Adrian Păunescu n-a mai avut răbdare.

Lăsându-ne singuri, el şi-a început călătoria prin veşnicie .

“Eu jur fraternitate , aicea, omeneşte…”
În poezia românească postbelică (iată, vorbesc la trecut!)Adrian Păunescu a jucat rolul voinicului din cunoscuta poveste; crestea într-o zi cât alţii în zece, ce zic?, cât într-o sută…El nu a venit spre poezie, căutând-o, ca alţii, ci exista chiar în ea. L-am cunoscut, student fiind, când el de-abia absolvise Liceul Central din Bucureşti lăudându-se, puşteşte, că, fiind singurul baiat într-o clasă de fete, reuşise performanţa, greu de egalat, să-i dea acesteia caracterul… mixt. Acest fapt a fost “imortalizat” ,de altfel, de tânărul poet, pare-mi-se, într-o poezie care n-a trecut neobservată…Câţiva ani ne-am văzut aproape zilnic hălădiund pe străzile Bucureştiului anilor 60, uneori cu un anumit rost, aşteptând după-amiaza când începea activitatea revistelor literare de pe Bulevardul Ana Ipătescu nr.15, uneori fără…Imi amintesc că “făcând” Magheru, vara, se oprea la fiecare colţ dotat cu mici atelaje de vândut răcoritaorele specifice vremii, să bea limonadă la pahar. La noi, în România, nu se inventase…sucul şi nici nu se importa Coca-Cola. Lui Adrian i se face sete, atomat, când vedea respectivele insuliţe stradale prevăzute cu licori dulci şi reci. Dar nu putea să bea singur. De fiecare dată comanda si pentru mine, neţinând seama de refuzul meu si obligându-mă cu:” Nu se poate!Trebuie să bei!Nu vezi ce cald e?” Era irezistibil, nu-l putea refuza categoric. Şi, în timp ce duceam paharul la gură, arbora satisfăcut zâmbetul unui învingător. Poate părea hazardat să se tragă vreo concluzie de o anume importanţă din aceste mici întâmplări petrecute cândva, care ,iată,totuşi, persistă vii în memoria mea, dar dacă încercăm astăzi o evaluare, chiar sumară, a traseului de o viaţă al tânârului liceean-poet Adrian Păunescu şi apoi al poetului consacrat, matur, încununat cu ovaţii şi binemeritat prestigiu, obţinem o foarte marcată diagramă a învingătorului, a marelui învingător, de fapt. Prin anii 1961,1962, 1963, 1964 pe strada Mihai Eminescu, în clădirea fostei Case de cultură, cea care găzduieşte astăzi Teatrul “Metropolis”, se strângeau, o dată pe săptămână, membrii unui cenaclu literar frecventat, printre alţii, de Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Dumitran Frunză, Iosif/Iosca Naghiu, Rodica Iulian, ajunsă apoi pe meleaguri occidentale, făcând emisiuni literare cu Monica Lovinescu, Tudor Ursu, Tudor Octavian. Se înţelege, ultimul pe listă este subsemnatul… Nu greşesc dacă afirm că Adrian a fost recunoscut repede drept lieder - neoficial -de către colegii săi la multe capitole- ex.lecturi poetice, atitudine critică, conducătorul cenaclului, pe hârtie, fiind poetul Dumitran Frunză, de altfel, cel mai în vârstă dintre noi. După “luptele literare” din timpul şedinţelor ne retrăgeam vizavi, unde exista un local modest în care se putea bea ceva poşircă şi mânca ieftin. In această atmosferă destinsă cred că mi-a găsit porecla la care apela, de fapt, numai el: Malacul de azur… Partea cea mai grea a acestor escapade nocturne era ultima: căutarea, cu frisoane, prin buzunare… Când ne căutam cu asiduitate şi ajungeam la concluzii disperate, Păunescu mai găsea, salvator, prin buzunare câteva copeici româneşti…Facea aceeaşi figură de învingător! Dar nu doar în intersul lui, ci al nostru, al tuturor…Devenise un fel de a fi al sau, să nu câştige doar pentru el, ci şi pentru cei din jurul lui. Cu timpul, pe măsura creşterii prestigiului său, a locului social ocupat, aceşti ai lui a însemnat săli întregi de spectacole, stadioane, în final, poporul român…Nu sunt deloc tentat să exagerez, a-l lauda, vai, post-mortem, dar Adrian Păunescu şi-a asumat, construindu-şi opera încă de foarte tânăr, responsabilitătile sociale consacrate de cei mai iluştri înaintaşi ai intelectualităţii române, ce nu s-au autodenumit ,totuşi, precum cei de astăzi, elite. În comportamentul său zilnic se putea descifra un amestec deconcentrant de seriozitate bine dozată şi de un fel de joc copilăros şi capricios, parcă spre propriul său amuzament. Seriozitatea o îndrepta spre a-şi nutria poezia, din sentimnete durabile, adânc omenesti, jocul îl rezerva pentru relaţiile cu prietenii apropiaţi, şi, într-un fel, cu…oficialităţile momentului… Ţin minte că disutiile post-cenaclu din în localul respectiv se prelungeau mai mereu foarte mult; eu mă căsătorisem între timp şi încercam să părăsesc mai devreme ringul, soţia fiind însărcinată, dar Păunescu nu era de acord; Nu pleci! Dacă ţi-e frică de nevastă, îţi dau eu adeverinţă ca ai fost cu noi! Această adeverinţă iscalită de el a existat, însă timpul a ascuns-o , de atunci, pe undeva…Peste multe decenii, fiul meu născut atunci, Bogdan , îmi povesteşte o întâmplare recentă prin care a trecut…Aflându-se pe o stradă, parcă prin Rahova, este strigat din spate de o voce puternică: Costinescule! Se întoarce şi-l vede pe cel ce strigat; era chiar Adrian Păunescu în persoană! Bogdan s-a mirat, pentru că nu-l cunoscuse niciodată direct pe poet. Adrian l-a scos repede din starea perplexă de mirare: Semeni perfect cu taică-tu , cel din tinerete! Să recunoaştem, nu e o întâmplare la îndemâna oricui…Şi ne mai mirăm de memoria fabuloasă a poetului în stare să recite, neajutat de pagini scrise, ore întregi de versuri srise de el sau de alti poeti, din lirica universală! Faptul m-a bucurat nespus, mai ales că după întâmplările din decembrie 89, nu mai m-am văzut cu prietenul meu din prima tinereţe, cea purtând culorile studenţiei. În ultimii 4-5 ani dinaintea respectivelor evenimente am fost colegi la revista Contemporanul, el aflându-se, după cum zicea, într-un fel de surghiun, după scoaterea sa de la Flacăra. N-am fost si nici nu sunt de acord cu cuvântul surghiun pentru că noul lui loc de munca nu rima, să spunem, cu ... Siberia sau Bărăganul lui Adrian Marino. Ţin minte- unde or mai fi acum procesele verbale- că nu era sedinţă de redacţie în care să nu arbordeze, în picioare şi tunător, cum îl ştim, subiectul „tragedia satului românesc” nu numai din punct de vedere strict uman, dar- mai ales- cultural, datorită politicii promovate atunci de oficialităţi. Vorbea astfel pentru că aici îşi găsise complicii, chiar dacă ei erau... mai tăcuţi. Explicaţia e simplă si trebuie recunoscută :Nu erau Adrian Păunescu! De fapt, el era singurul în România de atunci care vorbea, restul era, cum se zice, tăcere, inclusiv, în zona filosofilor şi intelectaulilor care s-au autoimpus după ca elita rezistestentă prin cultură. Ce găselniţă!
Ca scriitor cu deschideri largi, Adrian Păunescu a iubit scriitorii, şi-a iubit colegii de generaţie. Imi amintesc drumurile pe jos pre Gara de Nord spre a întîmpina un scriitor din provincie, ba venea Ioan Alexandru, ba venea Ana Blandiana de la Cluj, ba Ioanid Romanescu de la Iaşi. El forma echipa de întâmpinare…Ce vremuri! Mai există vreun asemenea gest astăzi între scriitori?! Mai mult, Adrian Păunescu a răspuns cu iubire şi întelegere, conform preceptului creştin, chiar şi celor care îl înjurau pe nedrept, sau, să acceptăm, pe drept, pentru că au fost si asemenea situaţii.
Am regăsit în aceste zile de tristeţe, când poetul şi-a început călătoria în veşnicia cuvintelor nescrise şi nerostite o poezie intitulată Odă poeţilor români scrisă la 12-13 iulie 1986 şi publicată în nr.26 din 17 iulie al revistei Contemporanul, locul “surghiunului” său temporar. Acest poem amplu este un fel de sinteză a modului în care Păunescu vedea rostul poeziei în general şi pe a celei românesti în special. Poate fi văzut acest poem şi ca o istorie succintă a unui moment al literaturii noastre postbelice, în care figurează, într-o devălmăşie generoasă, atât prieteni ai scriitorului, cât şi cei critici, sau de-a dreptul răutăciosi, roşi de invidie pentru talentul şi pozitia lui. O expresie definitorie a întregului poem, cred, este versul:Eu jur fraternitate, aicea, omeneşte…Prin această fraternitate poezia noastră nu va fi niciodată, crede el, drapelul doborât.

(Cât despre cei ce nu contenesc să arunce cu pietre şi spre proaspătul lui mormânt de lângă Eminescu si Caragiale, neterminându-şi- se vede!- provizia de scârnăvii pe care ş-o făcuseră în timpul vietii poetului, încerc doar un gând - pe vremuri, Păunescu le-a dedicat activiştilor de partid retrograzi imprecaşia “Analfabeţilor”. Poate activiştilor de tip nou, mari democraţi, şi mari europeni, care dau azi cu pietre li s-ar cuveni un poem cu titul uşor schimbat- “Impotenţilor”, cultural, desigur…)

Citiţi cu atenţie, cu mare atenţie...
Poeziei, astăzi
Odă poeţilor români
Poeţi români, de mâine ca şi de mai înainte,
Nu-i poezia noastră drapelul doborât,
Ne-au mai rămas probleme, ne-au mai rămas cuvinte,
Să exprimăm poporul din care-am coborât,
Eu jur fraternitate, aicea, omeneşte,
Oricărui neam al lumii, de oameni iubitor,
Dar cum de au atâţia – şi nouă ne lipseşte-
cunună mondială pentru poeţii lor?
Suntem la fel ca dânşii, ne e puternic versul,
N-au alţii câte-o mână, în plus cu care scriu,
A fost, va fi şi este şi-al nostru universul,
Şi pentru Eminescu nicicând nu-i prea târziu.
Oricare dintre-ai noştri ar fi să se-ncunune,
Să-i luăm măsura, astăzi, de togă pentru-atunci
Că poezia-i roua de foc a zilei bune
Şi lacrima din versul prea asprei noastre munci.
Nu cred că-naintaşii au înţeles mai bine
Şi drama şi tăria poporului român,
Poeţilor de azi un rol mai greu le vine
La cruce de milenii de gardă când rămân.
Divinul Alexandru, Poetul Prim, găsit-a
Un arhetip al nostru, de logos întrupat,
Şi cel mai tânăr clasic, al noii vremi, Nichita,
El, poeziei noastre firescul drept i-a dat.
Şi Labiş, ca un geniu zidit în căprioară,
Nemaitrecând de vârsta întâielor iubiri,
Şi Andriţoiu, care cânta la o vioară,
Cioplită de un meşter cu degete subţiri.
Baconsky, ca un rege al nordului noptatec,
Misterios în toate şi-atât de singular,
Doinaş, ştiind să spună, precum ştia să rabde,
Lăsându-ne Mistreţul cu colţi de-argint şi har.
Beniuc, cu sacrul cântec de vise şi pierzanii,
Rămas ca o legendă, un Măr de lângă drum,
ŞI M.R.P. crescându-şi poemele şi fanii,
Simbol al libertăţii, şi-atunci, ca şi acum.
La oameni, la oceane, la Orion de veghe,
Prin Olt ridică Bogza statuia unui râu,
Breslaşu, Boureanu, Vrânceanu n-au pereche,
Că arta n-are vârstă, talentul n-are frâu.
Cu Jebeleanu care, în Hanibal, traduce,
Parabola civilă că forţa n-a învins
Şi Geo Dumitrescu, poetul de răscruce,
Prin care gustul luptei, în vers, s-a reaprins.
O liră de femeie înfiorează veacul,
Acord suprem – Isanos şi Farago – nadir,
Feminitate- Banuş, o dramă- Porumbacu,
Credinţă – Zamfirescu şi milă – Cazimir.
Columb de triste Dunări, ne va rămâne Mihu,
Mai lăcrimează farse Tăutu pe poteci,
În Tulbure o ţară îşi limpezeşte stihul,
Cântările mai cântă, ca-n timpuri, la Cârneci.
Virgil Teodorescu, poetul înainte!
Superbul Gellu Naum, o viaţă într-un rol!
Nemuritorul Taşcu, ghepard printre cuvinte!
Pilotul de-ncercare, cel tragic, Ştefan Roll.
Conclav de nume scumpe, pioasă închinare:
Traduce George Lesnea, Esenin, ca un zeu
Bănuţă proletarul – poet cu suflet mare
Rondelul Cicerone, bijutier mereu.
Un Domn Amărăciune, actorul Emil Botta
Cel mai cu seamă Hamlet al versului bufon!
Poetul drag Căprariu, în raniţă cu dota
Şi semnul de nobleţe condeiul, ca baston.
N-a cunoscut Stelaru nici pic de fericire,
Carianopol spune dulceaţa din bătrâni,
Ciobanu Mircea scrie cu arta lui subţire,
Renaşte Radu Stanca balada la români.
Egal cu sine Horea, dar peste munţi cu versul.
Utan urmându-şi drumul din tot adâncul său,
Şi Brad legând Ardealul direct cu Universul
Şi-un rar poet al limbii şi-al nostalgiei, Rău.
Dar cum să uit eu însumi pe Tomozei, poetul
Ce şi-a păstrat credinţa că arta nu e-n van,
Când de la el, pe vremuri, mă prelua cu-ncetul
Poetul categoric, de fier drăcesc, Stoian?
Şi-ar fi poetul lumii de n-ar fi-ntâi al nostru,
Sorescu, viul spirit înalt de la Bulzeşti
Şi Gheorghe, care ştie că în ţărani ni-i rostul,
El, cea mai aspră voce a clasei ţărăneşti.
Ni-i vie poezia şi rangul ei trăieşte
Suntem precum fusesem şi nu vom fi pierduţi
Cat scriu Baltag, Vulpescu şi Stoica româneşte,
Cehovian, Brumaru şi abisal, Pituţ.
Genaru încordează bacoviana liră,
Păstrează Romanescu încrederea-n poeţi,
Un personaj, Mopete, de jos, din grai, conspiră
În Mircea Ivănescu, să facă alţi mopeţi
Şi Mugur transcriindu-şi istovitoarea dramă
În care omul este convalescent prin vers,
Şi Dragoş care cântă cu patos ţara mamă
Şi din al cărui suflet copilul nu s-a sters.
O epopee-a mamei dă Micu, moţ în toate,
E Cezar Ivănescu un Rod în Baad,
Ghelmez descrie lumea în ritm de cord ce bate,
Câmpiile eterne peste Alboiu cad.
Hagiu, ca o torţă, în frigul poeziei!
Şi Turcea care piere de-o boală fără leac,
Robescu, grabnic stinsul, păstrat numele fie-i,
Şi Mazilescu, viaţă ca aţa printr-un ac.
Agonică iubire şi astăzi cheie-nchisă,
Constanţa Buzea cântă singurătatea ei,
Când Ana Blandiana e-aceeaşi Monalisă
Reiterându-şi soarta şi încălzind idei.
Gurghianu, Prelipceanu, Cocora, Scorobete,
Urmaşul lui Rosetti, poetul pur Călin
Şi Arbore şi Iuga şi Ţărnea, un brabete,
Vâjeu şi Abăluţă şi Tutungiu vin.
Ileana Mălăncioiu, cu-a ei mitologie,
Cu versuri de descântec şi versuri de blestem,
Precum Dinescu Mircea, scriind şi ce nu ştie,
Este poetu-n care poetul îl vedem.
Dimov narcotizează cuvinte cuvinte cu plăcere,
Bătrânul lup de mare ne mângâie pe frunţi
Nu piere Dumbrăveanu şi scrisa lui nu piere,
Ahoe, Tudor Geroge, noi toţi suntem cărunţi.
Vasile Nicolescu mai crede-n frumuseţe
La Iaşi e Zilieru, meşteşugar de soi,
Acolo unde Sturzu mai poate să ne-nveţe
Ca apa nu e bună în vers şi-n vin, ci-n ploi.
Şi Doina Sălajan e poeta care spuse
Că stă-ntre două săbii şi că nu are scut
Şi Novăceanu cântă Oltenii andaluze
Şi Victor Felea, bunul poet a renăscut.
Şi iată, vin cei tineri, spre-a învăţa înotul,
Sunt solidari si-n rele şi-n bune , e firesc,
Vor să răstoarne totul, vor să rescrie totul,
Eu îi salut cu mâna la frunte şi-i cinstesc.
Bădescu, Costinescu, Flămând, Popescu, Ioana,
Dumitru, Uricaru, Ion Mircea, Coşovei,
Cusin şi Drăgănoiu mutând în vers icoana
Acelora din care se nasc pe lume ei.
Zubaşcu, Stanca, Stoiciu, Armeanu, Cărtărescu
Şi-ntâi Costică Preda, cârlanul dunărean,
Vişniec, Băciuţ şi Chifu şi Titu Dumitrescu
Şi Danilov, Muşina şi Iaru şi Stratan.
Ilica, Albu, Tartler şi Proca şi Denisa,
Crăsnaru şi Negreanu, Lorinţiu şi Mitroi
Şi Tăuşan ce-şi ţine în vers tot ce promis-a...

Poete ca şi viaţa, mai bune decât noi.
Ridicole par toate aceste nume care
De clasicii, cu care ne-am învăţat, ţin loc,
Dar printr-o fericită şi stranie-ntâmplare,
Aceasta-i poezia română, la un loc.
Fiţi demni de poezia care vă curge-n vine,
Nu vă uitaţi la câinii ce v-ar muşca prin gard,
Povestea poeziei s-o scrieţi voi mai bine
Dar numai când şi ochii şi degetele ard.
Şi nu uitaţi că-n artă nimic nu se încheie
Şi alţii mult mai tineri, cu şi mai noi plămâni,
Vă vor surprinde, poate, cu-n trăznet de idee
Şi într-o dimineaţă vă veţi trezi bătrâni.
Noi tot cei care scriem în scriere română
Lăsăm o mărturie în timpii care vin,
Că ne-am trăit destinul adânc pânâ-n ţărână
Cu torţa într-o mână şi ţara într-o mână,
În numele lui Eminescu!
Şi-al Mioriţei!
Şi-al tuturor porţilor acestei ţări!
Amin!

12-12 iulie 1986,
publicată în Contemporanul, 17 iulie,1987