A.E.Baconsky - azi. Sau despre fluxul si… refluxul memoriei literare

"După o primă perioadă de decantare, astăzi este foarte evident că marii poeţi contemporani au fost un Trakl, un Machado, un Vallejo, un Apollinaire, un Montale etc.etc. şi nu Tristan Tzara, inventatorul dadaismului, Andre Breton, căpetenie suprarealistă, sau F.T. Marinetti, teoretician şi şef de şcoală al futurismului, după cum în spaţiul nostru românesc Saşa Pană, Moldav şi alţi protagonişti necontestaţi ai avangardei rămân oricum circumscrişi unui fenomen de istorie literară şi nu pot rivaliza cu marii poeţi ai epocii, un Arghezi, un Blaga, un Bacovia…(A.E. Baconsky -“Panorama poeziei universale contemporane”, Ed. Albatros, 1972)

Numele poetului, prozatorului, eseistului A.E Baconsky, dispărut tragic la cutremurul din 1977, a intrat, după evenimentele din ‘89, în acel con de umbră vâscoasă rezervat de noua politichie literară post-decembristă unor autori neagreaţi de mentorii ei, în baza acuzaţiei, la mare modă, de “colaborare” cu duşmanul, acesta fiind reprezentat de diversele forme ale ideologiei comuniste. Se poate afirma că acest scriitor, unic în felul lui, prin originalitatea operei sale, dar şi prin statura sa intelectuală în epocă, a fost, pentru a doua oară, îngropat, de data aceasta, sub molozul unei aşa zise actiuni “necesare “ de “reevaluare” a istoriei noastre literare postbelice. Iniţiatorii şi făptuitorii frenetici ai acestei justiţii literare, în esenţă, de tip bolşevic – în plină democratură - ar putea beneficia, la un moment dat, de o anume credibilitate, dacă ei înşişi n-ar fi cazut în păcatul ”slujirii cu devotament” , într-un fel sau altul, a ideilor comuniste, fără – atenţie mărită!- a fi, vreunul, cumva, comparabil cu A.E. Baconsky…Li s-ar fi părut atunci, în anii ’70 ,’80, o aspiraţie de neatins, o aventură incredibilă pentru anemicile lor putinţe literare!
În altă ordine de idei, efectuarea unei astfel de chirurgii literare s-ar impune, dacă aceasta n-ar fi practicată, totuşi, în baza unor complexe de inferioritate sau răfuieli bolnăvicioase, re-trăite de unii şi în postumitatea autorului. Apoi, "uneltele"folosite în astfel de operaţii se cuvine să aibă o anumită fineţe, târnăcopul şi lopata fiind excluse de la sine. În plus, nu trebuie neglijate contextul istoric, personalitatea şi opera fiecărui autor, punându-se în mod necesar accentele pe performanţe.
Când un munte atinge prin piscurile sale cerul, nu insişti asupra uscăturilor de la poalele lui!
A.E. Baconsky a fost un autor care nu merita un asemenea tratament, mai ales azi, când apare cu atât mai odioasă acuzaţia ce i-a fost adusă, în viaţă fiind, de fostul regim, aceea de “cosmopolitism occidental”în materie literară; tocmai azi când închinăciunea în faţa Vestului a devenit oarecum un gest sacrosant. O întrebare firească : poate cântări mai greu în balanţa activităţii sale scriitoriceşti perioada debutului, cea a intrarii sale în literatură, când proletcultismul, în formele lui cele mai primitive, făcea legea, sau aceea în care, singur aproape, a pus umărul la re-racordarea creaţiei autohtone, într-o formă incipientă, desigur, la valorile poeziei universale? Exista atunci o altă cale de acces spre literatura mare, neinhibată ideologic, a tânărului cu vocaţie în acest domeniu? A scrie acum , în aceşti ani, despre A.E. Baconsky, cel din perioada ‘50-‘60, că era “productiv şi adaptabil”, că publica “poeme propagandistice despre scriitori sovietici”, că ”începe să colaboreze la oficiosul PCR Scânteia” şi manifesta un”devotament ostentativ faţă de cauza stalinistă”, realizând “versificaţii lipsite de curaj”,” acceptând” total proletcultismul”/n.n. s-ar fi putut şi…parţial?/nu sunt altceva decât cârcoteli literare şi nicidecum docte puneri la punct, cum s-ar vrea, ţinând seama de faptul că însuşi scriitorul şi-a repudiat, intrând în conflict deschis cu oficialitatea, păcatele tinereţii.
Şi, încă, ce magnitudine a avut acel conflict, care a implicat şi Securitatea!
O lucrare bine articulată, de indiscutabil echilibru în aprecierea diverselor perioade de creaţie ale autorului, a propus dna.Crina Bud prin monografia sa intitulată “Rolurile şi rolul lui A.E. Baconsky în literature română”, apărută la Editura Paralela 45. Autoarea s-a angajat într-o analiză complexă, pe multiple planuri - socio-culturale, politice etc. evidenţiind, în esenţă, “lupta cu istoria” a autorului ca act eliberator, de conştiinţă, într-o perioadă în care alţi confraţi de-ai lui au ales starea de aţipire în comoditate şi oportunism.
Făcând aceste notaţii nu ne arogăm o altă calitate decât pe aceea –importantă, totuşi- de beneficiar al -cel puţin - două volume semnate de A.E. Baconsky. Este vorba despre”Poeţi şi poezie”apărut la Editura pentru Literatură -1963, şi despre “Panorama poeziei universale contemporane”, ce a văzut lumina tiparului la Editura Albatros mult mai târziu, în 1972, la un an, deci, de la lansarea cunoscutelor “teze din iunie”, care au însemnat ce-au însemnat pentru cultura română.
Despre viziunea de concepţie, critică, a autorului, despre eventuale limite şi limitări în alcătuirea sumarelor acestor două cărţi se poate discuta, desigur, cu folos şi azi, însă indiferent de concluzii, trebuie recunoscut faptul că impactul acestora asupra publicului interesat al acelor vremuri a fost fulminant.Bibliotecile, mai ales ale noilor generaţii de scriitori, s-au înviorat subit.

Dacă ne-am propus să insistăm asupra volumului “Poeţi şi poezie”aceasta se datorează faptului că el a apărut în anul 1963, într-o perioadă istorică cu multe turbulenţe ideologice întreţinută din plin de o critică literară încă inaptă de deschideri noi, încă destul de dogmatică pentru a nu accepta alte experiente lirice decât pe cele sovietice ,”cele mai înaintate din lume”. Se va putea aprecia, astfel, mai clar “rolul” sau “rolurile” lui A.E. Baconsky în literatura română, după cum s-a exprimat dna. Crina Bud.
În Cuvântul său înainte A.E.B. face următoarea remarcă la un moment dat:”Cuvântul în poezie circulă, deci, nu în virtutea adecvării la realitate, ci în aceea a acţiunii sale, în sensul capacităţii de a însufleţi realitatea prin intermediul emoţiei, valoarea lui măsurându-se după acoperirea în aur care-l girează. De aceea observ[m, adesea, că expresivitatea şi chiar rezonanţa cuvintelor variază de la poet la poet, în timbru şi în intensitate”.
Să răsfoim, în continuare, câteva pagini din „vechea carte”. Prin urmare: autori străini şi traduceri semnate de A.E. Baconsky, însoţite de scurte caracterizări ale poeţilor antologaţi...

Robert Frost
( „...a înălţat un imn impresionant vieţii adevărate şi naturii,
în sânul căreia trăieşte omul muncii libere, atotbiruitoarei frumuseţi”...)

Reticenţă

Prin câmpii, prin păduri, şi deasupra
Tăcutelor ziduri, am fost,
Am urcat pe coline să văd
Lumea largă, şi-apoi coborât-am,
M-am întors acasă pe drumul mare
Şi-iată sfârşitul.

Pe sol toate frunzele-s moarte,
Afară de cele ce le păstrează stejarul
Ca să le cearnă una câte una,
Şi ele lunecând să zgârâie,
Acolo, scoarţa zăpezii,
În timp ce toate celelalte dorm.

Frunzele moarte zac liniştit laolaltă
Şi nici un răsuflet de ici-de colo,
Ultimul semn a dispărut,
Florile ulmului alb se veştejesc,
Sufletul caută-ntr-una să plece,
Dar paşii întreabă :Încotro?

Ah, când pentru sufletul nostru
Nu va -nsemna o trădare
Să urmezi astfel mersul tuturor lucrurilor,
Să te supui cu graţie raţiunii,
Să saluţi şi să accepţi sfârşitul
Unei iubiri sau unui anotimp?

Răgaz

Când un prieten, de pe drum , mă strigă
Încetinindu-şi calul la pas, eu nu mă uit
Jur împrejur spre dealurile care
Să le prăşesc încă n-am izbutit,
Ci strig de unde sunt : „Ce vânt te-aduce?”
Nu, chiar de loc nu preget niciodată,
Căci timp avem să şi vorbim niţel.
Sapa de cinci picioare mi-o împlânt,
Cu fieru-n sus, o-mplânt în câmpul reavăn
Şi-alene o pornesc greoi prin ţarini,
Mă-ndrept spre zidul cenuşiu de piatră
Ca să-mi primesc prietenul venit.

Carl Sandburg
( „...poet urban, al metalelor zgomotoase şi al imenselor construcţii,
al trepidaţiei diurne sau al polifoniei de noapte,
când auzul său odihnit distinge sugestiva fantezie de jaz...”)

Eu sunt Poporul- sunt Gloata

Eu sunt poporul, sunt gloata, mulţimea , masele.
Ştiţi voi că tot ce e mare în lume e făurit
prin munca mea?
Eu sunt muncitorul, inventatorul, eu îmbrac şi hrănesc
toată lumea:Eu sunt spectatorul prin faţa căruia trece istoria. Eu
trimit în lume Napoleonii şi Lincolnii. Şi ei mor.
Iar eu nasc noi Napoleoni şi noi Lincolni.
Eu sunt pământul fertil. Sunt preeria ce va răbda multe arături.
Îngrozitoare furtuni trec peste mine. Şi eu uit.
Mi se iau şi cheltuie-averile mele supreme.
Şi eu uit. Toate, fără de moarte, vin către mine punându-mă să lucrez.
Să dau tot ce am. Şi eu uit.
Câteodată cu un strigăt cumplit îmi îndrept spinarea şi las
câteva pete roşii pe amintirea istoriei.
Apoi iarăşi uit.
Când eu, Poporul, voi învăţa să ţin minte, când, eu, Poporul,
voi învăţa să aplic învăţăturile zilei de ieri
şi nu va mai fi să-i uit pe aceia
ce-n anul trecut m-au prădat, pe aceia
ce m-au prostit- atunci nu va fi nimeni pe lume
care să mai rostească cuvântul „Popor” cu o umbră
de ironie, ale cărui buze să arate
o cât de subţire cută-a dispreţului.
Gloata, mulţimea, masele-atunci vor veni.

Amurgul bizonilor

Nu mai există bizoni.
Şi nu mai există nici cei ce văzură bizonii.
Cei ce văzură turmele lor fără număr
cum treceau pustiind în pulbere
iarba preeriei şi-apoi, aplecând
capete negre, băteau din copite
învăluiţi de somptuoasa
vâlvătaie a amurgului.
Nu mai există cei ce văzură bizonii.
Şi nu mai există bizoni.

Langston Hughes
( „...pornind de la folclorul negru, Langston Hughes
realizează o poeziei a incantaţiei cu mijloace de maximă simplitate...”)

Jazz

O, arbore de argint!
O, fluvii scânteietoare ale sufletului!

Într-un cabaret din Harlem,
Şase oameni cu capete lungi cântă jazz.

O fată dansând, cu ochii îndrăzneţi,
Îşi saltă fusta-n mătase de aur.

O, fluvii care cântă!
O , fluvii scântâietoare-ale sufletului!

Ochii Evei
În prima grădină
Fost-au ei poate cam îndrăzneţi?
Cleopatra fu oare fermecătoare
În vestmântu-i de aur?

O, arbore scânteietor!
O, fluvii argintate-ale sufletului!

Într-un cabaret ce se-nvârte ,
Şase oameni cu capete lungi cântă jazz.


Salvatore Quasimodo
(„... preocupat de a răspunde la marile întrebări ale epocii,
reuşeşte curând să depăşească hermetismul, apropindu-se
tot mai mult deviaţa contemporană, cu întregul ei tumult”...)

Arbore

O umbră se desprinde-ncet din tine,
Încât îmi pare moartă umbra mea,
ce totuşi mai tresare şi se-ngână
cu jocul crud al apelor albastre
din râul către care mă –ntorc în astă seară,
căci mă îmbie martie, lunarul,
plin de pe-acum de ierburi şi de aripi.

Nu doar din umbre creşti, ci şi pământ
şi soare eşti, şi-un dulce dar al apei
îţi înnoieşte fiecare frunză,
în timp ce eu m-aplec tăcut să-mi pipăi,
pe faţă, scoarţa ta uscată.

Ungaretti
(„ ...simplitatea lui te face să-i asociezi versurile
cu ale unor poeţi americani, la care falsul prozaism
vehiculează o pătrunzătoare emoţie”...)

Veghe

O noapte -ntreagă
petrecui alături
de un tovarăş
masacrat în luptă,
cu gura lui ştirbită,
întoarsă către luna plină,
cu neagra congestie
a mâinilor sale
pătrunsă
în tăcerea mea,
am scris
scrisori pline de dragoste.

N-am fost nicicând
atât de strâns
legat de viaţă.

Soldaţi

Stau
precum toamna,
în arbori,
frunzele.

Seara

Mai jos de paşii serii
trece o apă clară,
de culoarea măslinei,
şi-ajunge lângă focul ameţit.

Prin fum aud acum greieri şi broaşte,
pe unde – tinere – freamătă ierburi.

Umberto Saba
(„... e un poet al dramelor ascunse, asemănător
sub acest aspect cu Bacovia, cu care împreună
împărtăşeşte sentimentul crepusculului unei lumi
îmbolnăvite de timp, de istorie”...)

Moment

Păsările la geam, obloanele
întredeschise: o adiere de copilărie şi de vară
care mă mângâie. Am oare-ntr-adevăr
vârsta pe care ştiu c-o am? Sau numai zece ani ? La ce
mi-a folosit întreaga-mi experienţă? Ca să trăiesc
mulţumit de măruntele lucruri de care trăiam
chinuit altădată.

Femeie

Când erai
tânără înţepai
ca o tufă de mure. Chiar şi piciorul
o armă-ţi era, o, sălbateco!

Erai greu de prins.

tânără, eşti încă
frumoasă, semnele
anilor, ale durerilor leagă
sufletele noastre, făcându-le una. Şi printre
negrele plete ce-mi curg inelate pe degete,
nu mai mă tem de mica,
alba, pistruiata ureche diabolică.

Artur Lundkvist
(„...versurile sale seamănă cu marile fluvii, pe care le cântă,
versuri neînblânzite şi libere, stăpânite
doar de legile severe ale cadenţei şi armoniei telurice”...)

Există un fel de bucurie sălbatică...

Există un fel de bucurie sălbatică
în tot ce e viu.
Există
ceva îmbătător şi aparţinând tuturora.
Fiece zi
e o nouă femeie
pentru nepotolita mea patimă.
Şi sângele meu – mare sărată şi tânără
vuind şi-agitându-se-n marea vieţii.
Viaţa e pâinea
pe care o frângem cu mâinile noastre
şi-o-mprăştiem pe pământ pentru păsări...
Da, e o aspră şi neagră pâine,
dar cât de bună e la gust!
Şi e unicul lucru ce ne-a fost dat
să ne-alinam marea şi veşnica foame.

Reluăm din revista Ramuri , decembrie, 2009

Caligrafii de duminică

de Florea Miu

Pornind, evident, de la ideea că poezia conferă durată existenţei, Florin Costinescu şi-a intitulat foarte sugestiv antologia lirică: Secunda eternă (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2008). Volumul reflectă un parcurs poetic definitoriu pentru autor, aici regăsindu-se mai toate inflexiunile liricii sale, de la naturismul luminos al începutului, până la reflexivitatea şi accentele elegiace de mai târziu.
Sub acoperişul blagian („Începe-ne, timp, de la mare / trupul prin care urcăm/ şi unge-l nesfârşit şi adânc/ ca un vers din Lancrăm” – Vers din Lancrăm), poetul are viziunea naşterii cuvântului, dezvoltând o imagistică puternic metaforizată pe tema misterului vorbirii: „Flămândă, gura îl primi, visându-l,/ fruct diafan, cu sâmburii-n formare./ Se lumină! Fusese plâns cuvântul,/ cuvântul care mistuie şi doare” (Naşterea cuvântului). Simbolistica semnifică un univers agrest: „apă curgătoare”, „câmp”, fluturi, iarbă, „lan de grâu”, „veşnicie”, „boabe de rouă”, „lumină”, „păsări”, „răsărit de soare”, „descântec” etc. Starea de meditaţie îşi are semnele benefice; poetul vede „urmele subţiri ale păsărilor”, „singurătatea fumului”, „reculegerea vântului”, contemplând astfel un peisaj interior erodat de sentimentul trecerii şi al fragilităţii. Poemele respiră larg, exprimă un conţinut sufletesc de intensă trăire, concentrat în secvenţe memorabile: „stau nemişcat de teamă să nu se clatine adâncul lucrurilor”; „în întuneric, ca fluturii, anii/ între ei se lovesc – fugă şi rană”; „un om tăieşte încă în gândul altui om” ; „în piaţa mare a oraşului”, din când în când, „prinde viaţă o statuie”. Poezia este asemuită cu „taina florii” prin care „trec albine”, iar „Lumina începutului însuşi şi ochii poetului căutând-o întru această spunere” reprezintă „unica şansă de a locui/ în cristalul unui sentiment”.
Alteori, în versuri se adună ecourile trist-învăluitoare ale unor adânci melancolii şi regrete ce transpar, după îndelungi decantări, prin ceaţa fiinţei trecătoare: „E timp de umbră vinovată/ e vreme gri ca de nisip,/ ceva stă pururea să cadă,/ ceva îşi caută alt chip” (Umbra vinovată). Se remarcă, totodată, linia delicată a desenului liric, înclinaţia reflexivă („Mai pot spera o ploaie, o frunză lăcrimând,/ pentru pământul care în palma lui mă ţine?”), dar şi frăgezimea, suavitatea din picturalele Finaluri de sonete, unde, spre exemplu, ochii mult invocatei Maria sunt asemenea unor catedrale zugrăvite de maeştrii penelului („În fiecare clipă în ochii tăi da Vinci/ pictează încă bolţi cu subţiratici sfinţi...”). Se poate vorbi chiar de o tentă bizantină în aceste catrene care devoalează frumuseţi statuare, găsind un „nimb ceresc” în cele „adânc terestre” şi dezvăluind reflexele bucuriei uitate sub faldurile aşteptării, ale bucuriei care se cere intuită şi descoperită precum superbia corintică: „Tu nu-ţi strigi bucuria, mă laşi să o presimt,/ şi-atunci o panoramă a mării mă răsfaţă, / şi un alai de aripi, şi-un fastuos Corint/ ieşind din grea uitare, uimit, la suprafaţă...” (Tu nu-ţi strigi bucuria ...). Finaluri-le ...sunt, de altfel, graţioase omagii, cantilene închinate feminităţii, statorniciei iubirii, casei încăpătoare „ca spaţiul unui gând”, doar cu ferestre şi „coperiş de stele”, fără alte zidiri împrejur decât trăinicia legămintelor sufleteşti. Citim, în acest sens, atitudinea romantică în interferenţă cu idealul clasic, sub zodia unui echilibru de dorit şi de salutat în poezia modernă. Pledoaria pentru armonie este ilustrată în cadenţe memorabile, cum ar fi versurile poemului Rămâi ne-înduplecată...: „Rămâi ne-înduplecată în tot ce crezi şi speri,/ pădure fii când astfel ţi-a poruncit menirea,/ nu te-nsoţi vreodată la drum cu Nicăieri,/ ce nu dezlegi cu vorba, pătrunzi adânc cu firea...//O, adevărul florii cu care te-nvecini/ nu este în corolă, ci jos în rădăcini...”
Florin Costinescu este, metaforic, un asediator al ingenuităţii, al naturalului, în bună descendenţă argheziană, cum în acest „Râu de maci”: „Nu ne fie de deochi,/ vara ne priveşte-n ochi/ şi în iarba lor cerească/ drumul dă la cerbi, să pască”. În fluxul memoriei afective, „profeţii minciunii” nu-şi mai pot lăsa urmele, se prind în cenuşa care „nu-şi mai aduce aminte”, în „nimicul” acaparator din care se salvează doar speranţa „având silueta florii soarelui”.
Poezia lui Florin Costinescu trebuie recitită spre a-şi putea pune în valoare adevăratele virtuţi. Cu alte cuvinte, ea rezonează cu fiecare nouă lectură, se conturează treptat, nu este frapantă, ci persistentă, insinuându-se discret şi oferind o şansă ieşirii spre luminozitate. În 1988, Romul Munteanu îl definea pe poet ca pe un „nostalgic şi ironic, erotic şi reflexiv, naturist şi urban”, cu „o imaginaţie plasticizantă”, iar Simion Bărbulescu îl încadra mai apoi unui „tradiţionalism vitalist” şi unui „lirism confesiv-elegiac cu accente meditative”. Pe de altă parte, Eugen Negrici îl vede evoluând „într-o zonă a diafanului şi a reveriei”. Cred că poezia sa reprezintă o frumoasă pagină a liricii noastre contemporane, cu sensibile răsfrângeri în perimetrul sentimental al fiinţei, în partea de autentică vibraţie a sufletului nostru.