Nevoia de repere
Vasile Voiculescu :
”M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot”

Rar se mai poate întâlni astăzi prin revistele noastre literare vreo opinie scriitoricească care să exprime un gând, o trăire, o atitudine de o anume adâncime, în stare să definească, în ultimă instanţă, menirea creaţiei artistice, nu doar ca act de voinţă personală, ci ca activitate ce implică din plin ideea de privire esenţială asupra lumii şi umanului. In schimb, în paginile acestora zburdă în voie tot felul de “opinii” fără niciun orizont intelectual notabil sau “păreri personale” emise cu emfază puberă de condeie debusolate, aflătoare în “treabă literară”, nu din vreo chemare interioară autentică, ci doar pentru că, zice-se, scrisul la gazetă despre literatură este ceva de care se poate lipi, fără exces de efort creativ, expresia la modă:“trendy”! Realitatea economică si politică actuală a contaminat, în proporţii ingrijorătaore, şi viaţa literară, inclusiv modul de a vedea rostul şi rolul literaturii . Se profetizează de cei care fac cărţile în viaţa literară actual-din păcate nu cei mai merituoşi !-nevoia presantă de a se stabili - şi în acest domeniu-, o altă altă ordine decât cea statuată de-a lungul timpului de marile spirite ale omenirii. Departe de noi intentia de a cere respectarea canonică a vreunui anume tipar, evidenţiem doar normalitatea , pe aceea exprimată de nevoia unei conduite asumate în spaţiul unor principii a căror vocaţie principală este asiguarea autenticităţii actului de creaţie literară. Sub “presiunea” unei asemenea realităţi- precipitate şi deviante-, a presei literare de azi, în fond, mizere, cu tot lustrul ei de faţadă, recitesc cu luare aminte pasaje din Confesiunea unui scriitor şi medic a lui Vasile Voiculescu. Nu este un lucru de trecut cu vederea faptul că lucrarea a fost citită, pentru prima dată, în faţa unui auditoriu tânăr, format din studenţii Facultăţii de Teologie, în anul 1935.

“Multe dintre lucrurile pe care mi le cereţi să vi le destăinuiesc- îşi începe marele scriitor Confesiunea -, sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile. Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar de cât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cum o hartă a lumii arată în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor...Nu ne vom putea înţelege de cât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice.
Îmi cereţi să vă spun ceva despre credinţă, măcar despre credinţa mea?D-lor, m-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot.Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghiu pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?...Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică?Despre artă şi credinţă?...Vă voi răspunde că în ceea ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutori, începătorii fac cele mai dezordonate, sgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele...Înotul perfect, se face fără opintiri , e nesimţit. Pluteşti aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând. Astfel e înotul de fond, înotul serios în mare şi ocean.
Credinţa adevărată e aşijderi acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu această nesfielnică predare în puterea apelor, de scufundare şi menţinere graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund. Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte ori cât de măestre.D-lor, după mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei, cum sunt departe de înotul acevărat, bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt cu adevărat mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile dintre artă şi credinţă sunt vechi legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-alungul tuturor religiilor... Am simţit că nicăieri nu pot fi mai liber decât în Dumnezeu. El e unica libertate a omului. Am cultivat cu emoţie pe Carlye, pe Emerson, şi prin ei pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlink ca să mă întorc apoi la Platon şi la neoplatonicieni. Mărturisesc – m-a interesat această preumblare şi m-am complăcut, aşa cum mi-ar place să mă plimb printr-o galerie cu vitralii colorate. Treci printr-o dungă de galben mâhnit, intri în alta de roşu aprins, ca să păşeşti într-o a treia de violet mistic.Dar am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea adevărată, şi am ieşit afară după ea cu ochii la cer.”

În ce publicaţie literară de azi am mai putea citi rânduri atât de adevărate şi de puternice? A căuta în paginile revistelor de acum măcar câteva urme de „înot literar” -varianta Vasile Voiculescu -, este un non sens. Prim- planul este total ocupat de omniprezenta „bălăceală” din care ies la iveală, culmea, şi „importantele” premii literare care se furişează, profitînd de decesul criteriilor de valoare, în carţile de vizită ale multora dintre „somităţile” actualităţii noastre literare ...
Florin Costinescu

Poezii inedite: serie nouă


Imundele glorii

Lumea de azi : ce glorii imunde,
de-ţi vine să strigi:
unde-s, dar, unde-s
cavalerii Mesei Rotunde?

Timp de scorburi, miros de cocleală,
ci iarăşi: unde-i,
dar, unde-i
Cetatea, cândva, Ideală?

Niciun răspuns.

Parada-i fără repaos:
din tribuna înaltă
îsi salută slujbaşii
însuşi Regele Haos.

Niciun protest,
al-fără-de-chipului.

În pieţe publice
se proclamă cu fast
evul nisipului…

Doar apus şi apus.
Neguri şi pâclă.

Niciun azur.

O, Doamne,
ce tristă e lumea
fără marele rege Arthur…


Elogiu simplu

Lumina dă măsura,
susţine şi înclină,
ea este partea lumii
rămasă fără vină,

Fie a stelei arse
şi încă nevăzute,
fie a soarelui , lumina
e semnul Sfintei Trude,

În ea e liber zborul,
cuvântul se avântă,
lumina în atingeri
e Harfa care cântă,

În ea se-mbracă visul
când mai adânc e somnul,
spre noi aruncă trepte
pe care calcă Domnul,

Lumina dă măsura,
susţine şi înclină
ea este partea lumii
rămasă fără vină.


Nu mai însemni nimic, Măreţie

Nu mai însemni nimic, Măreţie,
apusă-i vremea ta, dusă pe apele tuturor sâmbetelor,
un ciot ai rămas de care se-mpiedică
doar vreun brav băutor de votcă Stalicynaya
în aventura mereu reluată de traversare a întunericului
pentru a ajunge pe partea cealaltă...
Camera lui insalubră, în care stă cu chirie, acolo e,
pe partea cealaltă, la ultimul etaj- „asta ca să fiu
mai aproape de Dumnezeu,
nu pentru că e mai ieftin”, zice el,
aprinzându-şi din mers un muc de ţigară;
pe vremea bunicilor, Măreţie,
am auzit că aveai mare căutare,
erai primită cu fast în Sala Tronului
şi toată asistenţa se ridica în picioare înainte-ţi.
Cât de luminată îţi era fruntea de soarele
care te însoţea pretutindeni!
Acum, iată-te sfâşiată de colţii lupilor
prădând în haită vechile obcine,
tezaure şi cimitire – laolaltă.
Iată-te pusă să scoţi bălegarul din grajduri,
să culegi căpşuni în Spania
şi să rupi bilete la toalete publice...


Mathilda

Mathilda încă-şi joacă nurii
în aşteptarea lui Verlaine,
dar el, înfăşurat în geniu,
bântuie-n rai, petrece în infern,

Verlaine le-mpodobi pe amândouă
cu smalţuri fine, inventând culori,
sedus de vechi plăceri, alcooluri,
pe la Rimbaud, mai trece uneori,

Şi pun la cale escapade-n verbe,
petreceri tainice în linişti de omăt,
şi doar vreo fulguire răzvrătită,
le-ntoarce tinereţea îndărăt,

Iconoclaşti, pe crucile de aur,
unul pe altul ei s-au răstignit...
N-au scris ca alţii doar poeme,
ci necuprinsul l-au dezmărginit.

Mathilda se mai uită-n susul vremii,
prin ceaţă, trecători răzleţi,
tot urcă-un munte fără încetare,
o, nopţi înfrigurate, dimineţi...


Dar ea doar una ştie - să-l aştepte,
să-şi facă timp Verlaine şi pentru ea ....
oglinzile s-au spart de aşteptare,
dar speră încă - nu-i târziu.Va mai spera...

octombrie, 2009


O scară

Cândva o scară urca într-un pod,
în pod era cerul,
în pod era fânul -
îngerii inocenţei
deseori în acel ascunjiş înnoptau
fără să ştie Stăpânul…

Unii se jucau de-a visarea,
închizând pleoapele-
şi astfel treceau ,
plutind,
munţii ,
pădurile,
apele,

Altii alergau cu ochii deschişi
şi se pierdeau
prin cotloane -
alţii căutau prin cer
şi prin fân
mere aurii, ionatane…

O scară urcând într-un pod,
o scară subţire, subţire…

Cine-o mai urcă
în podul pustiit de iubire?_

28 0ctombrie 2009


În seama eternă

Rogu-vă- nu mai umblaţi
la maşinăria solstiţiilor,
invocând teoria cunoaşterii
naşterea noii materii:
ingineria cerească.

Lăsaţi soarele
în seama eternă a lui Dumnezeu,
să-i dăruiască doar El lumina
bob cu bob
acum şi de-a pururi,

Mulţumiţi-vă cu condiţia voastră
de copii neguroşi ai Hazardului,
voi, care,
din prea multă neştiinţă
puneţi la cale
mincinoase noi începuturi de lume.


Nu mai caut…

Nu mai caut nimic
din toate ce le-am pierdut,
ducă-se, ducă-se
Pe fluviul Marelui Lut,

Îngroapă-le timpul,
adânc, mai adânc,
lângă lacrima pe care
nu pot s-o mai plâng,

Surpate arcade
se roagă spre cer,
nimic nu mai caut,
nimic nu mai cer…


Prin fereastră

Privesc prin fereastră,
lama subţire a geamului
mă desparte de cei ce sărbătoresc
în piaţa publică
gloria fumului.

S-au trezit dis-de-dimineaţă,
tropăie, scuipă, strigă,
pe câţiva i-am văzut aseară
scobindu-se între dinţi
pe ecranele televizoarelor.

Nimic nu le tulbură impudica răzrătire,
înjură, citesc fără să clipească
texte din Biblie -preoţi de ocazie,
spurcă aerul ,
zornăie lanţuri.

Câte ceva despre libertate.
Câte ceva despre drepturile omului.
Câte ceva despre vinovăţie.
Câte ceva despre secolul XXI.

Mâine, desigur,
şi câte ceva despre Inchiziţie


Aşteptare

Va veni…
Eu spun doar atât: mai aşteaptă
într-o zi va veni,
acum e doar şoaptă ,
doar gri...

Este pe drum – caută-un semn
să-ţi ia urma -
şi încă-un îndemn ,

De la vreo umbră-n scădere,
de la vreo voce ascunsă,
de la vreo pasăre,
de la vreo frunză,

Se uită în sus,
se uită în jos –
nu ştie de cine s-asculte,
de Diavol , de Domnul Hristos,

Eu spun doar atât: mai aşteaptă,
într-o zi va veni,
acum e doar şopată,
doar gri...

octombrie, 2009


Vegheat de o bocitoare

Tras pe roata iluziei,
întins bine, legat democratic
cu frânghiile colorate
ale economiei de piaţă,
la cap vegheat de o bocitoare
din dotarea cimitirelor

Mai mult decât dresură...

Ziua ţine ochii închişi
într-o continuă creştere,
roata învaţă oasele să ţipe
în cea mai prosperă tăcere.

Spectacolul este gratuit...

Pentru bocitoare ,
un bănuţ de aur,
rămas din epoca precedentă


Adună-te

Adună-te încă, adună-te,
din mările secate de tunete,
regăseşte-te, regăseşte-te încă,
până nu te soarbe ceaţa adâncă,

Caută ţărmul, mereu mişcătorul,
şi-n palmă apă-ţi va turna însuşi Izvorul,
caută Raza Începătoare a toate -
îţi va deschide uşile ferecate,

Desprins de vâltoarea atâtor primejdii,
Raza te va–mbrăca în straiul nădejdii,
ţesut în tăcere de maicile cerului
la războaiele veşniciei,
la războaiele efemerului ...


Jucărie colorată

Te-am văzut la întretăierea tuturor drumurilor,
mai ales ale acelora ce străbăteau deşertul ideologiilor,
rotindu-te pe călcâie, jucărie colorată,
arătând trecătorilor direcţia
spre izvoarele binefacerii; ţineai în mână
o baghetă de dirijor şi împărţeai trecătorilor
indulgenţe, bilete de călătorie, permise de porta-voce
adeverinţe de sănătate, certificate de bună purtare
şi de vechime în lupta cu umbrele; fără a obosi,
la marile întretăieri de drumuri stai şi acum,
cu aceeaşi perversă vitejie, plantând indicatoare
mincinoase, inventând viraje, rute ocolitoare
şi împroşcând soarele cu invective pentru încăpăţinarea
lui de a nu împărţi lumina după edictele tale.
Ai urcat prin tragerea altora în jos, inventând
trepte de marmoră , decoraţii, chiar papirusuri
de una mie de ani pentru a-ţi ticlui o identitate infailibilă,
parafată în palate imperiale demult dispărute...

Fără tine pământul n-ar fi rotund,
orfan ar fi de propria-i axă...

Debuturi de ieri / debuturi de azi
sau poezia românească între directivele partidului şi dictatura sexului

Volumele de poezie şi proză contemporană apărute cu decenii în urmă în colecţia Luceafărul, a fostei Edituri pentru literatură, au configurat un moment important al scrisului românesc din perioada comunistă. Având o destinaţie precisă - lansarea tineriilor scriitori ajunşi la o anume cotă valorică recunoscută – respectiva colecţie se impusese ca o primă poartă de acces în literatură a oricărui aspirant în domeniu. Reuşeai să fii publicat acolo – erai, în caz contrar – nu! Simplu, ca bună ziua! Nu trebuie trecut cu vederea faptul că instituirea colecţiei a atras după sine o reală competiţie literară, a realizat un climat prielnic afirmarii literare, o emulaţie creatoare reală, realităţi care au permis apariţia unei noi generaţii de scriitori care, prin creaţia lor, chiar dacă, de multe ori ezitantă, mai mult sau mai puţin „îmbibată” ideologic de temele specifice perioadei 1960-1970, au plătit din plin tributul ce trebuia, în mod obligatoriu, plătit. Critica de specialitate, formată din corifei ai urechii şi ai timpanului literar, precum Ov.S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Ion Vitner, N.Tertulian, Savin Bratu, Georgeta Horodincă etc. stătea la pândă, în paginile revistelor literare, vigilenţi, nu cumva să te abaţi de la „linia trasată” de ei în numele „militantismului”, al „menirii primordiale” a literei tipărite. Faptul că au schimbat ei, strategic, la un moment dat, macazul critic e cu totul o altă chestiune. Răul fusese făcut. Şi încă ...temeinic. Cei ce au vegheat la apariţia volumelor au greşit, însă, în puţine cazuri, în privinţa înzestrării literare a autorilor promovaţi, astăzi mulţi dintre aceştia fiind nume de referinţă ale literaturii noastre sau, unele, doar rezonabile. Nu este puţin. Un lucru evident: mulţi dintre aceşti tineri au contribuit, prin atitudinea lor intelectuală, prin scrisul lor, aş spune, în contra curentului, să restabileasacă legăturile cu tradiţia literaturii noastre, cu valorile ei autentice, după o cruntă perioadă de prosternare la „lumina Răsăritului”, de masiv „împrumut” sovietic. Este cazul să spun, în acest context, că deşi, pe vremea existenţei colecţiei „Luceafărul”, aveam la activ destule realizări literare, publicasem ceva şi prin presă, n-am avut, totuşi, "cutezanţa” să încerc... marea cu degetul, adică de a propune vreo culegere Editurii pentru literatură amânând, astfel, „evenimentul” pe mai târziu. De fapt, colecţia – neîngăduindu-şi, totuşi, "luxul" de a mă aştepta şi pe mine, a sucombat fără să se tragă vreun clopot, cu toate că stirpea clopotarilor era în creştere... Cum se zice, tot amânând şi amănând, „am rămas de căruţă”, fără a-mi face,însă, cum s-ar putea crede, probleme majore din această cauză. Aveam, cum se spune, tot timpul în faţă...cu toate că şi atunci, el, timpul, se grăbea. Ca şi acum...În schimb, am fost un cetitoriu fervent, disciplinat şi nesăţios, al apariţiilor editoriale purtând această „glorioasa” siglă - „L”, făcându-le acestora un loc special în ospitaliera mea bibliotecă ambulantă. A nu se crede că fiind mai „întârziat”, eu , ca aspirant la intrarea în Cetarea literelor, am ocolit temele „consacrate” ale zilei de atunci. Nici vorbă! "Probele" se pot găsi cu uşurinţă azi -în publicaţii, însă. Mai deloc, în volumele publicate.
Rememorând, pot spune că dacă la unele cărţi din bibliotecă a trebuit- din varii motive- să renunţ de-a lungul timpului, pe cele purtând sigla „L” le-am păstrat cu mare sfinţenie! Şi astăzi acestea, deşi prăfuite, constituie pentru mine un motiv-sper neincriminant!- de trăire nostalgică. Ele erau, şi pentru mine, deşi aflat mai pe margine, tinereţea, visul dintâi, aspiraţia tăinuită...E drept, nu le-am mai întors paginile de mult, păstrând despre ele doar o imagine generală. Pe mulţi dintre autorii lor îi cunosc încă de pe atunci, le apreciez talentul, i-am citit cu plăcere aproape continuu pe parcursul a decenii întregi. Sunt semnatari a numeroase cărţi, unii au intrat în manualele şcolare...Cum era firesc, poeţii anilor 60-70 n-au rămas aceiaşi, s-au schimbat, scrisul lor s-a împlinit sub auspicii valorice noi, atât ca meşteşug, cât şi tematic. Se spune, însă, că prima carte rămâne. Această afirmaţie e valabilă însă ca teorie generală, pentru că „evenimentele” de natură politică survenite după 1989 au schimbat total modul de a o privi. Unii autori, între alţii „clasicul” Ilie Constantin / o dedicaţie pe volumul „Desprinderea de ţărm”,1964, „Poetului Florin Costinescu, cel mare şi talentat, urări de bune compuneri/”- ar prefera - acum- ca prima lor carte, pur şi simplu, să nu fi fost scrisă! Sau, măcar, părţi importante din ea. Dar istoria, repet truismul, este istorie, nu poţi decât să o trăieşti aşa cum ea ţi se oferă în timpul vieţii tale. Nu o poţi refuza pe de-a-ntregul decât cu preţul morţii civile. Inclusiv a celei literare. Pare, evident, pentru orice minte sănătoasă faptul că nimeni nu-ţi poate pretinde practicarea, fără vreun orizont temporal, a unui eroism de acest tip, oricât ar filosofa ideologii ”intransigenţi” ai zilei de azi de la „tribuna democraţiei autentice” ei însuşi având, de prea numeroase ori, rădăcini, destul de adânci şi noduroase, în epoca precedentă. Unele din acele rădăcini au fost invocate de chiar recenta laureată a Premiului Nobel pentru literatură, bănăţeanca Herta Muller. In baza judecăţilor de natură ideologică, putem afirma că scriitorii pot fi oricând puşi la zid. Există, în acest sens , o adevarată regulă dacă ne gândim că aceasta a funcţionat în secolul trecut, susţintă de comunişti, iar în acest secol funcţionează clamată de... anti-comunişti, fie ei şi travestiţi. Cine poate garanta, în definitiv, că aceeaşi schimbare „demolatoare”, după, să zicem, o mare revoluţie... morală, nu s-ar putea produce, după un timp, şi în domeniul predilect al unor autori tineri de azi, mari „omagiatori” ai Zeului Sex?! Dacă cineva ar propune, în viitor, o cruciadă împotriva poeziei – vorba vine, poezie!-pestilenţiale de tipul promovat (un exemplu) de o tânără poetă „de top”, susţinută de alţi Crohmălniceni/ de sens invers /, la fel de nocivi ? .Intrebări, întrebări... Dar, iata, sexi-poezia, în toată profunzimea ei metafizică:
De când sunt aici/ nici măcar nu mă spăl pe dinţi/ ades mănânc covrigi cu mac şi sandviciuri cu brânză/ fără să-mi pese dacă îmi rămân printre dinţi/ dacă am dinţii galbeni /sau dacă gura, sfânta de ea,/ miroase a căcat/ chiloţii mi-i schimb o dată la trei-patru zile/ şi nici atunci nu mă-ndur/ mă simt bine în căldura/ cu aromă de sex şi copil tăiat...
Da, astfel vede poezia de tip european, în contrapartidă cu poezia regimului trecut, o... creatoare "de succes" în sfera liricii actuale. Cât lirism!Dar, de-ar fi numai ea!Autori şi autoare de asemenea însăilări, în numele Poeziei, câtă frunză, câtă iarbă în ziua de azi. Din păcate...
Înmulţirea exponenţială a acestui tip de ...poezie/ care în mizerabilitatea lui contrazice însuşi conceptul/ practicat cu frenezie astăzi, tip întâlnit altădată, fără nicio pretenţie de artă, pe pereţii latrinelor populare, autorii lor folosind deştul pentru a se iscăli, intrigă, descumpăneşte şi contrariază nu numai bunul simţ literar, dar şi pe cel comun. Pe acest fond, de cultivare decreierată a aberaţiilor zise literare, am încercat, pentru câteva ore, să mă refugiez în climatul literar de altădată în care scriitorii tineri, constrânşi ideologic din toate părţile, făceau eforturi reale , greu de înţeles acum, să fie scriitori, să-şi afime vocaţia, fie şi cu preţul unor concesii, azi incriminate cu atâta osârdie non-proletară, dar la fel de dementă precum cea precedentă.

Prin reproducerea , mai jos, a unor poezii aparţinând unor autori-debutanţi în vestita colecţie „Luceafărul” a anilor 60-70, nu intenţionez altceva decât să aşez sub privirile celor interesaţi câteva pagini de istorie literară care, prin forţa lucrurilor, au devenit o raritate, impunând pentru cunoaşterea lor- în lumea noastră prea grăbită- popasuri îndelungi în biblioteci. De asemenea, să ofer imaginea, fie şi fragmentară, a unui climat literar la care au contribuit, deopotrivă, talentul literar, spiritul de adaptare a scriitorului la anumite condiţii impuse din afara lui şi, nu în ultimul rând, cenzura oficială. Pentru a configura o imagine cât mai fidelă a timpului literar trăit atunci reproduc mai jos o seamă de poezii din cărţile de debut semnate de câţiva autori semnificativi; câte 3 din fiecare. Pentru autenticiate nu ezit să reproduc, acolo unde există, şi acel titlu care reprezintă compromisul cu oficialitatea. Aceasta, subliniez apăsat, nu pentru a arăta cu degetul - departe de mine această intenţie!- ci numai şi numai pentru asigurarea autenticităţii invocate.


Ilie Constantin - Din volumul Vîntul cutreieră apele,1960

Valuri spre Lună

„Che fai tu, Luna, in ciel, dimmi,
che fai...”
Leopardi

Ce faci tu, Lună,-n păduri,
spune-mi ce faci,
nesfîrşită linişte, Lună?
Treci printre gratii de fagi
Care se-ndreaptă şi sună.

Ce faci tu, Lună,-n adînc ,
În apele mărilor toate?
Treci printre valuri ce frîng
Arcul luminii brumate.

Din înălţimi, din afară,
Iar în adînc te cuprinzi,
Noaptea întreagă să-mi pară
joc nesfîrşit de oglinzi.

Ce faci tu, Lună,-n abis
Departe de lume şi stele ?
Singură treci printre ele
Cufundată în vis.
Logodită
Cu al pămîntului nimb
Pluteşti în cerc adormită,
Înaintînd ăn timp.

...Ce faci tu, Lună, în noi ?
Chipul tău de aromă
Către al stelele roi

Ca pe-o maree ne cheamă!...


Într-un amfiteatru, la Universitate

Lumina părului, ca un apus,
Umple balconul, năzuind în sus.

...A apărut mirată şi tăcută,
De la parter toţi ochii o sărută.

Ea stă plecată lin peste caiet
Cu părul blond curgînd pe parapet.

Balconul tot e-un joc de linii
În tremurarea galbenă-a luminii.

Racheta sovietică

E-un izvor fără sfîrşit, în sus,
L-a azvîrlit spre cer pămîntul rus.

Înainte-i bolta îşi desfoaie
Zările de ger şi de văpaie.

Stele trec pe-alături ca un vis
Razele subţiri peste iris.

Fulgeră spre soare, ca un gînd
Solul comunist, de cer flămînd.


Ion Alexandru -Din volumul Cum să vă spun, 1964

Lună nouă

Mi-a fost dor de tine, lună,
Deşi cerul m-a păzit toată vremea senin.
Eram prea singur cu atâţia sori noaptea
Şi adesea mă-nfioram puţin.

Acum ştiu că te vei arăta –
Mai întâi pe cornul acesta înclinat în jos –
De-aceea, iată, ţi-am adus
Briceagul meu cu plăsele de os.

Şi să-mi făureşti un fluier
Mlădiu, cum spui.
Când n-o mai fi lună
Să te simt
Pe găurile lui.

Beau lapte

Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori,
Că-i prea bun laptele şi prospăt – cum să spun,
Parcă beau lapte amestecat cu nori,
Sînt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun!

Beau lapte din şiştar cu botul, zgomotos,
Gâtlejul îmi pocneşte, ce straşnic, de plăcere,
Mă simt în seara asta nespus de bucuros
Şi freamăt de iubire şi putere.

Mă laud cu aceasta- ştiu- sînt lăudăros.
Aşa-s toţi ardelenii şi poate le stă bine,
Cînd şi-au găsit filonul şi pare viguros
Îşi ies din minţi cu toţii – ascultă-mă pe mine,

Căciulile se-neacă smintite în tavane,
Ardeleneasca ţuică întunecă mărgele.
Femeile bronzate pe ţâţe, frate Ioane,
Te trag de după masă şi să fii om de ele.

Şi chefu-n toată legea se-ncinge dimineaţa,
E ţuica-n zori mai cutră şi mai tare.
Eu am trăit această prea încâlcită viaţă
Şi-am împlântat adesea cuţitu-ntre pahare.

Acum am alte rosturi, beau lapte zgomotos,
Vreau, cîte vreau, o, Doamne, dintr-o dată!
Întîi şi-ntîi această minunată zi
Aşa-i că nu mai vine, mamă, niciodată?

Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori
Că-i prea-i bun laptele şi proaspăt – cum să spun,
Parcă beau lapte amestecat cu nori,
Sînt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun!


Imn la aniversarea Partidului

O mie de cîntece Partidului.E o primăvară
Cum nu s-a mai pomenit.Însămânţările
S-au încheiat de mult. La fel zăpezile, ca şi
cum
N-ar fi stăpînit vreodată întinderile.
S-au strîns noroaiele şi drumurile au devenit
Pe neaşteptate mai încăpătoare. Vîntul şi luna
Umblă mai mult în preajma călătorului.
Livezile s-au deschis frumos şi-au trecut pe nevăzute
Din muguri în flori.Ursul s-a regăsit în umbra stejarului.
Norii şi-au pus buze fumurii şi-au coborît
La îndemîna orizontului. Calul îngenunghează
Pentru tăvălituri din moment în moment.
Au inflorit gutuii şi văzduhul înmiresmat
Aduce a nemurire. S-au închis focurile în vetre cu zăvorul.
S-au refăcut cuiburile. Încep cîntecele
De drumeţie. Se dezvelesc izvoarele. Peste cîteva zile ,
Aici, se anunţă în toate anotimpurile imensitatea
Soarelui de vară.


Gabriela Melinescu -Din volumul Ceremonie de iarnă, 1965

Scrisoare

Azi îţi scriu,
Mult mi-e dor de prispă şi de cîini.
Am crescut, dar eu ca şi-altădată
La cişmea beau apă tot din mîini.

Plopii-n stradă ţin în vîrfuri cerul,
Salcia e tot nepieptănată.
Cineva-n grădini a-ntins lăicerul
Şi vecina a născut o fată.

Poarta noastră nu mai are număr,
Iarba n-a crescut la gard de loc...

Şi tresar cînd simt de undeva
Fremătînd o frunză de copac,
şi mi-e drag din nou de cineva
şi nu ştiu ce am să fac...

Azi îţi scriu,
Mult mi-e dor de prispă şi de cîini.
Să nu uiţi că eu ca şi-altădată
la cişmea beau apă tot din mîini.


Jurnal de-o zi

Azi la şcoală prima oară-am dat
un extemporal la geografie
(a rămas puţin de aşteptat
pînă la vacanţa ce-o să vie)...

În buchete albe-au înflorit
vişinii pitici la noi în curte...
I-am spus mamei azi cînd a venit,
rochiile mi-au rămas mai scurte.

La un gard un om cu-o bidinea
porţii îi croieşte o cămaşă.
Vîntul ameţit în uşa mea
peste geam perdelele înfaşă.

Noaptea m-a chemat dar nu m-am dus.
A lătrat un cîine toată seara.
Ce-o fi fost? De mult am auzit
că-n grădini ar sta ascunsă vara.


Băieţii din Krasnodon

Peste arme şi peste pămînt
iarba-a izbucnit în sus de-o palmă,
şi băieţii repede-au crescut...
Ştrengăreşte cînd se-ntrec cu vîntul,
părul o ia razna peste frunte,
şi aşteaptă fetele în drum...
(Toate-n visuri şi-au ales un mire...)
Numai Nina, Ulea, Liubka,
niciodată nu vin la-ntîlnire...
Şi li-i dor băieţilor de ele...
Trist Doneţul linişteşte stepa
cînd armonicile cîntă-n şoaptă.
Şi în poarta fiecărei case,
seara, toţi băieţii le aşteaptă.


Grigore Hagiu - Din volumul Autoportret în august, 1962

Pe un desen de Goya

Şi eu aş putea desena pe hîrtie,
cu linii decise şi suple,
cheltuind fantezie,
femei cu capete duble:
dăruire şi ipocrizie.

Patima însă eu nu vreau s-o descurc,
dragostea, numai pe ea s-o aleg,
unicul chip să i-l urc,
tulburător de întreg
şi fosforescent în amurg.


Dimensiune nouă

Îmi plac oamenii care mă neliniştesc,
mă fac să mă văd deodată
grozav de închipuit şi de gol,
forţîndu-mă să mă schimb,
să mă caut înfrigurat.
Îmi plac oamenii care mă neliniştesc
pentru că eu însumi
sînt asemenea lor,
şi-adeseori chiar pentru ei devin
nelinişte profundă,
arătîndu-le astfel mult mai adînc
dragostea ce le-o port.

Tot ce iubesc

Tot ce iubesc o să dăinuie-n veac,
tot ce urăsc o să moară treptat,
între aceste extreme arzînd
timpul mă clatine neîncetat.

Zilnic gîndind c-am făcut prea puţin,
totuşi nimic nu pare prea greu,
şi la-nălţimea acestei epoci
sui, depăşindu-mă lacom mereu.

Ard pentru asta-n adînc cumplit,
caut cuvîntul precis, cel mai dur,
nu mă mai pot mulţumi cu decît
miezul de foc al metalului pur.


Adi Cusin -Din volumul A fi,1968

Omule

Omule, nu te sui,
- prima dată vîslesc!
Pîn-la celălalt mal s-ar putea să greşesc.
Apa îşi are drumuri viclene,
Pe-alocurea doarme cu stînca sub gene,
Se năpusteşte cu şiretenia jderului
Şi-amestecă oglinzile apei cu oglinzile cerului!
Omule, omule, urmele tale
Să-nsemne-n adînc cîteva rotocoale?
Se-ntunecă malul cellalt,
mă grăbesc!
Omule, nu sui,
- pentru prima dată vîslesc!
Nu vrea, şi se-aşează în luntrea săltată
Şi eu împing ţărmul proptit în lopată…
La jumate de cale respir răguşit,
Cîinii de spumă m-au simţit obosit,
Şi nici înainte şi nici înapoi
Şi braţele-mi sunt tot mai moi,
tot mai moi…
Vîslele, necredincioasele, vîslele mele
Se-agaţă de spume, se-agaţă de stele…
Omule, ce privire mai ai!
O să ne ducem la fund, nu ştiai?
Ne răsucim pe un zbucium de tuci şi de platină,
Numai ochii străinului nu clipesc, nu se clatină –
Privirea aceasta-i frînghie de stei
De care mă-nnod în două şi-n trei!
Şi-aşa-i mai aproape făşia de ţărm.
Cîinii de spumă se-adună, îi sfărm…
Şi am ajuns, şi întunericul se face înalt,
Şi cămaşa străinului e o bucată de ziuă
de pe malul cellalt.


Atît de puţin

N-am scris de mult
Ritmurile s-au ascuns prin canale,
Aproape că nu mai pricep
Curgerea apei la vale.
Intră în mine, nu te mai strînge,
nu bate.
Hîrtii fără sens şi consoane stricate.
Cu briceagul se taie pîinea şi lemnul,
Cu creionul se fac socoteli şi rapoarte….
Am pierdut de pe dînsele semnul
Ce le desparte de moarte.
Şi deodată atît de puţine cuvinte!
Nici cîte spune un om care pleacă…
Totul se vindecă doar prin cuvinte,
Ce să mai vină şi ce să mai treacă?
În oraş se anunţă că Azi
este ultima zi,
Şi eu mă descalţ scuturîndu-mi nisipul.
Să nu-mi mai poată sufletul privi
Pun pături pe oglinzi să-mi şteargă
chipul.


La capăt

Să ai curajul să te-ntorci acasă
Să ai curajul să culegi orez,
Să strîngi alături, pe un colţ al mesei
Cuvintele în care nu mai crezi.

Curajul de-a te duce la culcare
Cu teama diformată de oglinzi
Cînd te deschei cu mîini tremurătoare
De nasturii la haină suferinzi.

Să ai curajul să trimiţi scrisori,
Să abureşti secretul lor cu gura
Cînd tu în urmă poţi să mori
Cum ţi-ai greşi, distrat, pieptănătura.

Curajul de a nu găsi nimic
Şi să n-adormi de golul ce te-ncape,
Adulmecînd o stea pînă la fund
Să scoţi în mîini nămolul de sub ape.

Să ai curajul să te-ntorci acasă
Cu inimile scuturilor sparte,
Cu-acea mîndrie stranie, aleasă,
Pe care doar învinşii ştiu s-o poarte.


Cezar Baltag - Din volumul Comuna de aur, 1960


Timpul

Ştiu, răcoarea copleşeşte mîna,
Obosesc izvoarele din vine,
La apusul soarelui, ţărîna
Îşi aşterne umbra peste mine.

Arderi se topesc abia-ncepute,
Braţul scapă vîsla prea curînd,
Trupul zvelt mi-l seceră prea iute
Trupul nevăzut alunecînd,

Dar destul! Cu fruntea voi răzbi,-
Cerb al zării fulgerînd în salt –
Să despic în rotitoarea zi
Drum elastic clipei şi înalt.

Din arborescentul creştet n-o să-mi scape
Timpul, snop de arderi rectilinii,
Cînd ţîşnirea mea va fi aproape
De viteza fulgerată a luminii.


Ovidiu

Frunzele ochilor cădeau arzînd,
Se ridicau topindu-se-n mare,
Fluturi de spumă linsă de vînt
Roteau aceeaşi tristă chemare.

Trepte în singe, trepte adînci,
Trepte spre inima, amforă spartă,
Marea-şi lipeşte pulpa de stînci,
Vîntu-şi izbeşte fruntea de poartă.

Scurtă, prea scurtă-i arderea noastră,
Î-s de cenuşă nările pline,
Însă rămîne-vor veşnic albastre,
Visele-n limpezi dulbine.


Inscripţie

O, single meu luminos,
O, trupul meu înflorit,
Sînt fericit că trăiesc,
Sînt fericit.

Priviţi cum se-nalţă lumina
Din mîinile noastre
Simbol comunist pe retina
Depărtării albastre.

S-audă întregul pămînt
Paşii inimii mele,
Inimii lui Danko urmînd
Printre sori, printre stele.

O, singele meu luminos,
O, trupul meu înflorit,
Sînt fericit că trăiesc,
Sînt fericit.

Boema literară între amintire şi dispariţie: un nume emblematic –
Tudor George/Ahoe/

Boema literară românească a dispărut în nisipul /noroaiele/tranziţiei. A devenit istorie. Fără ea viaţa literară e tristă, chiar dacă orgolioasă, fadă, ca o mâncare tradiţională preparată neţinând seama de condimentele specifice.Este ceea ce se întâmplă astăzi la noi; indiferent de generaţiile din care fac parte, scriitorii au cârmit-o, şi ei, spre „pragmatismul” extrem , încolonându-se în şirul contabililor şi oamenilor de afaceri – mai mari sau mai mici, mai cinstiţi sau...mai invers. Scrisul a devenit un fel de „job”ca oricare altul, şi-a pierdut aura acelei îndeletniciri princiare în care era implicat, în primul rând, spiritul şi mai deloc avantajul material imediat. „Manageriatul”, cu tot ce înseamnă el astăzi, nu numai ca noţiune, ci şi ca practică directă, a intrat în aria preocupărilor esenţiale ale scriitorului întrecând, ca intensitate şi chiar ca pasiune, însuşi actul de creaţie. Motivul: el asigură vizibilitate Pentru că, se afirmă, cine n-are vizibilitate NU există ca scriitor.Priviţi numai de câtă vitejie editorială dau dovadă unii, tot mai mulţi condeieri etalându-şi oriunde au ocazia numărul cărţilor publicate, numărul recenziilor scrise despre ele, traiectoria funcţiilor publice sau onorifice etc. E de la sine înţeles faptul că vizibilitatea a luat-o vârtos la sănătoasa, de multe ori, înaintea valorii, că tot ea asigură un anume statut şi, în cele din urmă, doar ea contează, ca performanţă, la bursa literară. Pentru că, dacă avem o bursă a valorilor imobiliare, de ce n-am avea şi o bursă literară, alcătuită pe aceleaşi criterii cifrice ale economiei de piaţă. E bine, e rău ce se întâmplă, vom vedea, poate nu noi, cei de azi; alţii, cei ce vor veni odată cu un viitor, să sperăm, mai aşezat, mai înţelept, mai puţin rapace şi mult mai deschis spre miezul lucrurilor decât spre coaja lor. Oricum, lipsa din peisaj a boemei este un semn sigur că viaţa literară actuală se află în mare suferinţă; ea există, dă din coate, încearcă să alerge, dar n-are ceea ce în sport se numeşte fuleu...Aleargă spre ce? Că spre cititor, nu! S-ar mai putea spune că suferă de avitaminoză. Dacă stăm bine să ne gândim, aproape toate epocile istorice, excluzându-le, firesc, pe cele de început, şi-au avut boemele lor literare,- şi ce boeme- mamă-mamă!- inclusiv comunismul, cu toate tarele lui adevărate sau inventate, acestea din urmă fiindu-i puse acum în cârcă de reprezentanţii „noii intransigenţe capitaliste” având rădăcini, şi încă adânci, în „vechea intransigenţă partinică”; mă grăbesc să adaug, spre a fi în ton cu nobila limbă de... plastic de azi: „de tristă amintire”...Dacă nu toţi – nu e bine să... generalizăm!- măcar unii dintre membrii cu ştaif ai boemei noastre postbelice cântăresc cel puţin cât vreo cinşpe-douăzeci, dacă nu mai multe, bucăţi de genii poetice de azi, unele incluse şi în manuale, spre a încurca minţile bieţilor elevi. Mă gândesc la mai mulţi „risipitori”, dar mă voi opri, ca la o emblemă de mare nobleţe, la Tudor George, intrat în legendă sub numele –strigăt spre veşnicii : Ahoe. Într-o lume a dogmelor de tot felul, care încorsetau viaţa şi gândurile laolaltă cu arta, Tudor George a trăit după propria-i lege de la care n-a abdicat nici în ruptul capului. Avea permanent aerul unui răzvrătit, în mers parcă dinadins îşi etala pieptul şi pasul hotărât, în timp ce cu ochii ageri în sclipire căuta, lăsa să se înţeleagă, mereu ceva de scrutat. Vorbea scurt, direct, tăios la mânie- aceasta uneori iscată în urma unor deliberări lăuntrice, secrete, alteori de vreo vorbă anapoda auzită, sau de apariţia vreunui conviv neagreat. Dar îi plăcea să şi povestească , pe lung, întâmplări sau fapte cu o anume semnificaţie pentru el. Am citit recent nişte „evocări” la a doua mână, autorul lor afirmând că Tudor George „se lua” fără motiv la restaurantul Casei Scriitorilor de Eugen Jebeleanu .Motivul exista: autorul „Surâsului Hiroşimei” era singurul care avea privilegiul de a deţine în acel local o masă rezervată, iar Ahoe vedea în asta o mare nedreptate a regimului...Pentru asta, baremi să dea şi Jebeleanu „un vin”! De altfel, nu se sfia să înjure pe oricine, dar un motiv avea, sau să ţină dintr-o dată o cuvântare „asistenţei” de la restaurantul Uniunii Scriitorilor: „Linişte, vorbeşte Ahoe!”. Nu numai eu l-am auzit de câteva ori punându-i la colţ, „în direct", fără complexe, pe unii demnitari ai acelui timp, mai ales pe cei de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, ceea ce unora ce-şi zic azi dizidenţi nici prin gând nu le trecea să facă. Pe cât era de lejer cu propria-i înfăţişare, nefiind deloc vreun elegant, dimpotrivă, pe atât era de grijuliu cu „înfăţişarea” poeziei sale. În prefaţa volumului Scarabeul sacru (Ed. Albatros, „Cele mai frumoase poezii”,1979) poetul Romulus Vulpescu vede în Tudor George „un autor dificil, incomod, deloc obişnuit, împotrivindu-se masticaţiei curente şi îngerării digeste”, evidenţiind „modalităţile abrupte de a se lua de piept cu poezia, violentând-o şi alintând-o, indiferent faţă de norme sau iritat de ele”. El aminteşte de reacţia unor critici „terorizaţi de enormitatea discursivă, reală” a poetului, dar şi de „exuberanţele poetului care explodează ca un cataclism cosmic”. Da, boemul Tudor George putea să aibă extravaganţe, acestea îi erau la îndemână, pentru că la el poezia reprezenta prea-plinul şi nu golul poetului de azi , vânător asiduu de... vizibilitate cu orice preţ. Talentul său extraordinar, derutant pentru mulţi, a dat nume unei generaţii a boemei noastre literare, aşa numita de el „generaţie singaporeană” reunindu-i pe frecventatorii cârciumii cu acelaşi nume aflată la subsolul unei clădiri din Piaţa C.A .Rosetti din Bucureşti, astăzi având altă întrebuinţare. Risipitori cu propriul prezent, străini de ideea de a se împopoţona cu laurii oficialităţilor, pe care le lua în răspăr cu mare talent şi plăcere, ei, boemii, se bucurau în primul rând, de mâna prietenească pusă pe umăr, de o vorbă bună venită de la un vreun alt singaporeean sau de la un cinstit cititor ocazional. Orogliile lor se consumau într-un cadru restrâns şi nu atingeanu niciodată limitele acelei „răutăţi” existente, sub forme diferite, în cadrul breslei. Nu cred că-l interesau prea mult istoriile literare şi nu-şi cauta cu aviditate numele în ele. Nu era vina lui dacă fusese omis. Ii ajungea să fie „stăpân al cuvintelor”, sau „cavaler al dreptăţii”. Vezi poeziile de mai jos... Poeţii de felul lui Tudor George puteau şi ştiau să fie generoşi. Dar vremea „generoşilor” a trecut...Recitind astăzi câteva poeme de Tudor George putem avea imaginea nu numai a marelui său talent literar, superior multor răsfăţaţi ai criticii conjuncturale, dar şi a modului său de a gândi –nu subjugat ideii de vizibilitate, cât aceleia de slujitor sincer şi devotat artei adevărate.

Tudor George

Sugestii pentru monumentul meu

Vreun sculptor realist de-o vrea să-mi facă
Un monument fălos să-l puie-n piaţă,
Luaţi-l, voi, dragi prieteni, în tărbacă ,
Până i-ar râde-n nas vreo precupeaţă!

N-am chef să-mi port şi dincolo de groapă
Imaginea de care silă-mi fuse,
Urmaşii să-i aud că nu mai scapă
De-acest beţiv cu zâmbetul pe buze!

Şi nici vreun sculptor realist-romantic(!)
Din ce n-aveam, câte ceva, să-mi puie,
N-am chef cu calităţi, în stil gigantic,
Să-mi îndulcească mutra din statuie!

N-am chef să-mi port şi dincolo de moarte
Eternizate-n chip hilar pe-un soclu
Famelic -hoitul, boarfele deşarte,
Necum călare, nici purtând monoclu!

Ferească Dumnezeu!- n-am fost vreun rege,
Nici n-am râvnit episcop, nici ministru,-
Din personalitatea mea să-nchege
Vro marmoră! Fui doar un bard sinistru!

Mantilă-aprinsă n-avui, princiară!
Un trening ponosit mi-a fost veşmântul
Şi un fular cu aripa uşoară,-
Un fel de torţă ce-o smintise vântul...

Nu mi-am bleojdit vro tiară pe-o ureche,
Ca ţestul impozant să-mi alungească-
Purtam în toiul iernii-o bască,- veche,
De când s-a inventat pe lume bască!

Ci-n palma mea eu n-am purtat vrun schiptru
Or spadă temerară de Toledo -
Ci, mai vârtos, o glajă grea de-un litru
Şi-un prieten bun mi-au fost distinsul „credo”!

Nici n-am avut pe zare-ntinse gesturi,
Vocalizând ca arborii-n furtună,-
Indicative-n vânt, comenzi, protesturi,-
Gest sacru-mi fuse strângerea de mână!

Ci n-am purtat botfori luxoşi, nici cizme,
Nici bilgheri ca vechilii, or ca grofii,-
Doar votca mi-a scăpat de reumatisme
Picioarele-ngheţate, sparţi-pantofii!

La ce să mint?- ca să-mi mai apăr troşii
De setea lor, ce mă-ntorcea-n beţie,
Drept botniţă, le-ncăputam galoşii-
Deşi-i detest,- ca rit din burghezie!


(Ce înţeleg prin rit burghez? Vezi bine:
Ipocrizia- fast deprins să-nghiţă
Sub masca lui, nemernica ruşine,
Mizeria – sub lucia pojghiţă!...)

Mai merge- acolo-n soclu vro opincă,
Or vrun bocanc, ba chiar desculţă laba,
Or chiar oghiala lui Ivan Turbincă,-
Dar un galoş sculptat?
Nu ţine treaba!

Portretul meu, ca mine, nimeni ştie-l,
Pe dinăuntru, cât pe dinafară,-
Din partea mea cu mare bucurie-l
Denaturai, făcându-l de ocară.

Mă recunosc reverberat din sticle,
Or din vitrine-ntors, când poftă nu mi-i,
Din orgile de ţoiuri – cicle, cicle...-
Ori din latrine... şi din ochii lumii...

Vă pot chiar spune cum să-mi faceţi chipul:
Să-mi borţeliţi drept frunte o cocoaşe,
În care ochi plăvani, vădindu-şi sclipul,
Vor spânzura de-un nas ca două boaşe...

Ochi mari şi lăcrămoşi avui, cum ciuta...
Dar ce contează-nfăţişarea feţii?
Figura mea e bine cunoscuta
Figură ce-o purtară toţi poeţii.

Încât, nu voi nici o asemănare
Cu nimenea şi însumi nici cu mine:
Cu-atât socot poetul că-i mai mare
Cu cât l-asemeni, semplu, cu oricine!

De-or vrea- morţiş!- urmaşii să-mi rămână
Vrun monument, pe unde-mi târâi paşii
Să-mi nalţe obelisc c-o sticlă-n mână,
Cum hăulesc şi dănţuie nuntaşii!

Aşa mă ştiu- descătuşată forţă!-
Sticlind sub zări solare ca sideful,
Ca o cometă-aprinsă, ca o torţă,
Ce astrelor le-nvârtoşează cheful!

Or - mai dihai!- făceţi doar obeliscul,
Iar chipul meu, nimicul întrupându-l,
Doar voi veţi şti că unde-apune piscul
Ca o fantoşă stă de strajă vântul!

Că Vânt am fost- un duh robit în straie,
Cu ochi de foc ce-n depărtare scurmă,
Un suflet de prăpăd şi de văpaie,
Ce n-a lăsat, ca vântu, nici o urmă....

8 februarie 1959

Stăpânul vorbelor

Al vorbelor trufaş sunt suveran
Şi gândul meu e pentru toate lege,
Se-aşază-n jur cu gestul diafan
Al curtezanelor de lângă rege,

Zâmbesc suav, se-apleacă-n preajma mea
Boltind spinări şi umere golaşe:
Ci, doar clipind din pleoapă, aş putea
S-aleg dulci favorite ca un paşe!

Cu pas plutit alunecă prin jur
Ca flori de lotuşi mari pe ape line,
Nemărginit de dragi, fără cusur,
Cu tandre reverenţe, lungi feline,

Flambând din braţe danţă valuri dulci
Şi văluri nevăzute înfioară,
Pe-a căror pânză firavă să-ţi culci
Sufletul proaspăt, inima uşoară,

Pe fire delicate de paingi
Îţi ţes în jur meşteşugită plasă
A cărei boare numai de-o atingi
Că-ţi şi vrăjeşte pleoapa somnoroasă.

De farmec mult, se-nceaţă ochiul greu
Şi de acele danţuri nu mai scapă
Sub bolte de cristal, precum Nereu,
Te prăbuşeşti sub fastuoasa apă.

Al braţelor şi-al pulpelor alint
Şi-a rozelor satenuri şi mătăsuri,
Un farmec de beteală şi argint
Desfăşură-n timpane şi pe văzuri,

Sub volbura acestor nimfe moi
Şi palide meduze răvăşite
Din ranguri, flasc, te-afunzi ca un moroi
Şi dansul lor copleşitor te-nghite...

Curând pe creştet îţi va sta un crab
– Ca o coroană ce se ofilise-
Şi ochiul tău de visător nabab
Se vor topi ca scoicile deschise.

Vei rătăci prin magicul polip
Prin negura de ape şi meduze,
Prin pătimaşe nimburi de nisip
Ca stridia, cu perlele pe buze.

Iar mâna ta
– neptunian trident –
Târziu de sub uitări, tânjind să scape,
va flutura prin tot oceanul lent
ca o eşarfă de mărgean,
sub ape...




Cavalerul Dreptăţii

O mână de-ţi lipsea, eu mă făceam
O mână care ţie să-ţi stea – dreapta!
Un ochi dacă-ţi lipsea, p-al meu ţi-l dam!
Picior dacă-ţi lipsea, ţi-eram eu treapta!

Orice-ţi lipsea, ca tu să fii Întreg!
Din mine aş fi rupt – de bună seamă!
Chiar inima, - dacă n-aveai,- nu neg
Că ţi-aş fi dat-o ţie, - fără dramă!

De fapt, aveam atâtea mâini şi-aveam
Atâţia ochi şi inimi şi picioare,
Cât Budha-Însuşi: Elixir- balsam
A ceea ce vrea lumea şi nu are!

De ce n-aveam eu însumi – (dar mai sper
Să fie-un Om-ca- Mâne, printre stele!):
Dreptatea! Al-Dreptăţii –Cavaler
Să fiu am vrut! - Neşansa Vieţii Mele!

1970

Jurnal

Câte ceva despre buruiana literară

Năpădit din toate părţile de tot felul de buruieni literare, unele anuale, dar avide de a lua în primire teritorii cât mai întinse, altele perene, cu experienţă îndelungată, de decenii, în a se hrăni cu sevele ce s-ar cuveni altor plante, cu merite certe, ogorul nostru literar de-abia mai poate spera în apariţia întâmplătoare a unor răzleţe spice de grâu pentru pâinea cea de toate zile a consumatorului de literatură autentică. Spre deosebire de cea de câmp, sau de cea care dă năvală prin locurile virane, având aspiraţii modeste- şi asta până la vremea ierbicidării sau a tradiţionalei sape -, buruiana literară are pretenţia deşănţată de a-şi atrage, prin orice mijloace, atributele marelui prestigiu, teoretizează, în folos propriu, necesitatea acaparării de noi teritorii în numele unui întâietăţi pe care şi-o autoproclamă vârtos, prin diverse gazete şi gazetuţe sfidând, cu o indignare de intensitatea celei „proletare” de altădată, orice altă ...plantă neînrudită, ca ea, cu pălămida şi costreiul, ce se încumetă să ajungă la lumină, etichetând-o drept „fără valoare”, „încremenită în proiect”, „nostalgică” ori, de-a dreptul, „antieroropeană”. Ceea ce înseamnă, desigur, acuzaţii grave menite a conduce la stârpirea acesteia şi la victoria definitivă a lor, a buruienilor resentimentare, asupra fiecărui cuadrat de pagină literară. De obicei, buruiana de acest tip n-are ceea ce se înţelege, în sens clasic, prin talent literar, ci doar o dorinţă enormă, bolnăvicioasă, de parvenire intelectuală, de ieşire din anonimat prin intermediul acestui domeniu special. Adevăratul ei talent este acela de a ultragia bunul simţ, de a bulversa aşteptarea legitimă în materie, de a intriga şi scandaliza, de a şoca până la consternare. Ea ţinteşte gloria de moment , prin premii ticluite şi recunoaştere supradimnesionată la nivelul clicii ei literare, pentru că - nu spun o noutate- buruiană literară la buruiană literară trage, buruiană literară cu buruiană literară se adună şi pun la cale toate cele: campanii de presă împotriva”celorlalţi”, lansări de cărţi „geniale”, simpozioane „eveniment” etc. Prin definiţie, aceasta nu se arată interesată de cititorul obişnuit de literatură, de gusturile lui – dimpotrivă; acesta este considerat un fel de tarat intelectual, incapabil de a înţelege, de a „vedea” idei geniale, absolut originale. Buruiana literară este purtătoarea unui orgoliu nemăsurat, considerând că literatura, nu numai cea română, dar şi cea mondială, începe cu „opera” sa. În numele acestui orgoliu contestă, cu o vehemenţă calculată şi profitabilă, tot ce înseamnă tradiţie, acumulare în timp, valoare atestată şi intrată ca atare în conştiinţa populară, acestea fiind asimilate, până la saturaţie, cu stagnarea, cu spiritul retrograd în ceea ce are el mai respingător şi, în final, cu mitizarea vinovată. Buruiana literară n-are nevoie de mituri; ea se angajează să le „demoleze”, ea le contestă. În general, contestă tot ceea ce nu-i seamănă sau se dovedeşte a fi contrariul ei - prin sens şi semnificaţie artistică. Producătoare de zgomot permanent, ea a inventat stampila conţinând cuvântul-infamant „expirat” pe care nu pridideşte a o aplica în dreapta şi în stânga, pe fruntea tuturor acelora pe care nu-i poate năpădi, datorită staturii lor creatoare, susţinută de operă şi reputaţie. Dacă într-o discuţie, fie chiar şi relaxată, îl foloseşti ca argument pe Lucian Blaga, se inflamează imediat: cine mai e Blaga acum, astăzi, pentru noi ? Domnule, lumea s-a schimbat, avem nevoie de o altă poezie, argumentează cu aplomb buruiana literară, care abia aşteaptă să mai crească cu cinci centimetri spre a mai putea să sufoce vreo plantă folositoare, valoroasă, din apropiere. Bineînţeles, lumea invocată, lumea ei, are nevoie numai de poezia sa! Nici cu posteritatea lui Tudor Arghezi buruiana literară nu se află într-o relaţie mai bună:care, ăla care a scris „Cântarea omului”? A auzit că această carte a apărut în perioada comunismului. De aici, concluzia infamantă: „a pactizat”cu Diavolul! În general, istoria literaturii române e prea săracă în autori de calitate, spre a-i oferi modele măriei-sale, buruienii literare...Pentru că e socotit „poet naţional” sau - mai rău -, „nepereche”, iar fostul regim s-a folosit, în interes propagandistic de unele scrieri ale lui, bineinţeles, fără să-i ceară voie, Mihai Eminescu trebuie adus azi la condiţia unui minuscul poetaş al secolului al 19-lea, cu ceva calităţi, insuficiente însă pentru a fi plasat în fruntea ierarhiei literare româneşti. Iată cum se exprima o varietate de buruiană literară într-o gazetă, de altfel cu accentuate ifose intelectualiste, dar în fond cu inflexiuni ce amintesc de o perioadă de mare derută umană din istoria recentă a omenirii, perioadă în care nici cartea şi nici unii autori n-au fost scutiţi de o acerbă prigonire.”Eminescu trebuie eliberat din puşcăria manualelor perimate şi lăsat să se întoarcă în literatură!”- scrie negru pe alb, în flagrantă contradicţie cu valoarea operei –recunoscută în timp de atâtea minţi luminate - a acestui genial creator. Şi continuă, ca orice buruiană literară aflată în bătaia vântului prielnic:”Trebuie scutit de un chin inutil prin renunţarea la ideea că adolescenţii de azi vor avea de suferit din cauza faptului că nu îl mai vor comenta la examenul de bacalaureat! Singurii care vor simţi cu adevărat această durere sunt dascălii ce, la rândul lor, au tocit ani la rând lecţii despre eminescianism ce trebuiau turuite tinerilor, dar şi aceia care elevi fiind şi ei la timpul lor, dintr-un spirit meschin, se simt nedreptăţiţi că alţii scapă de un chin prin care ei au trebuit să treacă”. Ar reieşi din cele afirmate mai sus că, de peste aproape un secol, de când opera eminesciană este studiată în şcoli, aveam de a face cu un fel de coşmar pe care l-au trăit sărmanii elevi, obligaţi să înveţe Eminescu. În sfârsit, a venit, deci, vremea –ni se spune- ca Eminescu să fie „eliberat de puşcăria manualelor perimate”. În cele „neperimate” ce ar urma să fie alcătuite, să zicem, de buruiana literară, Eminescu, e clar, nu ar avea loc. Doar în biblioteci.”Locul lui Eminescu este în cărţi, în biblioteci, nu pe biletele de examen. Pentru că, la fel cum copiii mici asociază imaginea medicului ce le face injecţii cu durerea, şi Eminescu ajunsese să fie asociat cu toceala, cu stresul, cu tot ce are şcoala mai urât”- continuă buruiana literară, mergând pe firul „gândirii” altor buruieni, mai influente, deschizătoare de noi drumuri... anti-eminesciene. Nu suntem siguri că asemenea fraze emise de "eminenţele cenuşii" ale zilei nu ar putea intra, la adicătelea, în programele actuale pentru... resuscitarea învăţământului românesc avută în vedere de preşedintele în exerciţiu al Romaniei. În fond, dacă cineva vrea să afle cine a fost Herodot caută imediat pe „guglă”. De ce n-ar proceda la fel şi cu Eminescu! Un tinichigiu bun, la urma urmei, n-are nici în clin nici în mânecă cu Marele Poet! Cum ar fi să bată în tabla unei maşini cu ciocanul şi, în acelaşi timp, să recite în gând „Somnoroase păsărele”?Întrebare legitimă...Pur şi simplu le-ar speria, vai de ele!
Scriind toate acestea cu oarecare mâhnire, văzând lăţirea perversă a părţii buruienoase a vieţii noastre literare, un fel de manelizare în domeniul literelor, mă gândesc la sănătatea , tandreţea şi generozitatea gazonului . El reprezintă, prin comparaţie, lustrul, spiritului nobil, înţelegea superioară. Buruiana , oricare ar fi natura ei, vegetală sau umană, înseamnă , cum am văzut, cu totul altceva...

Sertarul cu poezii inedite

Firul cu plumb

Aş vrea să laud verticalul, orice întâmplare
care suportă umila, arhaica probă a firului
cu plumb – mă întreb
dacă voi fi privit ca un căzut din lună,
ca un dinozaur rătăcit
prin sticlăria intens colorată a sfârşitului
de mileniu,
ca un ins perfid, gelos întârziat pe faima lui Daedalus.

Îmi spuneţi: lasă totul pe seama noastră,
firul de plumb nu mai există demult; altele
sunt uneltele de măsură ale acestei lumi,
du-te în camera copiilor,
ieşi la iarbă verde, ascultă la patefonul din pod
vocile celebre de altădată; oricum
verticalul de azi este altul decât cel
din frivolele tale insomnii...

Dar de ce nu mai stă piatră pe piatră,
sentiment pe sentiment,
lumină pe lumină?
De ce prăvălirea e lege şi încovoierea la fel?

Tristeţea însuşi se năruie ţinându-se, iat-o,
de un gard putrezit de la marginea oraşelor,
ca ultimul beţivan de provincie...


Mă întorc

Mă întoarc unde n-am mai fost niciodată
fără să-ntreb unde a dispărut nisipul clepsidrei
cu timp cu tot;
unde s-a prelins trupul meu, cel subţire ,
şuvoi lunecos printre stânci potrivnice,
de i-a rămas numai forma imprimată
în straturile calcinate ale amurgului?

Din loc în loc
grămezi de cenuşă
măsurând distanţe, căderi şi anotimpuri;
unde e focul,
cine l-a furat,
să-ncununeze cu el olimpiadele Trecerii ?

Mă întorc unde n-am mai fost niciodată
şi nici o pasăre nu-şi mai face cuib
în palma mea dreaptă în care ţineam
boabe de grâu aşteptând să încolţească...

Dedublare

Încă de când nu eram
cineva priveşte în ochii mei –
nu l-am văzut, nu mă vede,
între noi ziduri înalte înnegurate,
între noi poduri demult ridicate
pe scripeţi de nor şi funingine;
aproape durere, bucurie aproape,
simt retina apăsată continuu de privirile
care mă întreabă: „De ce? ”

De ce nu ridici piatra?
De ce nu aprinzi lumânări la câpătâiul speranţei?
De ce prinzi în ramurile bradului de Crăciun
nuci poleite şi mere rotunde?

De ce jocului mă supun
singur înlănţuindu-mă
şi coborând treptele roase de ceaţă
ating apa secatelor fântâni?

De când în ochi sunt privit
de mine însumi,
de când mă întreb
asupra-mi
sunt o balanţă vie,
dureroasă, de carne.

Altă întindere nu-i

Altă întindere nu-i,
acesta e singurul spaţiu -
înlăuntrul lui a gândit
însusi latinul Horaţiu,
sustinut de coloane
de-a pururea sfinte,
el izvoreşte din sine
din marile lumii cuvinte,
uneori ondulat e,
alteori rectiliniu,
acest spaţiu i-a fost
pagină cândva lui Virgiliu;
doar aceasta e-ntinderea
- înalţime şi pante -
ea i-a fost calimara
neasemuitului Dante,
spaţiul –acelaşi,
de la hău la nadir,
în el sună replici
prin secoli adânci din Shakespeare;
dedesubtul aceloraşi stele,
în lumina aceluiaşi cer,
a fulgerat fruntea
numită Voltaire;
acesta e unicul spaţiu,
altă întindere nu-i -
este darul primit
din mâinile Lui,
în spaţiul acesta
exultă cuvintele,
pe întinderea aceasta
răsar sori dinainte-le
punându-le pe umeri
raze, hlamidele,
doar în acest înveliş
sunt menite să sune,
gândul ceresc
se-ntrupează-n minune;
acesta e singurul spaţiu,
altă întindere nu-i
semnu-i adânc:
cine iubeşte Cuvântul
urcă golgotele lui…

Adâncimile albe

În alb privesc cel mai adânc,
trec din una în alta fântânile,
în albul ce te ascunde
nu-ţi mai găsesc nici trupul
nici ochii, nici mâinile,

Oricât peste margini m-aplec ,
să te-ajung ca pe-o undă,
mai jos te soarbe-o fântână
prinzându-te-n pupila-i rotundă,
doar cu vocea te-ating,
cu cea precum psalmii, plăpândă,
dar mereu adâncimile albe
stau treze, la pândă,

De cine te apără ele
cu armura lor străvezie?

Setea mea totuşi te bea
întreagă, în fiecare secundă
fără ca nicio fântână să ştie...

Munte de var

Îmi arăţi o salcie tânără
şi-mi spui: aşa am fost,
ştiam floarea, zborul şi întreg verdele pe de rost;
stând locului mai iute alergam,
eram rădăcină, coroană şi ram,
flacără neajunsă,

Biciuită şi smulsă
din vechiul altar
iată-mă prigonită cum ard
pe un munte de var...

Iluzia îmi mai face ochi dulci

Iluzia îmi mai face ochi dulci,
îmi mai întinde paharul,
hai,urcă-te-n pat,
hai, dă cu zarul,

O ştiu de demult,
de când eram tânăr,
îmi punea sabia-n şold
şi şoimul pe umăr,

Îmi spunea că iubirea
e-o sferă-n rotire
o, iluzia îmi era
cea mai sfântă Psaltire,

Odată-ştiu-m-a trimis
negăsitul să-l caut
şi m-am întors
precum Pan, cu un flaut,

Fără să-nvăţ, am cântat
doar în mână ţinându-l,
în acea şoaptă a-nnoptat,
însuşi pământul…

Iluzia îmi mai face ochi dulci,
îmi mai întinde paharul:
stai cuminte îi spun -
fumul cu fumul,
jarul cu jarul…

Numai omul

Ramura aceasta este bucuria noastră,
spuse pasărea zburând din ramură în ramură
fără să se uite înapoi;

piscul acesta este visul nostru
spuse cerbul sărind din piatră în piatră;

vizuina aceasta este culcuşul meu
spuse ursul cătutându-şi din vreme în vreme
o altă vizuină;

Numai omul nu poate spune
despre orice loc
de pe lume
că este temelia trupului său .

Cât de sus

Cât de sus poţi să urci, iederă,
dezicându-te de sângele tău,
de carnea ta,
de umbra ce te urmează
fără să se împotrivească,
târându-se, umilă şi credincioasă,
prin terenuri virane traversate
de câini vagabonzi,
prin smârcuri somnolente,
din care scot capete lor fumegoase
mirosuri de lintiţă putredă?

Gloria nu strigă,
nu scrie manifeste,
nu acaparează tribunele,
nu pescuieşte în ape tulburi,
nu scrie pe garduri;
mai degrabă
întinde o cană de apă trecătorilor
decât să-i oprească poruncindu-le:
Priviţi-mă!
Mai degrabă seamănă decât culege,
se lasă rănită decât răneşte,
gloria este fruntea,
desprinderea, ecoul, miezul,
echilibrul...

În scrierea cuneiformă...

În scrierea cuneiformă
valoarea unei poezii devine enormă,
poetul cuneiform
este inspirat şi profund
dăltuindu-şi opera în piatra de prund,
poeziile lui, stivuite-n volume
de toate stihiile postume,
în albii de râuri poetice
rămân viguroase şi proteice...

În scrierea cuneiformă
valoarea unei poezii devine enormă,
de aceea şi astăzi se practică scrijelirea
aducând multora instantaneu,
nemurirea,

unii –desigur, dintr-un complex,
spun că-ar fi prea lascivă
şi plină de sex,
că ar pluti în derivă...

Pură invidie:
cine mănâncă plevuşcă
nu ştie gustul de stridie...

La cimitirul „Cruci de rouă”

La cimitirul „Cruci de rouă”
cândva numit şi „Pace Vouă”,
când iese soarele, când plouă,
este-un festin de voci şi umbre,
unele râd altele-s sumbre,
prin iarba fragedă, aricii
duc în spinare saci cu vicii,
iar melcii graţioşi din fire
pictează sfinţi şi patrafire
pe frunza nucilor căzută
ori pe vreo foaie de cucută...

La cimitirul „Cruci de rouă”,
cândva numit şi „Pace Vouă”,
mormintele-s o amintire ,
iar slujbele cântări de lire ,
pe margini pomii puşi pe şotii
imită-n aplecare popii,
iar vrăbiile altruiste,
dau de pe ramuri acatiste...

La cimitirul „Cruci de rouă”
cândva numit şi „Pace Vouă”
groparii Alfa şi Omega
citesc Llossa şi Ortega,
Cohelo, alţi maeştrii-n vogă,
le poartă opera drept togă,
citesc, la fel, spre desfătare
şi mari istorii literare,
abia ivite-n galantare.

La cimitirul „Cruci de rouă”
cândva numit şi „Pace vouă”,
cu toată vremea cea deşartă
se face-n fine, mare artă,
şi nu o artă veche, ternă,
ci una vie, postmodernă,
adio, deci, prescuri, colive
colaci şi alte aperitive,
poate-un priveghi între clondire
spre sfânta artei izbăvire...

La cimitirul „Cruci de rouă”,
cândva numit şi „Pace Vouă”,
pământul plânge după-o groapă,
căci nimeni morţi nu mai îngroapă
groparii nu mai ştiu de sapă,
groparii Alfa şi Omega
citesc Llossa şi Ortega...

Doar Beta, mai profund, le zice:
Eu îl prefer oricând pe... Nietzsche!...

Florin Costinescu

Două noi opinii critice despre volumul "Secunda eternă"

Prof.univ. Constantin Cubleşan ( Cetatea culturală, nr. 4, aprilie 2009, Cluj-Napoca)

Făcând parte dintr-o generaţie cunoscută, afirmată şi împlinită în anii unei culturi dirijate eminamente politic, Florin Costinescu ne apare azi ca un poet oarecum atipic în epocă. Ajuns, iată, la vârsta deplinei maturităţi (n.1938), alcătuindu-şi o selecţie(jubiliară) din versurile volumelor sale , numeroase şi îndeobşte bine primite de critică (de la debutul editorial, în 1972, cu Adierea tărâmului, aproape douăzeci, între care unele destinate vârstei copilăriei), iei seama cu oarecare mirare că nu s-a numărat printre cei care au urmat comenzii sociale, rămânând credincios doar verbului poetic, pe care l-a slujit şi l-a cultivat cu anume distincţie şi rafinament, niciodată însă primind aclamaţii de paradă, ceea ce, la urma urmelor, i-a asigurat un confort al creaţiei discret, rupt de campanii şi de... evenimente. Pentru el, marile teme n-au fost niciodată cele legate de construcţia societăţii, de făurirea omului nou, ci de fiinţarea în lume a sinelui, neliniştit de marile călătorii ale cunoaşterii existenţiale:” Călătorim mereu spre pretutindeni/ purtând la brâu/ mari legături de chei,// Pe care le întoarcem în neştire,/ în aşteptări, şi-n răzvrătiri târzii/ şi uşile rămân mereu închise,/ cu drugi imenşi de veşnicii...”(Dar picurat).Aşa încât,”poezia e rânduiala lumii”(Dacă poezia).Nu s-ar putea spune că Florin Costinescu e abstras din realitatea în care trăieşte.Numai că la el totul se filtreazăîn poezie prin meditaţie oarecum nostalgică „intri în infern sedus de făgăduinţa supravieţuirii”- Mult mai prielnică), în orice caz, e preocupat de meditaţia asupra sensurilor primordiale ale lumii , ale existenţialităţii: „Noi nu am putut vedea începutul lumii,/ dar ni-l aducem aminte precum ar fi ziua de ieri,/ cu soare, cu fluturi, cu iarba/ făcând tumbe primăvăratice/ prin aburii place primelor naşteri”(Ceea ce n-am văzut niciodată) E aici un soi de meditaţie filosofică asupra devenirii cosmice, mai apropiată însă de percepţia blagiană decât de cea eminesciană. De altfel, poetul e, temperamental vorbind, un reflexiv, sentimental se-nţelege, căruia îi place să privească lumea şi s-o recepteze cu ochii unui delicat diagnostician fenomenologic:” E timp de umbră vinovată/ e vremea gri, ca de nisip,/ ceva stă pururea să cadă,/ ceva îşi caută alt chip.// Statornicia plânge-n sine/ în golul dintre amintiri,/ vechi măreţii între ruine,/ scuipaţi în moarte- sfinţi martiri./Mă uit în jur: statorinc, vântul,/ doar el stăpân rămas în scaun,/ actor de circ însuşi cuvântul,/ făcând figură de biet claun./ E timp de vreme vinovată,/ e vremea gri, ca de nisip”(Umbra vinovată). Poetul e câştigat mereu de caligrafia elegantă a unei prozodii ce-şi alintă sieşi ritualurile perfecţiunii în rostire, cochetând cu parfumuri exotice din epoci revolute, amintind eleganţa parnasienilor, ca un virtuoz al formelor , dar şi mai mult – aici îmi pare a fi cu totul la largul său -, ca un picant baladist, în evocări de factologii ludice, intelectual construite, pentru spirite confraterne, rafinat şi ironic romanţioase:"Să mergem, doamnă, în Parâng,/pe-al raiului versant, cel stâng,/ ca să culegem pietre rare,/ de forme pure şi bizare,// Ci a trecut pe-acest versant/ Neguţătorul din Brebant,/cel mult vestit , surâzător/în chip de tainic călător” Etc.(Negustorul din Brebant). Sau ironist( parodic) livresc de cea mai bună calitate. Tot în halouri de baladă:” Frumoasa doamnă Beatrice/ a sucombat ieri la Paris,/ frumoasă, nu acum – cândva,/când turnul Effel se-nălţa,//A fost modelul ideal,/ pentru miragiul ei carnal,/ la mulţi peisagişti divini,/ parizieni şi florentini” etc.(Iluzie, alt turn din Pisa). Florin Costinescu ştie cultiva o anume retorică a iubirii, verbul său trecând uşor de la tandreţe şi galanterie la insinuare şi anume dulce parşivenie. Dar cel mai bine se struneşte pe ritmuri cu iz folcloric, aşa cum făceau odinioară, fiecare în maniera sa inegalabilă, Arghezi sau Barbu. Dar Florin Costinescu are şi el plăcerea cuvântului deocheat cu măsură, decantat în candoarea unui prelucrat canon popular: „Toamna la cules de brume,/ să-ţi dau dragoste şi nume,/ când e bobul mai argint,/ mai rotund, mai aburind,/ când e bobul mai visare,/ mai tăcere şi mai boare,/ mai devreme, mai trecut,/ mai privire, mai sărut,/ când e bobul greu-uşor,/ mai cădere şi mai zbor,// mai frumos, mult mai frumos,/ să mergem toamna pe jos,/ la cules dumnezeesc/ între brume ce iubesc...”(Între brume).Tentat şi pasionat de probele virtuozităţilor prozodice, Florin Costinescu se joacă şi el, inovând în rigorile nerespectate rigid ale sonetului. Aceste Finaluri de sonete alcătuiesc un ciclu memorabil prin cultivarea unei poezii reverenţioase, de dragoste, cu nominalizarea unei iubite(iubiri) ideale, căreia îi închină , ca un veritabil florentin renascentist, cochetării de un temperat fior pasional: „Întors din vis mă reîntorc în vis,/ astfel de tine fug – şi mă apropii,/ aleg ce altcândva mi-am interzis/ şi-aud cum cresc, din foşnetul lor, plopii...// Nu-ţi sunt, Maria, nu-ţi voi fi stăpân,/ căci nici să plec nu ştiu, nici să rămân...”(Întors din vis). Privind pe de-a-ntregul, acum, lirica lui Florin Costinescu ai revelaţia descoperirii unui poet de marcate atitudini creatoare, peste care jocul pariurilor critice din diversele campanii ale epocilor literare, a trecut cu impardonabilă uşurinţă.

Lucian Gruia (Euromuseum, nr.9-10,2009, Bucureşti)

Poetul Florin Costinescu este un purtător de chei cu care încearcă să desferece misterele dar acestea nu se lasă revelate, poate doar intuite, ca în cunoaşterea luciferică blagiană: ” călătorim mereu spre pretutindeni,/ purtând la brâu marei legături de chei,//Pe care le întoarcem în nelinişti,/ în aşteptări şi-n răzvrătiri târzii,/ şi uşile rămân mereu închise,/ cu drugi imenşi, ce veşnicii...”(Dar picurat). Urmându-i exemplul, încerc şi eu să pricep lirica (o parte), deschizându-i antologia – SECUNDA ETERNĂ- cu ajutorul cheii propriilor mele posibilităţi de interpretare. După ce încuietoarea se deschide scrâşnind (cheia mea fiind ruginită), văd imaginea unui „călugăr al apelor” deschis sufleteşte tuturor semenilor pe care îi întâlneşte pe malurile albiei vieţii sale:”În preajmă, sufletul fluviului,/ palpitând,/ sufletul fluviului împărţind egal/ pe maluri daruri ierbii şi mărăcinilor,/ tufelor cu fructe otrăvitoare şi arbuştilor/ cu frunze mustoase, mici boabe de rouă;/ al vostru e şi voi, toate,/ ale lui sunteţi.// L-am văzut ieşind din adâncul undelor,/ era tânăr şi neîncoronat,/ adus puţin din spate,/ mergea gânditor şi încet, călugăr al apelor...”(Sufletul fluviului).Viaţa în curgerea ei inoxerabilă spre extincţie, pentru a fi suportabilă, trebuie ademenită cu un Descântec:” Un râu totdeauna pe dinainte ne trece ,/ de singurătate să ne dezlege,/ de neuitare,/ ne ia umbra şi ne-o călătoreşte în mare,/ dacă l-am vedea şi-ar opri / din curgere apele argintii;// ce ai, soare, cu el,/ valul lui e moale ca blana de miel;/ nu-ţi coborî asupra-i răsuflarea fierbinte,/ valul lui s-ar ridica la cer, s-ar aprinde,/ lasă-l să curgă/ de viaţă lungă,/ lasă-l, brâu să mă leg,/ doar cu el,/ nevăzutul, apropele,/ pământul să-l calc,/ alcătuieşte mirabilul, descătuşatul Întreg...” Dintre cele patru elemente primordiale ale acestui descântec: pământ, apă, aer, foc, Florin Costinescu este în primul rând ataşat aerului care reuneşte în acelaşi simbol: respiraţia vitală, cuvântul făuritor al universului liric şi misterul existenţial: ”Aer cu porţi prin care se intră în aer,/ în aerul lăuntrului, încă nerespirat, al tuturor lucrurilor -...; silabele sunt lilieci agăţaţi de cerul gurii; „De sub stratul subţire de timp,/ de aer,/ dat la o parte, pâlpâind,/ câteva semne indescifrabile...”După aer, în economia poeziilor, urmează cu prioritate focul, în forma sa liniştită, calmă, simbol al iubirii pure. Ciclul Finaluri de sonete cuprinde, aşa cum arată titlul, poezii concentrate ce se încheie cu maxime lirice. Ele sunt dedicate soţiei iubite, al cărui nume contribuie la puritatea sentimentului, pentru că pentru fiecare mamă creştină, Maria este simbolul etern:” Maria, cercuri după cercuri numeri,/ fără hotar e jocul lor – mister.../ le prinzi în ape, le-nvârteşti pe umeri,/ când râzi le despleteşti în cer,// Şi-atunci în rara clipă-s fericite, / că universul le-a făcut orbite...”(Cercuri după cercuri). Putem desluşi în această poezie sentimentul creştinismului cosmic teoretizat de Mircea Eliade. Pentru fiecare mamă, fiul ei devine un mântuitor: „Şi treci, Maria, treci netulburată,/ de fiii tăi iubită şi prădată...”; „Prădarea nu înseamnă, Maria, doar a lua,/ ci-ades e mai cumplită prădarea prin a da...”Iubirea spiritualizată a acestor finaluri de sonete mă face să cred că poetul, din „călugăr al fluviului” s-a metamorfozat în „călugăr al iubirii”: „suntem şi noi imperii – de arşiţă şi sete/ păzind, rotund, hotarul a două verighete”; „Aripile, Maria, cum să le faci să zboare?/Aşteaptă până-ţi creşte din zâmbet şi o floare...”Iubirea sfântă este asociat, desigur, cu lumina şi ascensiunea verticală, simboluri predilecte ale regimului diurn al imaginii, după cum remarca Gilbert Durand în celebra sa carte Structurile antroplogice ale imaginarului:”Doi miri sunt plopii tineri- lumină şi uimire, / de când există, iată, acuma i-am văzut,/ par să ne-arate-n ceruri ceva ce-a fost sclipire,/ desprindere prin ardere de lut...” Aşadar, lumina se solidarizează cu focul purificator. Apa mediază între pământ şi cer:”Vedeai odată lunecând corăbii/ pe-o mare –nchipuită. Cu delfini,/ şi te temeai ca valurile-săbii,/ să nu le taie pânza de lumini.../Anii, Maria, dau de ştire,/ că locu-i tot mai strâmt de-nchipuire...”(Vedeai odată). Meditaţiile asupra trecerii timpului aduc imagini terestre ale căderii. Floarea devine fruct, iar fructul se integrează în pământul germinativ:” Spre seară, toamna focuri pe ziduri nalte aprinde,/ de ştire dau că fructul s-a limpezit pe ram,/ desprinderea de floare, o , încă e fierbinte,/ ca aerul cu care în zori ne-nfăşuram...// Păstrează-l lut şi lasă-l să ne-adie,/ căci vine de demult, din veşnicie...” Baladele ni-l relevă ca pe un ceremonios cavaler al regimului crepuscular al imaginii, specie în care inovează o mutaţie genetică, adăugând sentinţe de fabulă contemporană, cum se întâmplă în Balada Duhului Binelui unde, bulversând valorile, răutatea congenerilor iese la iveală:”O babă cu andrele la gât,/ murmura:/ A fost amărât, o ducea greu, foarte greu,/ bine că l-a luat Dumnezeu/Salvarea a venit, dar târziu ,/ după o oră şi ceva – nu mai ştiu,/ dar degeaba firave, inocente iluzii,/ că oricum n- avea-n dotare oxigen şi perfuzii...”
Aşa cum remarca eminentul critic literar Eugen Negrici în cuvântul introductiv (Poezia şi conturul vaselor celeste), prin tematica grav existenţială abordată, Florin Costinescu se înscrie pe calea regală a Poeziei: „Multe alte aspecte ale poeziei lui Florin Costinescu implică ritualul şi sugerează neclintirea în respectul tradiţiei , sfiala pe care o încearcă poetului în faţa actului poetic în sine, oroarea faţă de orice formă de devălmăşie îl recomandă ca pe un supus slujitor la curtea Marii poezii, care oficiază la altarul rigorii şi al virtuţilor Formei, crezând cu tărie că substanţa poeziei se cuvine să ia conturul vaselor celeste”. A încercat să se apropie de marile teme ontologice prin vers clasic şi liber. Toate îl atestă ca poet veritabil. Florin Costinescu este convins că poezia poate fixa în imagini lirice curgerea vieţii omului, eternizând clipa, de unde titlul antologiei. Cred că acum este rândul altor critici să-şi încerce cheile pentru lămurirea altor aspecte ale poeziei sale.

Reîntâlnire târzie, dar nu întâmplătoare,
cu marele gânditor francez Charles Richet
şi cu volumul său „Omul stupid”.
O incursiune în prostia omenească de ieri,
cu gândul la cea, mai prosperă, de azi

În lumea de azi pare să precumpănească anormalitatea. Aceasta a devenit Zeul zilei. Normalul dă tot mai clare semne de retragere din Cetate fie că este silit, brutal, să facă asta, fie că el însuşi a „consimţit” să iasă din scenă, pentru a-şi prezerva puţinele şanse, pe care le mai are, de supra-vieţuire în vederea unei eventuale reveniri viitoare la verticalitatea pierdută. Normalitatea, tot mai strâmtorată de creşterea explozivă a cantităţii de aberaţii şi inepţii”deştepte", a împrumutat imaginea unei armate în retragere decimate prin trădare, laşitate sau prostie, armate ai cărei soldaţi vânaţi de partea adversă ( şi perversă!), zdrenţuiţi şi înfometaţi, s-au aciuat prin coclauri sau, pentru o perioadă, s-au deghizat, pentru a nu fi recunoscuţi şi lichidaţi, atât fizic, cât şi moral. Nu există nicio deosebire, privind forţa anormalului de a se impune, între problemele aşa-zis globale şi cele ale micilor comunităţi, el coborând ...cu multă bunăvoinţă, să facă "ordine"până la nivelul fiecărui individ.

Întru susţinerea lui au apărut teorii sofisticate, organizaţii cu ştaif, teze filosofice„noi”, susţinute de non-filosofi, pentru că, nu puţin „gânditori” ai zilei vor să pară altfel, cum s-ar spune,„deschişi”, necanonizaţi, în pas cu vremurile; îi secondează, în cele mai ciudate forme de acţiune mercantilă, practicanţii direcţi ai anormalului în viaţa publică, înţelegând prin aceştia anumiţi politicieni, intelectuali, artişti, gazetari, scriitori, chiar şi indivizi fără mari veleităţi, dar avizi după o anume notorietate câştigată fără vreun efort presupus de vreo faptă memorabilă; vine apoi masa informă a „vedetelor”de tot felul, a profesoraşilor postdecembrişti beneficiari de titluri agonisite pe sub mână etc. Tehnica actuală, posibilitatea de comunicare la nivel planetar au, din păcate, şi o latură nefastă: ele "globalizează" la concurenţă cu normalul, cu firescul, şi anormalul, cu tot ce are el mai agresiv şi detastabil. Ştirile difuzate la televiziuni, imaginile şi comentariile difuzate sunt, de obicei, „penetrate”, cu ajutorul"profesioniştilor" în din mass-media, de anormal, în formele lui cele mai diverse, de la opinii diletante, inepte, până la grave greşeli de informaţie sau de gramatică elementară. Ratingul a devenit regele neîncoronat al mass-media de azi; văzând şi simţind pulsul actualităţii, dar şi pe cel al viitorului imediat, nu se întrevăd semne notabile care să arate că situaţia se va schimba. Există şi un argument suprem pentru proliferarea anormalului şi stupidităţii rostit cu voce tare: asta cer , asta vor oamenii!
Atracţia spre anormal a omului a constituit, de-a lungul timpului, subiectul de meditaţie al multor minţi luminate, lucide, neconcesive. De altfel, rândurile de faţă au fost „stârnite”, mărturisesc cu supunere, de re-lectura cărţii lui Charles Richet „Omul stupid”, apărută cu peste 65 de ani în urmă, la Bucureşti, în Biblioteca „Orizontul” şi tradusă de marele cărturar care a fost Vladimir Străinu. Bănuiesc că subiectul l-a atras din plin, ca pe orice intelectual care-şi onorează condiţia. Autoritatea ştiintifică şi umană a lui Charles Richet, chiar dacă azi la noi, puţini au „auzit” de el - urechea, bat-o vina!- , a fost şi a rămas universală. Născut la Paris în 1850, el avea să-şi ilustreze, de-a lungul sale vieţi, încheiate în 1935, fulminanta personalitate în domenii foarte variate, pe care le-a unit sub semnul unic al genialităţii unanim recunoscute. Medic, scriitor, profesor universitar, filosof, psiholog, sociolog, Charles Richet a fost un adevărat deschizător de drumuri în vastul domeniu al cunoaşterii umane. De menţionat, în 1913, primeşte Premiul Nobel pentru cercetările sale în fiziologie.Nu poţi trece peste paginile adunate sub titlul menţionat fără să exclami, fie şi în propriul tău interior, deci neauzit de nimeni: „Extraordinar, câtă dreptate are Richet şi azi, mai ales azi!”


Pentru început, autorul ne introduce în temă


„ Linne’, încercând să claseze după un sistem diferitele forme de vieţuitoare ca populează planeta noastră, a numit pe om, care- se înţelege-formează o speţă animală deosebită de toate celelalte:Homo sapiens, ceea ce înseamnă omul înţelept. O atât de mare laudă este, de netăgăduit, puţin îndreptăţită. Omul dă prilej atâtor îmbelşugate pilde de prostie înspăimântătaore, întrucât ar trebui numit cu totul altfel: Homo stultus, omul stupid. Când va fi vorba de o clasificare zoologică serioasă, va trebui în mod imperios să ţinem în mod socoteala de această denumire. Omul este cu mult inferior celor mai multe specii de animale în ceea ce priveşte bunul simţ şi înţelepciunea. Mi se pare chiar că ar trebui numit: Homo stultissimus, omul cel mai stupid. Totuşi, pentru a fi moderaţi, ne vom mulţumi să-i dăm, fără superlativ, epitetul care i se potriveşte:Homo stultus. Ştim de mai înainte că părerile noastre numai bucurie nu pot aduce, mai ales pentru intelectuali”. Dintre toate afirmaţiile o vom sublinia pe ultima: Da, mai ales...


Richet continuă, încercând să ne...lumineze

„Stupidităţile nu înseamnă lipsa puterii de pătrundere, ci activitatea de a cărei îndeplinire primejdioasă suntem conştienţi. Stupiditatea înseamnă a şti ceea ce este bine şi totuşi a face ceea ce este rău; a ne procura durerea deşi ştim răul acestui fapt; a cunoaşte cauza nenorocirii şi totuşi a ne repezi spre ea. Să nu mai vorbim de faptul că adesea suntem victime ale pasiunilor oarbe: pasiunea este un torent, care târăşte totul. Însă, când ne îndreptăm cu tot dinadinsul spre nenorocire, supuşi anumitor prejudecăţi, greşeli sau raţionamente slabe, nu trebuieşte să fim iertaţi. Mai bine să fim lipsiţi cu totul de înţelepciune decât să o avem şi să-i dăm o altă întrebuinţare”.
Înfăţişările diverse ale prostiei : de la găurirea buzei, mai departe...
„Când un negru(n.n. fiinţă umană) îşi găureşte buza de jos cu o ţeapă de lemn el ştie bine că va suferi. Cu toate acestea, ia ţepuşa şi în mod stoic şi-o înfige în carne. Pentru ce? Pentru că are alte idei care domină pe acea suferinţă. Trebuie să facem ceea ce făceau strămoşii. Frumuseţea acestei buze găurite va seduce toate fecioarele tribului...Zeii sunt aceia care cer acest lucru...O legiune de idei absurde se întăreşte în aceşti creeri de negri şi le inspiră cele mai ridicole acţiuni(...)Dar dacă sălbaticii din Tasmania îşi găuresc buzele, femeile europene îşi găuresc urechile, ca să-şi atârne cercei cu pietre scumpe. Nu se poate face o deosebire între cele două obiceiuri caraghioase; poate numai gustul să le deosebească. O concluzie: S-ar putea caracteriza minunat de bine speţa omenească spunându-se că printre toate fiinţele creaţiunii, omul este singurul care îşi impune răni, cicatrici, mutilări”.

Ei bine, în acest punct savantul şi sociologul francez e azi mult depăşit: negrii de altădată au devenit albii de acum, iar patima-moda prostească bântuie tot mapamondul fără teamă de ridicol şi nu în pădurile tropicale, ci în stabilimentele cele mai de prestigiu ale lumii. Purtătorii de găuri de acum în buze, în nas, în pleoapă, în buric, mai jos, în părţile intime, nu pot invoca nici măcar.. tradiţia strămoşilor!

„Una din înfăţişările cele mai comune ale prostiei omeneşti este mutilarea- zice mai departe marele francez. Nenorociţii de oameni, supuşi unor tradiţii stupide, rătăciţi în nişte prejudecăţi copilăreşti, îşi închipuie , bucuroşi că, îndreptând ce a clădit Natura, îşi vor îmbunătăţi soarta. Iată o pildă despre această rătăcire: În anumite sate din preajma oraşului Toulouse exista nu de mult timp un obicei curios. Îndată ce se năştea un copil era legat la cap cu nişte fâşii în aşa fel încât craniul sărmanului micuţ părea o căpăţână de zahăr. Acest lucru era atât de nebunesc încât nu-ţi vine să-l crezi. Ei bine, da! Este adevărat. Şi ceea ce este mai de mirat e faptul că tinerii astfel diformaţi nu sunt definitiv abrutizaţi prin această diformare. Cu tot chinul la care este supus un astfel de individ, creerul continuă să crească, ceea ce nu înseamnă totuşi că acei copii sunt mai puţin idioţi decât părinţii..”.

Cucerirea cerurilor prin virginitate

„Una dintre cele mai nobile funcţiuni ale fiinţei omeneşti –aş îndrăzni să spun una dintre cele mai sfinte- este aceia de a naşte alte fiinţe omeneşti. Dacă existenţa noastră are vreun scop- ceea ce la rigoare se poate admite. Apoi singurul este de a ne prelungi în timp, prin noi generaţii, speţa. Nu înseamnă oare să violezi legea primordială, impusă oricărei vieţuitoare, când condamni pe cineva- femeie sau bărbat- la o virginitate perpetuă? Şi totuşi, n-au existat vestalele? Nu există încă fakirii ? Nu vedem şi azi prin biserici şi mănăstiri, călugări şi călugăriţe, care cred că vor cuceri împărăţia cerurilor prin virginitate? Curioasă împărăţie a cerurilor, care constă în a nu da ascultare legilor divine! Idealul unei vieţi fericite, sănătoase, puternice este viaţa firească. Credinţa că progresăm suprimând funcţiunile generatoare este ceva tot atât de absurd ca şi credinţa că nu putem ajunge la o morală superioară decât prin chinuri şi posturi. Exercitarea regulată şi moderată a funcţiunilor noastre fireşti, iată adevărata împărăţie a cerurilor. Împerecherea înţelepciunii cu prostia - iată cum se poate rezuma evoluţia umană...”


Tatuajul şi plăcerea imbecilă

„Tatuajul este cu mult mai ridicol şi mai dureros. Pe pielea imbecilului, care plăteşte suma cuvenită, un aşa zis artist conturează ceva grosolan, de cele mai multe ori vreun subiect obscen. Peste aceste încrustări se presară apoi un praf şi cicatricea acestei răni arzătoare se colorează în albastru, în roşu, în verde sau în galben, după compoziţia chimică a prafului care a ars. S-a făcut un fel de catalog al diferitelor tatuări, care e un adevărat monument de prostie omenească. Se înţelege că în clasele ce-şi spun superioare, tatuarea nu este ceva obişnuit. E de ajuns însă pentru a dezonora omenirea întreagă ca mii şi mii de indivizi să poarte imprimate în pielea lor, în caractere de neşters, aceste stigmate ale inepţiei omeneşti”.


Semn că situaţia în lume, în conformitate cu criteriile lui Richet, a devenit -în zilele însoritei noastre civilizaţii cibernetice-, şi mai proastă: azi, da, tocmai „clasele superioare” se tatuează mai vârtos! Oriunde priveşti, pe stradă, la TV, la un meci de fotbal, la o reuniune mondenă, la un club, spre doi tineri care se sărută în parc etc. tatuajul este prezent. Pe semne , omenirea a intrat în civilizaţia tatuajului!


Soarta oamenilor mari

„În mulţimea linguşitoare, oarbă şi ignorantă, care a alcătuit omenirea trecută, şi care este omenirea de azi, au răsărit câteva inteligenţe senine şi îndrăzneţe, proorocind viitorul, descoperind adevăruri noi şi iubind dreptatea. Aceşti binefăcători, mari prin îndrăzneală şi geniul lor, au fost ei răsplătiţi de fraţii lor, oamenii? Socrate, înţeleptul înţelepţilor, îndrăzni să susţină în plin păgânism, că superstiţiile mitologice sunt tradiţii ridicole. Înţeleptul aceasta însă a fost hulit de mulţime. Aristofan îl batjocori pe scenă. Aşa zişii judecători îi aduseră vina de a fi corupt tinerii şi îl condamnară la moarte. Isus Christos , suflet duios şi mistic, inaccesibil urii, propăvădui iertarea celor vinovaţi, mila pentru cei nenorociţi şi sărmani, egalitatea netrebnicelor fiinţe omeneşti în faţa Cerescului Tată. Doctrine noi care au schimbat faţa lumii. Ei bine, Isus Christos a fost condamnat la cea mai crudă şi oribilă moarte. Această fiinţă aproape divină, fu răstignită în plină tinereţe, în apaluzele unei mulţimi barbare, care-l socotea jumătate nebun şi jumătate răzvrătit. Christofor Columb, unul singur contra tuturor, descoperi ceva uimitor. În preajma lui toată lumea credea că pământul este plan ca o masă. Însă el, el a înţeles...Adaugă o lume nouă celei vechi. Şi, ca răsplată, la întoarcerea lui în Europa fu pus în lanţuri, închis şi ameninţat cu moartea. Ca prin minune scăpă de chinuri, însă muri exilat şi blestemat de toţi. Galileu concepu şi execută lucruri care te uimesc. Inventă termometrul , inventă telescopul, care îi îngădui să descopere lumi imense până la el nici măcar bănuite. Dar oamenii au o sfântă groază de adevăr. Galileu fu silit să îngenunche în faţa prostiei triumfătoare şi îşi târăşte ultimele zile într-o temniţă.(...) Michel Servet care, fără sprijin şi fără profesor, a înţeles că sângele circulă din partea dreaptă a inimii spre cea stângă, după ce trece prin plămâni, Michel Servet a fost ars de viu. Savonarola, marele moralist al Renaşterii a fost ars pe rug, cum a fost de altfel, şi Ioan Huss. Lavoisier, părintele chimiei şi fizilologiei, Lavoisier, al cărui nume trebuie considerat ca cel mai strălucit nume al ştiinţei, a fost ghilotinat la Paris în Piaţa Publică. Denis Papin a fost un nenorocit. Descartes, care, ca Socrate, a îndrăznit să vorbească de raţiunea omenească, a trebuit să se îndepărteze de patria sa şi să moară în străinătate. Spinoza, îndrăzneţul şi genialul gânditor, a fost victima celor mai crude persecuţii. Victor Hugo a trăit 20 de ani în exil; Cervantes şi-a petrecut jumătate din viaţă prin temniţă şi închisori.(...) Concluzia: Aceasta e răsplata rezervată de oameni celor mai nobili reprezentanţi ai speţei omeneşti. Cu cât mulţimea e mai mediocră şi mai proastă, cu atât îi urăşte mai înverşunat pe aceia care, cu naivitate, caută să le micşoreze mediocritatea şi prostia”.
O concluzie:”Dacă omenirea n-are curajul să se reformeze, va continua să vegeteze într-un mod mizerabil pe tărâmul nenorocirii şi al prostiei până când, plină de nefericiri şi de vicii, va dispărea în neantul recelui absolut, odată cu căldura soarelui – tatăl nostru al tuturora”.

Cine stă în frunte, cine conduce?

„Anumite animale au şi ele schiţe de instituţii sociale. Trăiesc în masse, ca pinguinii, antilopele etc. cel mai bătrân, probabil dă semnalul de atac sau de fugă. N-are o cohortă de servitori pentru serviciul său personal. Şi nu locuieşte în nici un palat, pe care să i-l construiască ceilalţi pinguini. Nu poartă nici o podoabă pe piept şi nu are dreptul să chinuiască pe cei care îl ascultă. Dar oamenii! S-au văzut ţări care nu erau nici mai mult nici mai puţini decât nişte imbecili: împăraţi(alienaţi autentici), regi( cu adevărat bandiţi) dominând, fără să-i supere ceva, peste sute de milioane de sclavi. Această supunere absolută faţă de un stăpân ar fi fost exagerată chiar dacă cel care domina ar fi fost un Pascal, Galileu, Kant, Hugo. Dar, în realitate, nici o dată şi nici unul dintre aceste spirite nobile n-a luat parte la conducere. Ei au fost oameni de geniu, pur şi simplu, şi astfel fiind, ei au fost totdeauna singuri în mijlocul mulţimii proaste şi oarbe. Excepţionala prostie omenească le-a tăgăduit orice pic de autoritate, în timp ce avea un adevărat cult pentru nişte cretini. Ceea ce agravează îngrozitor supuşenia popoarelor e faptul că suveranii(n.n. preşedinţii -nu?) au în preajma lor gărzi lacome şi jefuitoare, legiuni flămânde de lachei, ce formează zisa Curte”.

Cum se numesc acestea azi?Cumva cancelarii - populate de consilieri de tot felul?

Final deschis

„N-am nebuneasca şi neiertata prezumţie de a propune, şi eu, un sistem reformator- şi de a spori astfel stearpa şi imensa bibliotecă de economie socială cu încă o carte. Voi căuta să mă sustrag acestei rătăciri. Chiar de-aş aduce un aparat perfect de deducţii şi raţionamente, sprijinit pe vederi profunde, tot mi-ar fi peste putinţă să-mi realizez visata mea reformă ideală. Oamenii cu pasiunile, interesele şi mai ales cu prostiile lor, mi-ar fi nimicit orice argumentaţie a mea. Ar fi o carte inutilă mai mult. Nu, într-adevăr, nu sunt reformator!”

Ultima afirmaţie nu trebuie să ne inducă în eroare. Ea evidenţiază nu ceea ar putea să creadă unii: o anume inabilitate de a trece în domeniul practicii directe, ci cu totul altceva: modestia creatoare de valori a intelectualului adevărat, interesat de mersul şi soarta lumii, amândouă însă din păcate, matematic la scara veacurilor, minate din interior de cunoscuta, proverbiala şi devastatoarea prostie omenească. Dacă la acea vreme, a scrierii cărţii, acest fenomen vrăjmaş normalităţii, i-a oferit lui Charles Richet atâtea subiecte şi motive de fecunde reflecţii asupra Răului perpetuu, ne întrebăm dacă astăzi i-ar ajunge o viaţă pentru acelaşi lucru! Poate ar avea nevoie dedouă... sau de trei, cine ştie? Progresul prostiei actuale este de netăgăduit. El asediază lumea din toate părţile. Este prezentă oriunde: la tribună, în cabinete, în instituţii, pe străzi, pe scene, la întruniri politice, la lansări de candidaţi prezidenţiali sau de partide. La alegeri de primari şi, vă invit să colaboraţi cu mine, unde mai vreţi dumneavoastră...
Nu cred că ar fi de prisos, în final, să consemnăm şi intenţia editorului Bibliotecii „Orizontul” publicată pe coperta a 4-a a cărţii: „Voim să popularizăm, să instruim, introducând pe cititor în lumea ideilor, să-l deprindem a cugeta asupra marilor probleme ale vieţii. Vom da, în broşuri ieftine, dar bine şi frumos tipărite, bucăţi alese din marii cugetători, savanţi şi filosofi ai tuturor veacurilor şi ai tuturor neamurilor”. Mai vrea, mai încearcă azi cineva aşa ceva? Cât de straniu şi de desuet sună aceste cuvinte ”avântate” în Romania de azi, membră, cu ţidulă, a UE, aflată, din cauză de... Richet de douăzeci de ani, în coada tuturor clasamentelor privind economia, educaţia, moralitatea!


Florin Costinescu

O carte-eveniment oferită de Editura „Humanitas”:

"Capra şi alte poeme” de Umberto Saba -
în traducerea lui Dinu Flămând

De curând, marele poet italian Umberto Saba (9 martie 1883-25 august 1957) poate fi citit într-o nouă versiune românească, datorată lui Dinu Flămând, el însuşi un remarcabil autor de poezie, dublat de multiple alte calităţi intelectuale, ce-i permit emiterea de fine şi pertinente aprecieri critice nu numai asupra literaturii române, dar şi asupra celei universale.Apărută într-o prestigioasă colecţie bilingvă a Editurii „Humanitas” şi editată cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Italiene, cartea purtând titlul Capra e altri poemi/Capra şi alte poeme, reprezintă o sumă de texte alese din celebra „Canţonierul”, capodopera autorului alcătuită din 437 de poezii. Aş putea să afirm că apariţia acestei traduceri, acum, în România, când există la noi multă derută şi puţină dorinţă reală de a se defini, cu aplicaţie şi fără frivolităţi teoretice, rosturile consacrate ale poeziei, reprezintă o adevărată „pleaşcă”, dacă reluarea acestei nefericite expresii n-ar lăsa împresia -într-un fel – unui elogiu adus tristei performanţe - nu numai ...de natură lingvistică, atinsă de tânărul domn Theodor Paleologu, ministrul Culturii şi Cultelor în actualul guvern. Ea este, evident, şi o perfect -dizgraţioasă formă de linguşire funcţionărească a actualului preşedinte al României, ceea ce ar constitui o altă performanţă, obţinută fără un efort special, de acelaşi măreţ, în fapte dubioase, intelectual, care vede în actualul preşedinte al României o nesperată, unică şansă, a nefericitei noastre ţărişoare din ultimii 70-80 de ani! Observaţia nu ţine de politică ci doar de teritoriul bunului simţ! Dar să revenim... Departe de a considerată o... pleaşcă, tipărirea lui Saba în România, datorată Editurii „Humanitas” şi a lui Dinu Flămând, este un eveniment. Substanţiala prefaţă Umberto Saba şi „Calda viaţă a tuturor”, semnată de Margherita Ganeri, profesoară la Universitatea din Calabria (Italia), postfaţa”Un loc geometric al suferinţei”, aparţinând traducătorului, precum şi „Cronologia”, realizată de Smaranda Bratu Elian, îngrijitoarea volumului şi coordonatoarea colecţiei, însemnând fiecare texte bine documentate, bogate în informaţii privind autorul şi familia lui, contextul social şi politic al creaţiei sabaniene, relaţiile şi realităţile literare ale vremii, oferă cititorului coordonatele necesare unei înţelegeri complexe a unei poezii , de altfel, simple.În cazul lui Saba, ca şi în cel al altor mari poeţi, simplitatea este însă numai o aparenţă. Simplitatea poeziei lui Saba „se camuflează îndărătul unui travaliu sistematic, ascuns privirii superficiale”- arată în prefaţa sa Margherita Ganeri. Studiile însoţitoare oferă cititorului, în mod plauzibil, argumente pentru înţelegerea naturii pesimist-interogative a poeziei lui Saba.”Jumătate evreu şi jumătate creştin, Saba nu aderă, de fapt, la nici una dintre cele două religii: mai mult, doctrinele acestora şi practicile lor instituţionale îl au drept adversar făţiş. Deşi el a trăit personal tragedia persecuţiilor antisemite, raportul său cu ebraismul şi, în general, cu orice credinţă organizată în sistem, a rămas mereu conflictual şi nerezolvat”, subliniază prefaţatorul. În ceea ce ne priveşte, în această perioadă a tuturor contaminărilor posibile, recunoaştem că ne lăsăm, cu bucurie, contaminaţi de suflul umanist al acestei poezii ce emană căldură şi "spune"adevăruri esenţiale! În consecinţă, ne luăm îngăduinţa de a transcrie, în continuare, câteva poeme din această carte, prima fiind poezia Capra, cea care a dat şi titlul volumului.

Capra

Am vorbit cu o capră.
Era singură pe imaş, era legată.
Sătulă de iarbă, muiată
toată de ploaie, behăia.

Iar behăiala ei monotonă se înfrăţea
cu durerea mea. I-am răspuns, întâi
din joacă, dar şi fiindcă durerea este eternă,
are un singur glas şi e neschimbat.
Glasul pe care îl auzeam
gemând într-o capră însingurată.

Într-o capră cu faţa semită
auzeam tânguindu-se tot răul lumii,
şi tot ce este viaţă.

Oraşul vechi

Adesea, când iau drumul de-ntors acasă
trec prin vechiul oraş pe-o stradă întunecată.
Galben, în câte-o băltoacă uneori se arată
un felinar, şi aglomerată e strada.

Aci-n mulţime, unde oamenii forfotesc
de la casă la cârciumă sau la bordel,
unde oameni şi mărfuri se amestecă
printre resturi fel de fel,
de mare port deschis spre mare,
eu, printre toate trecând, infinitul în umilinţă
îl regăsesc.
Colo prostituata şi-un marinar, bătrânul
cu-njurătura, femeia care se ceartă,
soldatul aşezat să-şi mănânce
friptura,
colo nebuna însetată de dragoste
aşteptându-şi plăcerea,
pe toate
le-a creat viaţa şi durerea;
iar între ele, ca şi mine, Domnul se zbate.

Aici printre cei umili, aici simt
cum gândul meu se purifică
cu atât mai mult cu cât strada e mai abjectă.

Despre un portret al meu de copil

Ce minunat erai, copile, şi cât de mult
ne schimbă viaţa! Te văd din nou
în costumaşul tău de marinar, rezemat
de o falsă corabie, cu ochii tăi blânzi şi buni, privind ţintă
spre o minune, parcă, de necuprins
de uitare ori de-o stângăcie naivă.
Alte vremuri băiete, alte anotimpuri!
Lânced e prezentul, trecutul nu-mi inspiră
decât regrete; iar viitorul e o ameninţare.
Dar mi-e de-ajuns, ţânc fericit, numai să te văd,
cu bucle blonde, cu fruntea-ţi luminoasă,
ca să-i iert vieţii şi mie să-mi iert toate;
sigur, chipul s-a schimbat, şi ne separă
durerea şi anii scurşi; doar că în inimă,
dragă băiete, ştiu şi simt, eu am rămas acelaşi.

Micul Berto
Din "Poezii pentru doica mea"

Fetiţa mea
îşi trece după gâtul meu braţul gol,
iar eu sub mângâierile ei aţipesc...

Şi devin
un lemn căzut în mare ce pe valuri pluteşte
lin. Pe malul celălalt mă străduiesc
s-ajung, valul cât mai departe mă-mpinge.
Ah, simt cât de zadarnic e să mă zbat!
Ah, de-atâta gingăşie inima-n piept
mă lasă!

Mă strâng din nou
la sânul celei care încă Berto
îmi spune, la cel dintâi, la drăgăstosul sân,
în raiul verde al copilăriei.

Iată, acum tu ştii

Iată, acum tu ştii că printre cei fericiţi
nu e loc pentru noi. Că viaţa,
ca o avidă privire, e toată plină
de lacrimi ascunse.

Iubire, gelozie, mută dorinţă
de minunatele lucruri, toate ca o pradă expuse
îţi lasă un regret obscur, adaugă
un fir la vechea urzeală
care va sfărâma, poate, moartea-n bucăţi.

Te readuc la suprafaţă
nu virtuţile dictate, ci memoria altor
rostiri, tulburată de un zvâcnet.
Povestea ta se încheie, se-ascunde...
Dar ce multe dragi inimi ai cucerit!

Cuvinte

Cuvinte,
în care la începuturi se oglindea
inima omului - goală şi uimită-, un ungher
caut în lume, oaza primitoare
unde cu plânsul meu să vă spăl pe toate
de minciuna ce vă orbeşte. Iar atunci
şi ghemul de amintiri înfricoşate
s-ar topi, ca zăpada la soare.

Privilegiu

Eu sunt un prieten bun.Luat de mână
pot fi uşor, şi tot ce mi se cere
pot să fac bine, chiar cu voioşie

Dar inima secretă ce nu minte
doar ei îşi murmură-ale ei cuvinte.
Iar uneori un zeu mă cheamă, vrea
să-l ascult. Şi-atunci, la gândurile
ce mi se nasc, la inima ce-mi bate-n
lăuntru, la durerea mea imensă
egalitatea între oameni sting.

Am acest privilgiu. Şi îl menţin.

Cer

Bună, minunata mea Lina
deschide larg fereastra să pot vedea
cerul imens.

Retras să mă odihnesc, aici unde cred
că degeaba am dat totul, că sfârşitul se apropie,
îndrăgesc tot mai mult cerul, şi rândunelele,
şi aceşti nori.
Nu vreu altceva.
Decât să-mi
pot fuma pipa-n tăcere ca un bătrân
lup de mare.

Către cititor

De vei citi aste versuri şi dacă în sinea ta
vei simţi că nu sunt frumoase, adevărate sunt,
în ele un canar vei găsi şi ÎNTREAGA LUME.