în viaţa lui poetul Ioan Flora,
îi era deajuns să perceapă un contur în mişcare
şi privirea lui ageră îl umplea imediat cu materie lirică
de maximă puritate,
încât rezultatul putea fi privit ca obiect distinct,
cu cel mai mare folos şi deplină încântare.
Era relaţia lui privilegiată cu lumea.
El insuşi spunea:” Sunt oameni în jurul meu.
Adevăraţi, drepti.Gesticulând,
comenteaza texte lirice bine scrise”.
Eu eram unul dintre acei oameni.
Întâmplator.
De multe ori fiind singur în jurul lui,
mai ales când plecam împreună, sărind gardul orelor de muncă,
spre a ne cuibări în bodega din gura parcului Herăstrau.
Folosea apelativul ” bătrâne”cu un firesc
de care era doar el înstare: îl invăţase
bine de la Nichita, de care vorbea cu evalvia
dinaintea unei icoane.
Nu se ridica în vârful picioarelor, dar vedea tot, până departe.
Nu-i trebuiau scări, detesta tribunele.
Dacă dădea de vreo urmă sau semn îi era deajuns
să ajungă la esenţa . Cu o viteză uluitoare. Zâmbind.
Nu puteam să-l urmăresc, dar nu mă certa:
fiecare cu drumul său, bătrâne,
Ştia să dea mâna cu iarna chiar dacă ii îngheţau degetele.
Petrecea cu privirile vara până se pierdea
după dealurile propriilor sale amintiri.
Pentru cănu putea respinge pe nimeni, generos,
a întins mâna şi spre cineva absolut necunoascut.
Iar necunoscutul i-a prins mâna
si nu i-a mai dat drumul. L-a tras după el.
În urma lui conturele plâng.
Ioan Flora, desăvârşitul scriptor…
18 feb.2010
Cupola
Intrasem sub cupola aceea fără zgomot
încât nici îngerii nu m-au auzit preocupaţi fiind
de îndeletnicirile lor milenare; până la ea urcasem un munte,
apoi altul, după ce străbatusem cu o corabie cu pânze
câteva mări şi un ocean adânc precum cerul
spre care îsi trimitea magnific valurile
să loveasca alte ţărmuri, mai tainice,
necunoscute, fără urme de tălpi şi ancore,
de focuri părasite în grabă,
astfel am văzut,
astfel am auzit,
astfel am înţeles
ce înseamnă într-adevăr Calea Adevărată,
firul acela plutitor
peste vârste şi credinţe, acelaşi
de la început şi până totdeauna.
Cui îi e foame sub această cupola?
Cui ii e frig?
Sete cui?
Nimeni n-a auzit acolo de-acestea vreodată.
Sub cupola este însuşi belşugul - în formele lui
cele mai nevinovate.
Şi bucuria este. Şi speranţa, deasemenea.
De sub cupola începe axa care susţine întreaga Zidire.
Febr.2010
Doar tu
Începând de mâine,
din secolul următor,
îmi voi aminti de tine,
până atunci
te voi privi pur si simplu,
te voi privi
până iţi vei ieşi din minţi,
te voi tortura
cu neruşinarea mea
de a nu îţi refuza amintirea …
Cine stie când va începe mâine?
Dar secolul urmator ?
să ridice două degete,
va primi nota maximă …
Mă uit in jur - nimeni
toţi ridică din umeri
se uită nedumeriţi unii la alţii
doar tu rănindu-mă - nerănindu-mă -
ispită şi departare ,
ridici două degete
ca o elevă silitoare
de la vestita Şcoală a Carmelitelor…
2008
Elfi
Mereu ceva, neguros sau limpede,
stă îndărătul oricărui lucru aflat la vedere, mai aproape
ori mai departe; te apropii şi-auzi cadenţa unei răsuflări,
ritmul asemănator cu cel al unei inimi,
un abur fierbinte la început, apoi tot mai rece
urmând ciclul anotimpurilor
îţi cercetează simţurile
şi-ntrebător te învăluie….
“Sunt elfii” - îţi spui abia soptit
să nu le divulgi existenţa,
elfii acelui loc, doar ei pot sta în spatele
fiecărui lucru; ei, micii regi
ce şi-au aruncat coroanele aurite
şi şi-au părăsit tronurile
pentru a se juca liberi după zidurile
lucrurilor pe care le vedem
din pură obişnuinţă…
Alegerea lor pentru totdeauna:
viata înapoia zidurilor impenetrabile.
Elfii, anonimii constructori
ai universului.
29.01. 2010
Cătuşe de sidef, de-azur cătuşe…
Pe Nefertiti am iubit-o, recunosc, instantaneu
crezând în ea mai mult ca-n Dumnezeu,
cu steagul inocenţei la catarg
în ochii ei pluteam. Şi m-avântam în larg…
Visam pe-atunci, domniţe, regi, cetăţi
ceremonii cu smirnă, antichităţi,
iubiri cu iz de fruct necopt şi mirodenii ,
licori pândind în vase de milenii,
când mi-apăru, măreaţă şi splendidă ,
chiar ea: Regina Atlantidă…
Doar ce-am întors o pagină din somnul,
ce mi-l dăduse ca pe-o taină Domnul,
şi dinainte-mi: Ea, venind – mister,
pe-o frunză - ce covor!- de palmier,
călătorind pe pală ce-adia-ntre pagini
arse de patimi şi priviri pe margini,
pagini de piatră, grele, apocrife,
ducând în spate mii de hieroglife…
Ştiam de mult că nu e vreo frigidă,
că supunea cu-n gest nisipul din clepsidră,
aşa că i-am întins, în somn, o mână,
crezând c-o să mi-o fac iubită şi stăpână,
eu anonimul, simplul fiu al humii,
intrând în Rai cu ea, Regina lumii!
Astfel aflai subit ce-i răstignirea
prins pe o cruce dulce ca uimirea,
pe crucea nopţii, cea de întuneric,
ce ştie-al răsplăti pe cel cucernic,
Dar Doamna, cea iubită, plutitoare,
făcu un semn spre stelele-n urcare
şi-un zgomot surd de roţi şi de copite
părând tumult de-oştiri nebiruite;
mă-nconjură ca pe-un intrus prădalnic,
spărgând cristalul visului cel tainic…
Venise, deci, spre noul ei ibovnic
stârnită de- un suav impuls războinic,
ce îl purta într-un surâs, discretă,
surâsu-acela, arma ei secretă;
îl văd şi-acum, o, lancea-i ascutită
din ochii eu spre inima-mi pornită…
Învins ca-ntr-un turnir homeric
de-acel surâs lumină-întuneric,
m-am scufundat în vasta adiere
a mării tumultoase, de himere,
Ce zbatere-n adâncuri! Ce ispite!
In loc de scoici, doar vise risipite...
Doar călători de piatră implorând coralii
podoabă de-a le fi de Saturnalii...
Când am ieşit din nou la suprafaţă
în lume se făcuse dimineaţă,
aveam la mâini , de Nefertiti puse,
cătuşe de sidef, de azur cătuşe...
Pe care le mai port, chiar nevăzute,
o, tinereţi, o vremuri revolute!
Pe Nefertiti am iubit-o ,recunosc, instantaneu,
crezând în ea mai mult ca-n Dumnezeu...
Florin Costinescu
Ioan Flora, scriptorul
Recitind o dedicaţie:
”Prietenului meu, poetului Florin Costinescu,
cu toată dragostea. 8 februarie 2002
Multe a văzut în viaţa lui poetul Ioan Flora,
îi era deajuns să perceapă un contur în mişcare
şi privirea lui ageră îl umplea imediat cu materie lirică
de maximă puritate,
încât rezultatul putea fi privit ca obiect distinct,
cu cel mai mare folos şi deplină încântare.
Era relaţia lui privilegiată cu lumea.
El insuşi spunea:” Sunt oameni în jurul meu.
Adevăraţi, drepti.Gesticulând,
comenteaza texte lirice bine scrise”.
Eu eram unul dintre acei oameni.
Întâmplator.
De multe ori fiind singur în jurul lui,
mai ales când plecam împreună, sărind gardul orelor de muncă,
spre a ne cuibări în bodega din gura parcului Herăstrau.
Folosea apelativul ” bătrâne”cu un firesc
de care era doar el înstare: îl invăţase
bine de la Nichita, de care vorbea cu evalvia
dinaintea unei icoane.
Nu se ridica în vârful picioarelor, dar vedea tot, până departe.
Nu-i trebuiau scări, detesta tribunele.
Dacă dădea de vreo urmă sau semn îi era deajuns
să ajungă la esenţa . Cu o viteză uluitoare. Zâmbind.
Nu puteam să-l urmăresc, dar nu mă certa:
fiecare cu drumul său, bătrâne,
Ştia să dea mâna cu iarna chiar dacă ii îngheţau degetele.
Petrecea cu privirile vara până se pierdea
după dealurile propriilor sale amintiri.
Pentru cănu putea respinge pe nimeni, generos,
a întins mâna şi spre cineva absolut necunoascut.
Iar necunoscutul i-a prins mâna
si nu i-a mai dat drumul. L-a tras după el.
În urma lui conturele plâng.
Ioan Flora, desăvârşitul scriptor…
18 feb.2010
Cupola
Intrasem sub cupola aceea fără zgomot
încât nici îngerii nu m-au auzit preocupaţi fiind
de îndeletnicirile lor milenare; până la ea urcasem un munte,
apoi altul, după ce străbatusem cu o corabie cu pânze
câteva mări şi un ocean adânc precum cerul
spre care îsi trimitea magnific valurile
să loveasca alte ţărmuri, mai tainice,
necunoscute, fără urme de tălpi şi ancore,
de focuri părasite în grabă,
astfel am văzut,
astfel am auzit,
astfel am înţeles
ce înseamnă într-adevăr Calea Adevărată,
firul acela plutitor
peste vârste şi credinţe, acelaşi
de la început şi până totdeauna.
Cui îi e foame sub această cupola?
Cui ii e frig?
Sete cui?
Nimeni n-a auzit acolo de-acestea vreodată.
Sub cupola este însuşi belşugul - în formele lui
cele mai nevinovate.
Şi bucuria este. Şi speranţa, deasemenea.
De sub cupola începe axa care susţine întreaga Zidire.
Febr.2010
Doar tu
Începând de mâine,
din secolul următor,
îmi voi aminti de tine,
până atunci
te voi privi pur si simplu,
te voi privi
până iţi vei ieşi din minţi,
te voi tortura
cu neruşinarea mea
de a nu îţi refuza amintirea …
Cine stie când va începe mâine?
Dar secolul urmator ?
să ridice două degete,
va primi nota maximă …
Mă uit in jur - nimeni
toţi ridică din umeri
se uită nedumeriţi unii la alţii
doar tu rănindu-mă - nerănindu-mă -
ispită şi departare ,
ridici două degete
ca o elevă silitoare
de la vestita Şcoală a Carmelitelor…
2008
Elfi
Mereu ceva, neguros sau limpede,
stă îndărătul oricărui lucru aflat la vedere, mai aproape
ori mai departe; te apropii şi-auzi cadenţa unei răsuflări,
ritmul asemănator cu cel al unei inimi,
un abur fierbinte la început, apoi tot mai rece
urmând ciclul anotimpurilor
îţi cercetează simţurile
şi-ntrebător te învăluie….
“Sunt elfii” - îţi spui abia soptit
să nu le divulgi existenţa,
elfii acelui loc, doar ei pot sta în spatele
fiecărui lucru; ei, micii regi
ce şi-au aruncat coroanele aurite
şi şi-au părăsit tronurile
pentru a se juca liberi după zidurile
lucrurilor pe care le vedem
din pură obişnuinţă…
Alegerea lor pentru totdeauna:
viata înapoia zidurilor impenetrabile.
Elfii, anonimii constructori
ai universului.
29.01. 2010
Cătuşe de sidef, de-azur cătuşe…
Pe Nefertiti am iubit-o, recunosc, instantaneu
crezând în ea mai mult ca-n Dumnezeu,
cu steagul inocenţei la catarg
în ochii ei pluteam. Şi m-avântam în larg…
Visam pe-atunci, domniţe, regi, cetăţi
ceremonii cu smirnă, antichităţi,
iubiri cu iz de fruct necopt şi mirodenii ,
licori pândind în vase de milenii,
când mi-apăru, măreaţă şi splendidă ,
chiar ea: Regina Atlantidă…
Doar ce-am întors o pagină din somnul,
ce mi-l dăduse ca pe-o taină Domnul,
şi dinainte-mi: Ea, venind – mister,
pe-o frunză - ce covor!- de palmier,
călătorind pe pală ce-adia-ntre pagini
arse de patimi şi priviri pe margini,
pagini de piatră, grele, apocrife,
ducând în spate mii de hieroglife…
Ştiam de mult că nu e vreo frigidă,
că supunea cu-n gest nisipul din clepsidră,
aşa că i-am întins, în somn, o mână,
crezând c-o să mi-o fac iubită şi stăpână,
eu anonimul, simplul fiu al humii,
intrând în Rai cu ea, Regina lumii!
Astfel aflai subit ce-i răstignirea
prins pe o cruce dulce ca uimirea,
pe crucea nopţii, cea de întuneric,
ce ştie-al răsplăti pe cel cucernic,
Dar Doamna, cea iubită, plutitoare,
făcu un semn spre stelele-n urcare
şi-un zgomot surd de roţi şi de copite
părând tumult de-oştiri nebiruite;
mă-nconjură ca pe-un intrus prădalnic,
spărgând cristalul visului cel tainic…
Venise, deci, spre noul ei ibovnic
stârnită de- un suav impuls războinic,
ce îl purta într-un surâs, discretă,
surâsu-acela, arma ei secretă;
îl văd şi-acum, o, lancea-i ascutită
din ochii eu spre inima-mi pornită…
Învins ca-ntr-un turnir homeric
de-acel surâs lumină-întuneric,
m-am scufundat în vasta adiere
a mării tumultoase, de himere,
Ce zbatere-n adâncuri! Ce ispite!
In loc de scoici, doar vise risipite...
Doar călători de piatră implorând coralii
podoabă de-a le fi de Saturnalii...
Când am ieşit din nou la suprafaţă
în lume se făcuse dimineaţă,
aveam la mâini , de Nefertiti puse,
cătuşe de sidef, de azur cătuşe...
Pe care le mai port, chiar nevăzute,
o, tinereţi, o vremuri revolute!
Pe Nefertiti am iubit-o ,recunosc, instantaneu,
crezând în ea mai mult ca-n Dumnezeu...
Florin Costinescu
luni, 22 martie 2010
Mihai Antonescu despre volumul Secunda eternă
Un brad tânăr sub steaua lui
Despre un azur blând răzimat pe umerii dealurilor aş vrea să scriu, despre cum lumina se înveleşte în regretul stingerii pustiindu-se pe drum de vremelnici luceferi, poate,ori mai bine, despre ochiul tainic al cuiva nenumit încă, odihnind între tremurul pleoapei şi lacrimă până la întorsul vederii pe dinăuntrul sinelui. Căci, tot ce este împrejurul ne conţine, după cum, ce suntem, într-o bănuielnică minune se destramă, anticipând dorul şi reîntoarcerea.E un dus-întors în poezia lui Florin Costinescu, rareori fără o izbândă ascunsă în freamătul poemului, asemeni unui pârâu ce nu-şi doreşte stingerea în oceanul tuturor şi al nimănui, ci mai curând apleacă pământul invers, de dragul revenirii la sfintele izvoare. Secunda eternă, volum apărut la Editura Muzeul Literaturii Române în anul 2008, este, cu siguranţă , locul de întâlnire şi interferenţă al tuturor modalităţilor şi formelor de expresie prin care poetul s-a făcut cunoscut şi apreciat de-a lungul unei continue prefaceri ascensionale.Inelul cu diamant am spune, răsucit pe degetul timpului întru recunoaştere şi rămânere. O blândeţe, ce numai din apele adânci ale sinelui poate izvorî, precum şi o uşurinţă de exprimare, ce vădeşte trecerea cu bine prin canoane şi o excelentă înţelegere faţă de cărăuşia limbii rostuite în text, fac din poemele lui Florin Costinescu adevărate praguri de atins şi uimire întru aflarea unor astfel de universuri :” O lacrimă totul a fost la-nceput,/rotindu-se, ne-a născut, ne-a-ncăput, înotam liberi în pupile de peşti,/zvâcnind, de zodii atrasi, spre cele cereşti,/Tărmii surpaţi lunecau rând pe rând,/ nu se visau încă pământ, Şi totuşi căzu, trăznet, prima fărădelege,/ a lacrimii care-ncepu să sece…(Balans înterupt). Poetul e demiurg în dinauntru, ca şi în dinafara, modelându-şi universul aidoma gândului ce-l străbate până la revelaţie:”Şansa pietrei de a fi comparată cu o inimă,/ sansa inimii de a se auzi bătând şi prin ziduri de piatră./ Legea bastiliilor de a se nărui. /Sansa ta,libertate”(Şansă). Din lumina florii de cireş până-n cea a unui septembrie ,unde orice culoare isi duce umbra ei ca pe o izbândă înspre un bănuit, dar încă îndepărtat dezghet, poetul, el însusi o elegie a fiintei ascunse în om şi lucruri, trece prin forme fixe, prozodice obsesii şi lirice incantaţii, adăstând sub cumpana sonetului cu o imagine legănându-se între sete si somn, pâna la regasirea de sine.” Din somnul tău cu lună dă-mi visul să-l colind/prin somnul meu cu soare retraversând amieze-/ pierdut şi regăsit copil în labirint/din visul tău voi face sub cumpenele treze…Spre a ne găsi o data am rătăcit atât/ cât n-au bănuţi în salbe tigancile la gât…”(Din somnul tău). Tuşa unor tristeţi, ca si daturi ale fiinţei întru însoţirea lumii, adumbresc sufletul poetului ghemuit fără vină într-o mărturie:”Piezis privesc spre mine cei burdişiţi de glorii,/li se hlizesc pe umeri galoanele de vată,/ de-atâta strălucire li se dilată porii,/spre geniul lor şi gheara de cârtiţă arată…Nimic neverosimil, chiar sumbrele vedenii,/ priveşte-le, Maria, pot să ajungă genii”(Pieziş privesc spre mine…). Dar secunda, cea eterna, cea suspendată între nostalgie şi conştiinta petrecerii cu vag parfum de întoarcere şi dor, cum spuneam, tot prezenţa si gestul mâinii aproapelui o determină, căci Florin Costinescu nu-i niciodată singur în poemele lui, ci musai în preajma îsau a femeii, ori a timpului ca întreg:”Mâna ta lăsând să cadă/o frunză în golul dintre fluturi,/
Închei spunând, chiar dacă prea puţin, că Florin Costinescu stă vertical şi limpede sub steaua lui, asemenea bradului într-o tânară pădure de fagi, vorbindu-ne despre măreţia cuvântului născut din flacără şi frig, până-n înverzirea poemului.
iunie,2009
Un brad tânăr sub steaua lui
Despre un azur blând răzimat pe umerii dealurilor aş vrea să scriu, despre cum lumina se înveleşte în regretul stingerii pustiindu-se pe drum de vremelnici luceferi, poate,ori mai bine, despre ochiul tainic al cuiva nenumit încă, odihnind între tremurul pleoapei şi lacrimă până la întorsul vederii pe dinăuntrul sinelui. Căci, tot ce este împrejurul ne conţine, după cum, ce suntem, într-o bănuielnică minune se destramă, anticipând dorul şi reîntoarcerea.E un dus-întors în poezia lui Florin Costinescu, rareori fără o izbândă ascunsă în freamătul poemului, asemeni unui pârâu ce nu-şi doreşte stingerea în oceanul tuturor şi al nimănui, ci mai curând apleacă pământul invers, de dragul revenirii la sfintele izvoare. Secunda eternă, volum apărut la Editura Muzeul Literaturii Române în anul 2008, este, cu siguranţă , locul de întâlnire şi interferenţă al tuturor modalităţilor şi formelor de expresie prin care poetul s-a făcut cunoscut şi apreciat de-a lungul unei continue prefaceri ascensionale.Inelul cu diamant am spune, răsucit pe degetul timpului întru recunoaştere şi rămânere. O blândeţe, ce numai din apele adânci ale sinelui poate izvorî, precum şi o uşurinţă de exprimare, ce vădeşte trecerea cu bine prin canoane şi o excelentă înţelegere faţă de cărăuşia limbii rostuite în text, fac din poemele lui Florin Costinescu adevărate praguri de atins şi uimire întru aflarea unor astfel de universuri :” O lacrimă totul a fost la-nceput,/rotindu-se, ne-a născut, ne-a-ncăput, înotam liberi în pupile de peşti,/zvâcnind, de zodii atrasi, spre cele cereşti,/Tărmii surpaţi lunecau rând pe rând,/ nu se visau încă pământ, Şi totuşi căzu, trăznet, prima fărădelege,/ a lacrimii care-ncepu să sece…(Balans înterupt). Poetul e demiurg în dinauntru, ca şi în dinafara, modelându-şi universul aidoma gândului ce-l străbate până la revelaţie:”Şansa pietrei de a fi comparată cu o inimă,/ sansa inimii de a se auzi bătând şi prin ziduri de piatră./ Legea bastiliilor de a se nărui. /Sansa ta,libertate”(Şansă). Din lumina florii de cireş până-n cea a unui septembrie ,unde orice culoare isi duce umbra ei ca pe o izbândă înspre un bănuit, dar încă îndepărtat dezghet, poetul, el însusi o elegie a fiintei ascunse în om şi lucruri, trece prin forme fixe, prozodice obsesii şi lirice incantaţii, adăstând sub cumpana sonetului cu o imagine legănându-se între sete si somn, pâna la regasirea de sine.” Din somnul tău cu lună dă-mi visul să-l colind/prin somnul meu cu soare retraversând amieze-/ pierdut şi regăsit copil în labirint/din visul tău voi face sub cumpenele treze…Spre a ne găsi o data am rătăcit atât/ cât n-au bănuţi în salbe tigancile la gât…”(Din somnul tău). Tuşa unor tristeţi, ca si daturi ale fiinţei întru însoţirea lumii, adumbresc sufletul poetului ghemuit fără vină într-o mărturie:”Piezis privesc spre mine cei burdişiţi de glorii,/li se hlizesc pe umeri galoanele de vată,/ de-atâta strălucire li se dilată porii,/spre geniul lor şi gheara de cârtiţă arată…Nimic neverosimil, chiar sumbrele vedenii,/ priveşte-le, Maria, pot să ajungă genii”(Pieziş privesc spre mine…). Dar secunda, cea eterna, cea suspendată între nostalgie şi conştiinta petrecerii cu vag parfum de întoarcere şi dor, cum spuneam, tot prezenţa si gestul mâinii aproapelui o determină, căci Florin Costinescu nu-i niciodată singur în poemele lui, ci musai în preajma îsau a femeii, ori a timpului ca întreg:”Mâna ta lăsând să cadă/o frunză în golul dintre fluturi,/
Închei spunând, chiar dacă prea puţin, că Florin Costinescu stă vertical şi limpede sub steaua lui, asemenea bradului într-o tânară pădure de fagi, vorbindu-ne despre măreţia cuvântului născut din flacără şi frig, până-n înverzirea poemului.
iunie,2009
vineri, 12 martie 2010
Rânduri scrise ieri pentru a fi citite azi - pentru mâine
O întrebare urgentă:Câţi intelectuali contemporani
mai trăiesc asemenea idei ?
Vasile Pârvan
-Fiecare gând nou trebuie altoit pe unul înrudit, mai vechi .
-Tot ce e gând singuratic, chin tainic, pătimire a omului desfăcut de semenii lui, nu poate interesa pe nimeni.
Paul Zarifopol
-Înaintaşii nu sunt modele de copiat, ci puncte de plecare pentru creaţia nouă .
-Sunt figuri, şi figurile trăiesc vieţi: sunt apoi mutre- şi mutrele n-au vieţi: au numai cariere.
Octavian Goga
-Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca stropii de sânge pe-un câmp de bătălie.
-Adevaratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie.
Nicolae Iorga
-Gândul nu coboară acolo unde aude multă vorbă .
-Cine se teme de înaintaşii săi, fuge de comparaţie.
Camil Petrescu
-Criticismul sceptic a fost întotdeauna cel mai uşor de susţinut dintre atitudini, şi cel mai facil dintre maniere.
-Scrii cu sângele şi cu nervii tăi, sau nu scrii de loc
Lucian Blaga
-Cele mai mari prostii nu le spun proştii, ci capetele mijlocii, care vânează după originalitate.
-Poetul nu este atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie.
Mihail Sadoveanu
-Valoarea morală a omului e în raport cu facultatea de a iubi .
-Despre asemenea oameni care se învârt cu sumedenie de vorbe goale în jurul unei totale lipse de idei şi sentimente se poate spune că fac ca acei bărbieri care ţăcănesc prea mult din foarfece la capul chelului.
Tudor Vianu
-Excesul trădează totdeauna scopul; sobrietatea îl slujeşte mult mai bine .
-La ce bun să scrii dacă nu aduci un suflu nou, un mesaj personal, vigoarea unei forţe proprii in serviciul unei cauze comune?
Mihai Ralea
-Sufletele nobile sunt lipsite de interes pentru imediat, fiindcă sunt indiferente la reuşită .
-Gustul pentru insignifienţă e semn de profundă rafinare.
G.Călinescu
-Talentul este abilitatea de a-ţi ascunde talentul acolo unde este nevoie .
-Criticul trebuie sa fie un raportor al umanitătii, iar nu un reporter al oportuniţii.
Tudor Arghezi
-Adevărată din tot timpul care fuge e secunda .
-Scriitorul preocupat de condensarea sensurilor şi ideilor şi care nu preferă cristalului limonada, nu caută succese, caută să se împlinească, indiferent de rezultatul sonorităţii publice.
O întrebare urgentă:Câţi intelectuali contemporani
mai trăiesc asemenea idei ?
Vasile Pârvan
-Fiecare gând nou trebuie altoit pe unul înrudit, mai vechi .
-Tot ce e gând singuratic, chin tainic, pătimire a omului desfăcut de semenii lui, nu poate interesa pe nimeni.
Paul Zarifopol
-Înaintaşii nu sunt modele de copiat, ci puncte de plecare pentru creaţia nouă .
-Sunt figuri, şi figurile trăiesc vieţi: sunt apoi mutre- şi mutrele n-au vieţi: au numai cariere.
Octavian Goga
-Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca stropii de sânge pe-un câmp de bătălie.
-Adevaratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie.
Nicolae Iorga
-Gândul nu coboară acolo unde aude multă vorbă .
-Cine se teme de înaintaşii săi, fuge de comparaţie.
Camil Petrescu
-Criticismul sceptic a fost întotdeauna cel mai uşor de susţinut dintre atitudini, şi cel mai facil dintre maniere.
-Scrii cu sângele şi cu nervii tăi, sau nu scrii de loc
Lucian Blaga
-Cele mai mari prostii nu le spun proştii, ci capetele mijlocii, care vânează după originalitate.
-Poetul nu este atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie.
Mihail Sadoveanu
-Valoarea morală a omului e în raport cu facultatea de a iubi .
-Despre asemenea oameni care se învârt cu sumedenie de vorbe goale în jurul unei totale lipse de idei şi sentimente se poate spune că fac ca acei bărbieri care ţăcănesc prea mult din foarfece la capul chelului.
Tudor Vianu
-Excesul trădează totdeauna scopul; sobrietatea îl slujeşte mult mai bine .
-La ce bun să scrii dacă nu aduci un suflu nou, un mesaj personal, vigoarea unei forţe proprii in serviciul unei cauze comune?
Mihai Ralea
-Sufletele nobile sunt lipsite de interes pentru imediat, fiindcă sunt indiferente la reuşită .
-Gustul pentru insignifienţă e semn de profundă rafinare.
G.Călinescu
-Talentul este abilitatea de a-ţi ascunde talentul acolo unde este nevoie .
-Criticul trebuie sa fie un raportor al umanitătii, iar nu un reporter al oportuniţii.
Tudor Arghezi
-Adevărată din tot timpul care fuge e secunda .
-Scriitorul preocupat de condensarea sensurilor şi ideilor şi care nu preferă cristalului limonada, nu caută succese, caută să se împlinească, indiferent de rezultatul sonorităţii publice.
miercuri, 27 ianuarie 2010
A.E.Baconsky - azi. Sau despre fluxul si… refluxul memoriei literare
"După o primă perioadă de decantare, astăzi este foarte evident că marii poeţi contemporani au fost un Trakl, un Machado, un Vallejo, un Apollinaire, un Montale etc.etc. şi nu Tristan Tzara, inventatorul dadaismului, Andre Breton, căpetenie suprarealistă, sau F.T. Marinetti, teoretician şi şef de şcoală al futurismului, după cum în spaţiul nostru românesc Saşa Pană, Moldav şi alţi protagonişti necontestaţi ai avangardei rămân oricum circumscrişi unui fenomen de istorie literară şi nu pot rivaliza cu marii poeţi ai epocii, un Arghezi, un Blaga, un Bacovia…(A.E. Baconsky -“Panorama poeziei universale contemporane”, Ed. Albatros, 1972)
Numele poetului, prozatorului, eseistului A.E Baconsky, dispărut tragic la cutremurul din 1977, a intrat, după evenimentele din ‘89, în acel con de umbră vâscoasă rezervat de noua politichie literară post-decembristă unor autori neagreaţi de mentorii ei, în baza acuzaţiei, la mare modă, de “colaborare” cu duşmanul, acesta fiind reprezentat de diversele forme ale ideologiei comuniste. Se poate afirma că acest scriitor, unic în felul lui, prin originalitatea operei sale, dar şi prin statura sa intelectuală în epocă, a fost, pentru a doua oară, îngropat, de data aceasta, sub molozul unei aşa zise actiuni “necesare “ de “reevaluare” a istoriei noastre literare postbelice. Iniţiatorii şi făptuitorii frenetici ai acestei justiţii literare, în esenţă, de tip bolşevic – în plină democratură - ar putea beneficia, la un moment dat, de o anume credibilitate, dacă ei înşişi n-ar fi cazut în păcatul ”slujirii cu devotament” , într-un fel sau altul, a ideilor comuniste, fără – atenţie mărită!- a fi, vreunul, cumva, comparabil cu A.E. Baconsky…Li s-ar fi părut atunci, în anii ’70 ,’80, o aspiraţie de neatins, o aventură incredibilă pentru anemicile lor putinţe literare!
În altă ordine de idei, efectuarea unei astfel de chirurgii literare s-ar impune, dacă aceasta n-ar fi practicată, totuşi, în baza unor complexe de inferioritate sau răfuieli bolnăvicioase, re-trăite de unii şi în postumitatea autorului. Apoi, "uneltele"folosite în astfel de operaţii se cuvine să aibă o anumită fineţe, târnăcopul şi lopata fiind excluse de la sine. În plus, nu trebuie neglijate contextul istoric, personalitatea şi opera fiecărui autor, punându-se în mod necesar accentele pe performanţe.
Când un munte atinge prin piscurile sale cerul, nu insişti asupra uscăturilor de la poalele lui!
A.E. Baconsky a fost un autor care nu merita un asemenea tratament, mai ales azi, când apare cu atât mai odioasă acuzaţia ce i-a fost adusă, în viaţă fiind, de fostul regim, aceea de “cosmopolitism occidental”în materie literară; tocmai azi când închinăciunea în faţa Vestului a devenit oarecum un gest sacrosant. O întrebare firească : poate cântări mai greu în balanţa activităţii sale scriitoriceşti perioada debutului, cea a intrarii sale în literatură, când proletcultismul, în formele lui cele mai primitive, făcea legea, sau aceea în care, singur aproape, a pus umărul la re-racordarea creaţiei autohtone, într-o formă incipientă, desigur, la valorile poeziei universale? Exista atunci o altă cale de acces spre literatura mare, neinhibată ideologic, a tânărului cu vocaţie în acest domeniu? A scrie acum , în aceşti ani, despre A.E. Baconsky, cel din perioada ‘50-‘60, că era “productiv şi adaptabil”, că publica “poeme propagandistice despre scriitori sovietici”, că ”începe să colaboreze la oficiosul PCR Scânteia” şi manifesta un”devotament ostentativ faţă de cauza stalinistă”, realizând “versificaţii lipsite de curaj”,” acceptând” total proletcultismul”/n.n. s-ar fi putut şi…parţial?/nu sunt altceva decât cârcoteli literare şi nicidecum docte puneri la punct, cum s-ar vrea, ţinând seama de faptul că însuşi scriitorul şi-a repudiat, intrând în conflict deschis cu oficialitatea, păcatele tinereţii.
Şi, încă, ce magnitudine a avut acel conflict, care a implicat şi Securitatea!
O lucrare bine articulată, de indiscutabil echilibru în aprecierea diverselor perioade de creaţie ale autorului, a propus dna.Crina Bud prin monografia sa intitulată “Rolurile şi rolul lui A.E. Baconsky în literature română”, apărută la Editura Paralela 45. Autoarea s-a angajat într-o analiză complexă, pe multiple planuri - socio-culturale, politice etc. evidenţiind, în esenţă, “lupta cu istoria” a autorului ca act eliberator, de conştiinţă, într-o perioadă în care alţi confraţi de-ai lui au ales starea de aţipire în comoditate şi oportunism.
Făcând aceste notaţii nu ne arogăm o altă calitate decât pe aceea –importantă, totuşi- de beneficiar al -cel puţin - două volume semnate de A.E. Baconsky. Este vorba despre”Poeţi şi poezie”apărut la Editura pentru Literatură -1963, şi despre “Panorama poeziei universale contemporane”, ce a văzut lumina tiparului la Editura Albatros mult mai târziu, în 1972, la un an, deci, de la lansarea cunoscutelor “teze din iunie”, care au însemnat ce-au însemnat pentru cultura română.
Despre viziunea de concepţie, critică, a autorului, despre eventuale limite şi limitări în alcătuirea sumarelor acestor două cărţi se poate discuta, desigur, cu folos şi azi, însă indiferent de concluzii, trebuie recunoscut faptul că impactul acestora asupra publicului interesat al acelor vremuri a fost fulminant.Bibliotecile, mai ales ale noilor generaţii de scriitori, s-au înviorat subit.
Dacă ne-am propus să insistăm asupra volumului “Poeţi şi poezie”aceasta se datorează faptului că el a apărut în anul 1963, într-o perioadă istorică cu multe turbulenţe ideologice întreţinută din plin de o critică literară încă inaptă de deschideri noi, încă destul de dogmatică pentru a nu accepta alte experiente lirice decât pe cele sovietice ,”cele mai înaintate din lume”. Se va putea aprecia, astfel, mai clar “rolul” sau “rolurile” lui A.E. Baconsky în literatura română, după cum s-a exprimat dna. Crina Bud.
În Cuvântul său înainte A.E.B. face următoarea remarcă la un moment dat:”Cuvântul în poezie circulă, deci, nu în virtutea adecvării la realitate, ci în aceea a acţiunii sale, în sensul capacităţii de a însufleţi realitatea prin intermediul emoţiei, valoarea lui măsurându-se după acoperirea în aur care-l girează. De aceea observ[m, adesea, că expresivitatea şi chiar rezonanţa cuvintelor variază de la poet la poet, în timbru şi în intensitate”.
Să răsfoim, în continuare, câteva pagini din „vechea carte”. Prin urmare: autori străini şi traduceri semnate de A.E. Baconsky, însoţite de scurte caracterizări ale poeţilor antologaţi...
Robert Frost
( „...a înălţat un imn impresionant vieţii adevărate şi naturii,
în sânul căreia trăieşte omul muncii libere, atotbiruitoarei frumuseţi”...)
Reticenţă
Prin câmpii, prin păduri, şi deasupra
Tăcutelor ziduri, am fost,
Am urcat pe coline să văd
Lumea largă, şi-apoi coborât-am,
M-am întors acasă pe drumul mare
Şi-iată sfârşitul.
Pe sol toate frunzele-s moarte,
Afară de cele ce le păstrează stejarul
Ca să le cearnă una câte una,
Şi ele lunecând să zgârâie,
Acolo, scoarţa zăpezii,
În timp ce toate celelalte dorm.
Frunzele moarte zac liniştit laolaltă
Şi nici un răsuflet de ici-de colo,
Ultimul semn a dispărut,
Florile ulmului alb se veştejesc,
Sufletul caută-ntr-una să plece,
Dar paşii întreabă :Încotro?
Ah, când pentru sufletul nostru
Nu va -nsemna o trădare
Să urmezi astfel mersul tuturor lucrurilor,
Să te supui cu graţie raţiunii,
Să saluţi şi să accepţi sfârşitul
Unei iubiri sau unui anotimp?
Răgaz
Când un prieten, de pe drum , mă strigă
Încetinindu-şi calul la pas, eu nu mă uit
Jur împrejur spre dealurile care
Să le prăşesc încă n-am izbutit,
Ci strig de unde sunt : „Ce vânt te-aduce?”
Nu, chiar de loc nu preget niciodată,
Căci timp avem să şi vorbim niţel.
Sapa de cinci picioare mi-o împlânt,
Cu fieru-n sus, o-mplânt în câmpul reavăn
Şi-alene o pornesc greoi prin ţarini,
Mă-ndrept spre zidul cenuşiu de piatră
Ca să-mi primesc prietenul venit.
Carl Sandburg
( „...poet urban, al metalelor zgomotoase şi al imenselor construcţii,
al trepidaţiei diurne sau al polifoniei de noapte,
când auzul său odihnit distinge sugestiva fantezie de jaz...”)
Eu sunt Poporul- sunt Gloata
Eu sunt poporul, sunt gloata, mulţimea , masele.
Ştiţi voi că tot ce e mare în lume e făurit
prin munca mea?
Eu sunt muncitorul, inventatorul, eu îmbrac şi hrănesc
toată lumea:Eu sunt spectatorul prin faţa căruia trece istoria. Eu
trimit în lume Napoleonii şi Lincolnii. Şi ei mor.
Iar eu nasc noi Napoleoni şi noi Lincolni.
Eu sunt pământul fertil. Sunt preeria ce va răbda multe arături.
Îngrozitoare furtuni trec peste mine. Şi eu uit.
Mi se iau şi cheltuie-averile mele supreme.
Şi eu uit. Toate, fără de moarte, vin către mine punându-mă să lucrez.
Să dau tot ce am. Şi eu uit.
Câteodată cu un strigăt cumplit îmi îndrept spinarea şi las
câteva pete roşii pe amintirea istoriei.
Apoi iarăşi uit.
Când eu, Poporul, voi învăţa să ţin minte, când, eu, Poporul,
voi învăţa să aplic învăţăturile zilei de ieri
şi nu va mai fi să-i uit pe aceia
ce-n anul trecut m-au prădat, pe aceia
ce m-au prostit- atunci nu va fi nimeni pe lume
care să mai rostească cuvântul „Popor” cu o umbră
de ironie, ale cărui buze să arate
o cât de subţire cută-a dispreţului.
Gloata, mulţimea, masele-atunci vor veni.
Amurgul bizonilor
Nu mai există bizoni.
Şi nu mai există nici cei ce văzură bizonii.
Cei ce văzură turmele lor fără număr
cum treceau pustiind în pulbere
iarba preeriei şi-apoi, aplecând
capete negre, băteau din copite
învăluiţi de somptuoasa
vâlvătaie a amurgului.
Nu mai există cei ce văzură bizonii.
Şi nu mai există bizoni.
Langston Hughes
( „...pornind de la folclorul negru, Langston Hughes
realizează o poeziei a incantaţiei cu mijloace de maximă simplitate...”)
Jazz
O, arbore de argint!
O, fluvii scânteietoare ale sufletului!
Într-un cabaret din Harlem,
Şase oameni cu capete lungi cântă jazz.
O fată dansând, cu ochii îndrăzneţi,
Îşi saltă fusta-n mătase de aur.
O, fluvii care cântă!
O , fluvii scântâietoare-ale sufletului!
Ochii Evei
În prima grădină
Fost-au ei poate cam îndrăzneţi?
Cleopatra fu oare fermecătoare
În vestmântu-i de aur?
O, arbore scânteietor!
O, fluvii argintate-ale sufletului!
Într-un cabaret ce se-nvârte ,
Şase oameni cu capete lungi cântă jazz.
Salvatore Quasimodo
(„... preocupat de a răspunde la marile întrebări ale epocii,
reuşeşte curând să depăşească hermetismul, apropindu-se
tot mai mult deviaţa contemporană, cu întregul ei tumult”...)
Arbore
O umbră se desprinde-ncet din tine,
Încât îmi pare moartă umbra mea,
ce totuşi mai tresare şi se-ngână
cu jocul crud al apelor albastre
din râul către care mă –ntorc în astă seară,
căci mă îmbie martie, lunarul,
plin de pe-acum de ierburi şi de aripi.
Nu doar din umbre creşti, ci şi pământ
şi soare eşti, şi-un dulce dar al apei
îţi înnoieşte fiecare frunză,
în timp ce eu m-aplec tăcut să-mi pipăi,
pe faţă, scoarţa ta uscată.
Ungaretti
(„ ...simplitatea lui te face să-i asociezi versurile
cu ale unor poeţi americani, la care falsul prozaism
vehiculează o pătrunzătoare emoţie”...)
Veghe
O noapte -ntreagă
petrecui alături
de un tovarăş
masacrat în luptă,
cu gura lui ştirbită,
întoarsă către luna plină,
cu neagra congestie
a mâinilor sale
pătrunsă
în tăcerea mea,
am scris
scrisori pline de dragoste.
N-am fost nicicând
atât de strâns
legat de viaţă.
Soldaţi
Stau
precum toamna,
în arbori,
frunzele.
Seara
Mai jos de paşii serii
trece o apă clară,
de culoarea măslinei,
şi-ajunge lângă focul ameţit.
Prin fum aud acum greieri şi broaşte,
pe unde – tinere – freamătă ierburi.
Umberto Saba
(„... e un poet al dramelor ascunse, asemănător
sub acest aspect cu Bacovia, cu care împreună
împărtăşeşte sentimentul crepusculului unei lumi
îmbolnăvite de timp, de istorie”...)
Moment
Păsările la geam, obloanele
întredeschise: o adiere de copilărie şi de vară
care mă mângâie. Am oare-ntr-adevăr
vârsta pe care ştiu c-o am? Sau numai zece ani ? La ce
mi-a folosit întreaga-mi experienţă? Ca să trăiesc
mulţumit de măruntele lucruri de care trăiam
chinuit altădată.
Femeie
Când erai
tânără înţepai
ca o tufă de mure. Chiar şi piciorul
o armă-ţi era, o, sălbateco!
Erai greu de prins.
tânără, eşti încă
frumoasă, semnele
anilor, ale durerilor leagă
sufletele noastre, făcându-le una. Şi printre
negrele plete ce-mi curg inelate pe degete,
nu mai mă tem de mica,
alba, pistruiata ureche diabolică.
Artur Lundkvist
(„...versurile sale seamănă cu marile fluvii, pe care le cântă,
versuri neînblânzite şi libere, stăpânite
doar de legile severe ale cadenţei şi armoniei telurice”...)
Există un fel de bucurie sălbatică...
Există un fel de bucurie sălbatică
în tot ce e viu.
Există
ceva îmbătător şi aparţinând tuturora.
Fiece zi
e o nouă femeie
pentru nepotolita mea patimă.
Şi sângele meu – mare sărată şi tânără
vuind şi-agitându-se-n marea vieţii.
Viaţa e pâinea
pe care o frângem cu mâinile noastre
şi-o-mprăştiem pe pământ pentru păsări...
Da, e o aspră şi neagră pâine,
dar cât de bună e la gust!
Şi e unicul lucru ce ne-a fost dat
să ne-alinam marea şi veşnica foame.
"După o primă perioadă de decantare, astăzi este foarte evident că marii poeţi contemporani au fost un Trakl, un Machado, un Vallejo, un Apollinaire, un Montale etc.etc. şi nu Tristan Tzara, inventatorul dadaismului, Andre Breton, căpetenie suprarealistă, sau F.T. Marinetti, teoretician şi şef de şcoală al futurismului, după cum în spaţiul nostru românesc Saşa Pană, Moldav şi alţi protagonişti necontestaţi ai avangardei rămân oricum circumscrişi unui fenomen de istorie literară şi nu pot rivaliza cu marii poeţi ai epocii, un Arghezi, un Blaga, un Bacovia…(A.E. Baconsky -“Panorama poeziei universale contemporane”, Ed. Albatros, 1972)
Numele poetului, prozatorului, eseistului A.E Baconsky, dispărut tragic la cutremurul din 1977, a intrat, după evenimentele din ‘89, în acel con de umbră vâscoasă rezervat de noua politichie literară post-decembristă unor autori neagreaţi de mentorii ei, în baza acuzaţiei, la mare modă, de “colaborare” cu duşmanul, acesta fiind reprezentat de diversele forme ale ideologiei comuniste. Se poate afirma că acest scriitor, unic în felul lui, prin originalitatea operei sale, dar şi prin statura sa intelectuală în epocă, a fost, pentru a doua oară, îngropat, de data aceasta, sub molozul unei aşa zise actiuni “necesare “ de “reevaluare” a istoriei noastre literare postbelice. Iniţiatorii şi făptuitorii frenetici ai acestei justiţii literare, în esenţă, de tip bolşevic – în plină democratură - ar putea beneficia, la un moment dat, de o anume credibilitate, dacă ei înşişi n-ar fi cazut în păcatul ”slujirii cu devotament” , într-un fel sau altul, a ideilor comuniste, fără – atenţie mărită!- a fi, vreunul, cumva, comparabil cu A.E. Baconsky…Li s-ar fi părut atunci, în anii ’70 ,’80, o aspiraţie de neatins, o aventură incredibilă pentru anemicile lor putinţe literare!
În altă ordine de idei, efectuarea unei astfel de chirurgii literare s-ar impune, dacă aceasta n-ar fi practicată, totuşi, în baza unor complexe de inferioritate sau răfuieli bolnăvicioase, re-trăite de unii şi în postumitatea autorului. Apoi, "uneltele"folosite în astfel de operaţii se cuvine să aibă o anumită fineţe, târnăcopul şi lopata fiind excluse de la sine. În plus, nu trebuie neglijate contextul istoric, personalitatea şi opera fiecărui autor, punându-se în mod necesar accentele pe performanţe.
Când un munte atinge prin piscurile sale cerul, nu insişti asupra uscăturilor de la poalele lui!
A.E. Baconsky a fost un autor care nu merita un asemenea tratament, mai ales azi, când apare cu atât mai odioasă acuzaţia ce i-a fost adusă, în viaţă fiind, de fostul regim, aceea de “cosmopolitism occidental”în materie literară; tocmai azi când închinăciunea în faţa Vestului a devenit oarecum un gest sacrosant. O întrebare firească : poate cântări mai greu în balanţa activităţii sale scriitoriceşti perioada debutului, cea a intrarii sale în literatură, când proletcultismul, în formele lui cele mai primitive, făcea legea, sau aceea în care, singur aproape, a pus umărul la re-racordarea creaţiei autohtone, într-o formă incipientă, desigur, la valorile poeziei universale? Exista atunci o altă cale de acces spre literatura mare, neinhibată ideologic, a tânărului cu vocaţie în acest domeniu? A scrie acum , în aceşti ani, despre A.E. Baconsky, cel din perioada ‘50-‘60, că era “productiv şi adaptabil”, că publica “poeme propagandistice despre scriitori sovietici”, că ”începe să colaboreze la oficiosul PCR Scânteia” şi manifesta un”devotament ostentativ faţă de cauza stalinistă”, realizând “versificaţii lipsite de curaj”,” acceptând” total proletcultismul”/n.n. s-ar fi putut şi…parţial?/nu sunt altceva decât cârcoteli literare şi nicidecum docte puneri la punct, cum s-ar vrea, ţinând seama de faptul că însuşi scriitorul şi-a repudiat, intrând în conflict deschis cu oficialitatea, păcatele tinereţii.
Şi, încă, ce magnitudine a avut acel conflict, care a implicat şi Securitatea!
O lucrare bine articulată, de indiscutabil echilibru în aprecierea diverselor perioade de creaţie ale autorului, a propus dna.Crina Bud prin monografia sa intitulată “Rolurile şi rolul lui A.E. Baconsky în literature română”, apărută la Editura Paralela 45. Autoarea s-a angajat într-o analiză complexă, pe multiple planuri - socio-culturale, politice etc. evidenţiind, în esenţă, “lupta cu istoria” a autorului ca act eliberator, de conştiinţă, într-o perioadă în care alţi confraţi de-ai lui au ales starea de aţipire în comoditate şi oportunism.
Făcând aceste notaţii nu ne arogăm o altă calitate decât pe aceea –importantă, totuşi- de beneficiar al -cel puţin - două volume semnate de A.E. Baconsky. Este vorba despre”Poeţi şi poezie”apărut la Editura pentru Literatură -1963, şi despre “Panorama poeziei universale contemporane”, ce a văzut lumina tiparului la Editura Albatros mult mai târziu, în 1972, la un an, deci, de la lansarea cunoscutelor “teze din iunie”, care au însemnat ce-au însemnat pentru cultura română.
Despre viziunea de concepţie, critică, a autorului, despre eventuale limite şi limitări în alcătuirea sumarelor acestor două cărţi se poate discuta, desigur, cu folos şi azi, însă indiferent de concluzii, trebuie recunoscut faptul că impactul acestora asupra publicului interesat al acelor vremuri a fost fulminant.Bibliotecile, mai ales ale noilor generaţii de scriitori, s-au înviorat subit.
Dacă ne-am propus să insistăm asupra volumului “Poeţi şi poezie”aceasta se datorează faptului că el a apărut în anul 1963, într-o perioadă istorică cu multe turbulenţe ideologice întreţinută din plin de o critică literară încă inaptă de deschideri noi, încă destul de dogmatică pentru a nu accepta alte experiente lirice decât pe cele sovietice ,”cele mai înaintate din lume”. Se va putea aprecia, astfel, mai clar “rolul” sau “rolurile” lui A.E. Baconsky în literatura română, după cum s-a exprimat dna. Crina Bud.
În Cuvântul său înainte A.E.B. face următoarea remarcă la un moment dat:”Cuvântul în poezie circulă, deci, nu în virtutea adecvării la realitate, ci în aceea a acţiunii sale, în sensul capacităţii de a însufleţi realitatea prin intermediul emoţiei, valoarea lui măsurându-se după acoperirea în aur care-l girează. De aceea observ[m, adesea, că expresivitatea şi chiar rezonanţa cuvintelor variază de la poet la poet, în timbru şi în intensitate”.
Să răsfoim, în continuare, câteva pagini din „vechea carte”. Prin urmare: autori străini şi traduceri semnate de A.E. Baconsky, însoţite de scurte caracterizări ale poeţilor antologaţi...
Robert Frost
( „...a înălţat un imn impresionant vieţii adevărate şi naturii,
în sânul căreia trăieşte omul muncii libere, atotbiruitoarei frumuseţi”...)
Reticenţă
Prin câmpii, prin păduri, şi deasupra
Tăcutelor ziduri, am fost,
Am urcat pe coline să văd
Lumea largă, şi-apoi coborât-am,
M-am întors acasă pe drumul mare
Şi-iată sfârşitul.
Pe sol toate frunzele-s moarte,
Afară de cele ce le păstrează stejarul
Ca să le cearnă una câte una,
Şi ele lunecând să zgârâie,
Acolo, scoarţa zăpezii,
În timp ce toate celelalte dorm.
Frunzele moarte zac liniştit laolaltă
Şi nici un răsuflet de ici-de colo,
Ultimul semn a dispărut,
Florile ulmului alb se veştejesc,
Sufletul caută-ntr-una să plece,
Dar paşii întreabă :Încotro?
Ah, când pentru sufletul nostru
Nu va -nsemna o trădare
Să urmezi astfel mersul tuturor lucrurilor,
Să te supui cu graţie raţiunii,
Să saluţi şi să accepţi sfârşitul
Unei iubiri sau unui anotimp?
Răgaz
Când un prieten, de pe drum , mă strigă
Încetinindu-şi calul la pas, eu nu mă uit
Jur împrejur spre dealurile care
Să le prăşesc încă n-am izbutit,
Ci strig de unde sunt : „Ce vânt te-aduce?”
Nu, chiar de loc nu preget niciodată,
Căci timp avem să şi vorbim niţel.
Sapa de cinci picioare mi-o împlânt,
Cu fieru-n sus, o-mplânt în câmpul reavăn
Şi-alene o pornesc greoi prin ţarini,
Mă-ndrept spre zidul cenuşiu de piatră
Ca să-mi primesc prietenul venit.
Carl Sandburg
( „...poet urban, al metalelor zgomotoase şi al imenselor construcţii,
al trepidaţiei diurne sau al polifoniei de noapte,
când auzul său odihnit distinge sugestiva fantezie de jaz...”)
Eu sunt Poporul- sunt Gloata
Eu sunt poporul, sunt gloata, mulţimea , masele.
Ştiţi voi că tot ce e mare în lume e făurit
prin munca mea?
Eu sunt muncitorul, inventatorul, eu îmbrac şi hrănesc
toată lumea:Eu sunt spectatorul prin faţa căruia trece istoria. Eu
trimit în lume Napoleonii şi Lincolnii. Şi ei mor.
Iar eu nasc noi Napoleoni şi noi Lincolni.
Eu sunt pământul fertil. Sunt preeria ce va răbda multe arături.
Îngrozitoare furtuni trec peste mine. Şi eu uit.
Mi se iau şi cheltuie-averile mele supreme.
Şi eu uit. Toate, fără de moarte, vin către mine punându-mă să lucrez.
Să dau tot ce am. Şi eu uit.
Câteodată cu un strigăt cumplit îmi îndrept spinarea şi las
câteva pete roşii pe amintirea istoriei.
Apoi iarăşi uit.
Când eu, Poporul, voi învăţa să ţin minte, când, eu, Poporul,
voi învăţa să aplic învăţăturile zilei de ieri
şi nu va mai fi să-i uit pe aceia
ce-n anul trecut m-au prădat, pe aceia
ce m-au prostit- atunci nu va fi nimeni pe lume
care să mai rostească cuvântul „Popor” cu o umbră
de ironie, ale cărui buze să arate
o cât de subţire cută-a dispreţului.
Gloata, mulţimea, masele-atunci vor veni.
Amurgul bizonilor
Nu mai există bizoni.
Şi nu mai există nici cei ce văzură bizonii.
Cei ce văzură turmele lor fără număr
cum treceau pustiind în pulbere
iarba preeriei şi-apoi, aplecând
capete negre, băteau din copite
învăluiţi de somptuoasa
vâlvătaie a amurgului.
Nu mai există cei ce văzură bizonii.
Şi nu mai există bizoni.
Langston Hughes
( „...pornind de la folclorul negru, Langston Hughes
realizează o poeziei a incantaţiei cu mijloace de maximă simplitate...”)
Jazz
O, arbore de argint!
O, fluvii scânteietoare ale sufletului!
Într-un cabaret din Harlem,
Şase oameni cu capete lungi cântă jazz.
O fată dansând, cu ochii îndrăzneţi,
Îşi saltă fusta-n mătase de aur.
O, fluvii care cântă!
O , fluvii scântâietoare-ale sufletului!
Ochii Evei
În prima grădină
Fost-au ei poate cam îndrăzneţi?
Cleopatra fu oare fermecătoare
În vestmântu-i de aur?
O, arbore scânteietor!
O, fluvii argintate-ale sufletului!
Într-un cabaret ce se-nvârte ,
Şase oameni cu capete lungi cântă jazz.
Salvatore Quasimodo
(„... preocupat de a răspunde la marile întrebări ale epocii,
reuşeşte curând să depăşească hermetismul, apropindu-se
tot mai mult deviaţa contemporană, cu întregul ei tumult”...)
Arbore
O umbră se desprinde-ncet din tine,
Încât îmi pare moartă umbra mea,
ce totuşi mai tresare şi se-ngână
cu jocul crud al apelor albastre
din râul către care mă –ntorc în astă seară,
căci mă îmbie martie, lunarul,
plin de pe-acum de ierburi şi de aripi.
Nu doar din umbre creşti, ci şi pământ
şi soare eşti, şi-un dulce dar al apei
îţi înnoieşte fiecare frunză,
în timp ce eu m-aplec tăcut să-mi pipăi,
pe faţă, scoarţa ta uscată.
Ungaretti
(„ ...simplitatea lui te face să-i asociezi versurile
cu ale unor poeţi americani, la care falsul prozaism
vehiculează o pătrunzătoare emoţie”...)
Veghe
O noapte -ntreagă
petrecui alături
de un tovarăş
masacrat în luptă,
cu gura lui ştirbită,
întoarsă către luna plină,
cu neagra congestie
a mâinilor sale
pătrunsă
în tăcerea mea,
am scris
scrisori pline de dragoste.
N-am fost nicicând
atât de strâns
legat de viaţă.
Soldaţi
Stau
precum toamna,
în arbori,
frunzele.
Seara
Mai jos de paşii serii
trece o apă clară,
de culoarea măslinei,
şi-ajunge lângă focul ameţit.
Prin fum aud acum greieri şi broaşte,
pe unde – tinere – freamătă ierburi.
Umberto Saba
(„... e un poet al dramelor ascunse, asemănător
sub acest aspect cu Bacovia, cu care împreună
împărtăşeşte sentimentul crepusculului unei lumi
îmbolnăvite de timp, de istorie”...)
Moment
Păsările la geam, obloanele
întredeschise: o adiere de copilărie şi de vară
care mă mângâie. Am oare-ntr-adevăr
vârsta pe care ştiu c-o am? Sau numai zece ani ? La ce
mi-a folosit întreaga-mi experienţă? Ca să trăiesc
mulţumit de măruntele lucruri de care trăiam
chinuit altădată.
Femeie
Când erai
tânără înţepai
ca o tufă de mure. Chiar şi piciorul
o armă-ţi era, o, sălbateco!
Erai greu de prins.
tânără, eşti încă
frumoasă, semnele
anilor, ale durerilor leagă
sufletele noastre, făcându-le una. Şi printre
negrele plete ce-mi curg inelate pe degete,
nu mai mă tem de mica,
alba, pistruiata ureche diabolică.
Artur Lundkvist
(„...versurile sale seamănă cu marile fluvii, pe care le cântă,
versuri neînblânzite şi libere, stăpânite
doar de legile severe ale cadenţei şi armoniei telurice”...)
Există un fel de bucurie sălbatică...
Există un fel de bucurie sălbatică
în tot ce e viu.
Există
ceva îmbătător şi aparţinând tuturora.
Fiece zi
e o nouă femeie
pentru nepotolita mea patimă.
Şi sângele meu – mare sărată şi tânără
vuind şi-agitându-se-n marea vieţii.
Viaţa e pâinea
pe care o frângem cu mâinile noastre
şi-o-mprăştiem pe pământ pentru păsări...
Da, e o aspră şi neagră pâine,
dar cât de bună e la gust!
Şi e unicul lucru ce ne-a fost dat
să ne-alinam marea şi veşnica foame.
luni, 18 ianuarie 2010
Reluăm din revista Ramuri , decembrie, 2009
Caligrafii de duminică
de Florea Miu
Pornind, evident, de la ideea că poezia conferă durată existenţei, Florin Costinescu şi-a intitulat foarte sugestiv antologia lirică: Secunda eternă (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2008). Volumul reflectă un parcurs poetic definitoriu pentru autor, aici regăsindu-se mai toate inflexiunile liricii sale, de la naturismul luminos al începutului, până la reflexivitatea şi accentele elegiace de mai târziu.
Sub acoperişul blagian („Începe-ne, timp, de la mare / trupul prin care urcăm/ şi unge-l nesfârşit şi adânc/ ca un vers din Lancrăm” – Vers din Lancrăm), poetul are viziunea naşterii cuvântului, dezvoltând o imagistică puternic metaforizată pe tema misterului vorbirii: „Flămândă, gura îl primi, visându-l,/ fruct diafan, cu sâmburii-n formare./ Se lumină! Fusese plâns cuvântul,/ cuvântul care mistuie şi doare” (Naşterea cuvântului). Simbolistica semnifică un univers agrest: „apă curgătoare”, „câmp”, fluturi, iarbă, „lan de grâu”, „veşnicie”, „boabe de rouă”, „lumină”, „păsări”, „răsărit de soare”, „descântec” etc. Starea de meditaţie îşi are semnele benefice; poetul vede „urmele subţiri ale păsărilor”, „singurătatea fumului”, „reculegerea vântului”, contemplând astfel un peisaj interior erodat de sentimentul trecerii şi al fragilităţii. Poemele respiră larg, exprimă un conţinut sufletesc de intensă trăire, concentrat în secvenţe memorabile: „stau nemişcat de teamă să nu se clatine adâncul lucrurilor”; „în întuneric, ca fluturii, anii/ între ei se lovesc – fugă şi rană”; „un om tăieşte încă în gândul altui om” ; „în piaţa mare a oraşului”, din când în când, „prinde viaţă o statuie”. Poezia este asemuită cu „taina florii” prin care „trec albine”, iar „Lumina începutului însuşi şi ochii poetului căutând-o întru această spunere” reprezintă „unica şansă de a locui/ în cristalul unui sentiment”.
Alteori, în versuri se adună ecourile trist-învăluitoare ale unor adânci melancolii şi regrete ce transpar, după îndelungi decantări, prin ceaţa fiinţei trecătoare: „E timp de umbră vinovată/ e vreme gri ca de nisip,/ ceva stă pururea să cadă,/ ceva îşi caută alt chip” (Umbra vinovată). Se remarcă, totodată, linia delicată a desenului liric, înclinaţia reflexivă („Mai pot spera o ploaie, o frunză lăcrimând,/ pentru pământul care în palma lui mă ţine?”), dar şi frăgezimea, suavitatea din picturalele Finaluri de sonete, unde, spre exemplu, ochii mult invocatei Maria sunt asemenea unor catedrale zugrăvite de maeştrii penelului („În fiecare clipă în ochii tăi da Vinci/ pictează încă bolţi cu subţiratici sfinţi...”). Se poate vorbi chiar de o tentă bizantină în aceste catrene care devoalează frumuseţi statuare, găsind un „nimb ceresc” în cele „adânc terestre” şi dezvăluind reflexele bucuriei uitate sub faldurile aşteptării, ale bucuriei care se cere intuită şi descoperită precum superbia corintică: „Tu nu-ţi strigi bucuria, mă laşi să o presimt,/ şi-atunci o panoramă a mării mă răsfaţă, / şi un alai de aripi, şi-un fastuos Corint/ ieşind din grea uitare, uimit, la suprafaţă...” (Tu nu-ţi strigi bucuria ...). Finaluri-le ...sunt, de altfel, graţioase omagii, cantilene închinate feminităţii, statorniciei iubirii, casei încăpătoare „ca spaţiul unui gând”, doar cu ferestre şi „coperiş de stele”, fără alte zidiri împrejur decât trăinicia legămintelor sufleteşti. Citim, în acest sens, atitudinea romantică în interferenţă cu idealul clasic, sub zodia unui echilibru de dorit şi de salutat în poezia modernă. Pledoaria pentru armonie este ilustrată în cadenţe memorabile, cum ar fi versurile poemului Rămâi ne-înduplecată...: „Rămâi ne-înduplecată în tot ce crezi şi speri,/ pădure fii când astfel ţi-a poruncit menirea,/ nu te-nsoţi vreodată la drum cu Nicăieri,/ ce nu dezlegi cu vorba, pătrunzi adânc cu firea...//O, adevărul florii cu care te-nvecini/ nu este în corolă, ci jos în rădăcini...”
Florin Costinescu este, metaforic, un asediator al ingenuităţii, al naturalului, în bună descendenţă argheziană, cum în acest „Râu de maci”: „Nu ne fie de deochi,/ vara ne priveşte-n ochi/ şi în iarba lor cerească/ drumul dă la cerbi, să pască”. În fluxul memoriei afective, „profeţii minciunii” nu-şi mai pot lăsa urmele, se prind în cenuşa care „nu-şi mai aduce aminte”, în „nimicul” acaparator din care se salvează doar speranţa „având silueta florii soarelui”.
Poezia lui Florin Costinescu trebuie recitită spre a-şi putea pune în valoare adevăratele virtuţi. Cu alte cuvinte, ea rezonează cu fiecare nouă lectură, se conturează treptat, nu este frapantă, ci persistentă, insinuându-se discret şi oferind o şansă ieşirii spre luminozitate. În 1988, Romul Munteanu îl definea pe poet ca pe un „nostalgic şi ironic, erotic şi reflexiv, naturist şi urban”, cu „o imaginaţie plasticizantă”, iar Simion Bărbulescu îl încadra mai apoi unui „tradiţionalism vitalist” şi unui „lirism confesiv-elegiac cu accente meditative”. Pe de altă parte, Eugen Negrici îl vede evoluând „într-o zonă a diafanului şi a reveriei”. Cred că poezia sa reprezintă o frumoasă pagină a liricii noastre contemporane, cu sensibile răsfrângeri în perimetrul sentimental al fiinţei, în partea de autentică vibraţie a sufletului nostru.
Caligrafii de duminică
de Florea Miu
Pornind, evident, de la ideea că poezia conferă durată existenţei, Florin Costinescu şi-a intitulat foarte sugestiv antologia lirică: Secunda eternă (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2008). Volumul reflectă un parcurs poetic definitoriu pentru autor, aici regăsindu-se mai toate inflexiunile liricii sale, de la naturismul luminos al începutului, până la reflexivitatea şi accentele elegiace de mai târziu.
Sub acoperişul blagian („Începe-ne, timp, de la mare / trupul prin care urcăm/ şi unge-l nesfârşit şi adânc/ ca un vers din Lancrăm” – Vers din Lancrăm), poetul are viziunea naşterii cuvântului, dezvoltând o imagistică puternic metaforizată pe tema misterului vorbirii: „Flămândă, gura îl primi, visându-l,/ fruct diafan, cu sâmburii-n formare./ Se lumină! Fusese plâns cuvântul,/ cuvântul care mistuie şi doare” (Naşterea cuvântului). Simbolistica semnifică un univers agrest: „apă curgătoare”, „câmp”, fluturi, iarbă, „lan de grâu”, „veşnicie”, „boabe de rouă”, „lumină”, „păsări”, „răsărit de soare”, „descântec” etc. Starea de meditaţie îşi are semnele benefice; poetul vede „urmele subţiri ale păsărilor”, „singurătatea fumului”, „reculegerea vântului”, contemplând astfel un peisaj interior erodat de sentimentul trecerii şi al fragilităţii. Poemele respiră larg, exprimă un conţinut sufletesc de intensă trăire, concentrat în secvenţe memorabile: „stau nemişcat de teamă să nu se clatine adâncul lucrurilor”; „în întuneric, ca fluturii, anii/ între ei se lovesc – fugă şi rană”; „un om tăieşte încă în gândul altui om” ; „în piaţa mare a oraşului”, din când în când, „prinde viaţă o statuie”. Poezia este asemuită cu „taina florii” prin care „trec albine”, iar „Lumina începutului însuşi şi ochii poetului căutând-o întru această spunere” reprezintă „unica şansă de a locui/ în cristalul unui sentiment”.
Alteori, în versuri se adună ecourile trist-învăluitoare ale unor adânci melancolii şi regrete ce transpar, după îndelungi decantări, prin ceaţa fiinţei trecătoare: „E timp de umbră vinovată/ e vreme gri ca de nisip,/ ceva stă pururea să cadă,/ ceva îşi caută alt chip” (Umbra vinovată). Se remarcă, totodată, linia delicată a desenului liric, înclinaţia reflexivă („Mai pot spera o ploaie, o frunză lăcrimând,/ pentru pământul care în palma lui mă ţine?”), dar şi frăgezimea, suavitatea din picturalele Finaluri de sonete, unde, spre exemplu, ochii mult invocatei Maria sunt asemenea unor catedrale zugrăvite de maeştrii penelului („În fiecare clipă în ochii tăi da Vinci/ pictează încă bolţi cu subţiratici sfinţi...”). Se poate vorbi chiar de o tentă bizantină în aceste catrene care devoalează frumuseţi statuare, găsind un „nimb ceresc” în cele „adânc terestre” şi dezvăluind reflexele bucuriei uitate sub faldurile aşteptării, ale bucuriei care se cere intuită şi descoperită precum superbia corintică: „Tu nu-ţi strigi bucuria, mă laşi să o presimt,/ şi-atunci o panoramă a mării mă răsfaţă, / şi un alai de aripi, şi-un fastuos Corint/ ieşind din grea uitare, uimit, la suprafaţă...” (Tu nu-ţi strigi bucuria ...). Finaluri-le ...sunt, de altfel, graţioase omagii, cantilene închinate feminităţii, statorniciei iubirii, casei încăpătoare „ca spaţiul unui gând”, doar cu ferestre şi „coperiş de stele”, fără alte zidiri împrejur decât trăinicia legămintelor sufleteşti. Citim, în acest sens, atitudinea romantică în interferenţă cu idealul clasic, sub zodia unui echilibru de dorit şi de salutat în poezia modernă. Pledoaria pentru armonie este ilustrată în cadenţe memorabile, cum ar fi versurile poemului Rămâi ne-înduplecată...: „Rămâi ne-înduplecată în tot ce crezi şi speri,/ pădure fii când astfel ţi-a poruncit menirea,/ nu te-nsoţi vreodată la drum cu Nicăieri,/ ce nu dezlegi cu vorba, pătrunzi adânc cu firea...//O, adevărul florii cu care te-nvecini/ nu este în corolă, ci jos în rădăcini...”
Florin Costinescu este, metaforic, un asediator al ingenuităţii, al naturalului, în bună descendenţă argheziană, cum în acest „Râu de maci”: „Nu ne fie de deochi,/ vara ne priveşte-n ochi/ şi în iarba lor cerească/ drumul dă la cerbi, să pască”. În fluxul memoriei afective, „profeţii minciunii” nu-şi mai pot lăsa urmele, se prind în cenuşa care „nu-şi mai aduce aminte”, în „nimicul” acaparator din care se salvează doar speranţa „având silueta florii soarelui”.
Poezia lui Florin Costinescu trebuie recitită spre a-şi putea pune în valoare adevăratele virtuţi. Cu alte cuvinte, ea rezonează cu fiecare nouă lectură, se conturează treptat, nu este frapantă, ci persistentă, insinuându-se discret şi oferind o şansă ieşirii spre luminozitate. În 1988, Romul Munteanu îl definea pe poet ca pe un „nostalgic şi ironic, erotic şi reflexiv, naturist şi urban”, cu „o imaginaţie plasticizantă”, iar Simion Bărbulescu îl încadra mai apoi unui „tradiţionalism vitalist” şi unui „lirism confesiv-elegiac cu accente meditative”. Pe de altă parte, Eugen Negrici îl vede evoluând „într-o zonă a diafanului şi a reveriei”. Cred că poezia sa reprezintă o frumoasă pagină a liricii noastre contemporane, cu sensibile răsfrângeri în perimetrul sentimental al fiinţei, în partea de autentică vibraţie a sufletului nostru.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)