Cronica literară
Florin Costinescu- „Sisif, dezlegarea
de vină”. Ed.Tipo Moldova,Iași,2011
/Text apărut în revista „Bucureștiul
literar și artistic”, august, 2012/
Florin Costinescu a ales cea de a doua
variantă, publicându-şi recenta antologie (Sisif,
dezlegarea de vină, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, în eleganta colecţie
intitulată „Opera Omnia”, din capitala Moldavă, fiind cel e al 79-lea poet care
se bucură de o apariţie aici, într-o carte pe care a pregătit-o îndeaproape şi
temeinic, astfel încât cititorul să-şi poată forma o idee cât mai exactă şi
completă asupra liricii lui, atât prin parcurgerea propriu-zisă a textelor
lirice cât şi prin confruntarea propriilor impresii de lectură cu cele formulate de-a lungul timpului de către criticii
şi comentatorii autorului, texte pe care, cum se obişnuieşte, Florin
Costinescu le-a înserat (fie integral, fie selectiv) la finele antologiei.
Familiar al vieţii literare din ultimele
trei decenii ale veacului trecut, dar mai vârtos o prezenţă publicistică
remarcabilă în aceeaşi perioadă, dl.Florin Costinescu a debutat în revista „Luceafărul”
în 1959, iar primul lui volum de poezie a văzut lumina tiparului
în 1972 (Adierea tărâmului, Editura Albatros),
după care poetul s-a dovedit a fi destul de prolific, de
vreme ce n-a încetat
să publice cărţi până în 2010, când i-a apărut volumul Nuferi blestemând (Editura Semne, Bucureşti), despre care, între
alţii, am scris şi eu în revista „Meandre” din Alexandria.
Şi pentru că dl. Florin Costinescu s-a
dovedit/se dovedeşte a fi un poet inspirat şi atunci când dă
titluri cărţilor lui, se cuvine, a menţiona aci şi numele
sub care acestea au apărut, semnificative, simbolice şi sugestive
totodată. Deci, după debutul editorial amintit autorul a
mai tipărit:
Ramura de veşnicie (1974), Numărătoare de aştri (1977), Totdeauna iubirea (1979), Marele semn al mirării (1980), Până la
galben (1981), Ochii
pământului (1984), Imperiul de corali (1986), Cercul şi inocenţa
(1987), Naşterea
zilei
(1989), La umbra Corintului (1995), 101 poezii (2001), Secunda eternă (antologie, 2001), Nuferi blestemând (2007).
Dl. Florin Costinescu s-a bucurat, de-a
lungul timpului, de o primire mai mult decât generoasă, comentat fiind de numeroşi
critici, poeţi, colegi de breaslă, publicişti, de la Demostene Botez (cel care,
comentându-i o poezie apărută în „România literară” prin 1971, găsea că ea „e
limpede, senină, fără excese de imagini, dar cu o rară atmosferă şi putere de
sugestie” şi până la Mircea Iorgulescu („Un patetism reţinut fără efort
aparent, o discreţie în care nota esenţială a lirismului său incantatoriu se
dezvăluie fără ostentaţie, caracterizează poeziile cele mai bune ele lui Florin
Costinescu, ardenţa elanurilor fiind sublimată într-o calmă contemplaţie
elegiacă”), de la Al. Piru, Al. Lungu şi Romul Munteanu şi până la Ioan Adam şi
Eugen Negrici (acesta prefaţându-i şi volumul antologic -Secunda eternă-din 2008). Paleta largă
a numelor celor care au scris despre lirica acestui autor ne oferă, totodată, o
varietate de unghiuri din care sunt privite textele lirice şi în acelaşi timp o
multitudine de puncte de vedere - ceea ce nu exclude, adăugându-se lor, impresiile personale ale celor care parcurg paginile antologiei apărute recent la Iaşi.
Cum bine şi exact intuia, între alţii,
Romul Munteanu, poezia dlui. Florin Costinescu are un „caracter
reflexiv
– descriptiv dominant”. Că este aşa te poţi convinge
de îndată ce deschizi antologie şi dai cu ochii de poemul Aceasta e vocea, un fel de artă poetică (sau autoprefaţă, dacă
vreţi) în care citim: „Câteodată aud o voce care nu seamănă / cu nici una
ştiută; / mă petrece, mă învăluie, mă îngheaţă / ecoul ei întors întotdeauna / din
altă parte, // Şi spun inimii mele: nu poate fi / decât rouă căzând de pe
o petală / pe altă petală în întuncric, // Nu poate fi, spun inimii mele / care
iubeşte prevestirea -/ decât materia neîntrebuinţată la zidirea lumii / închegându-se
în gropile oarbe / fără adierea vântului / pe margini, // Nu poate fi - îmi
liniştesc inima, / decât valul care aruncă peştii pe ţărm / şi se întoarce fără
umbra noastră / ostoită de lucrarea mareei” (Aceasta e vocea).
Recunoaştem aci un anume rafinament
al poeziei, un meşteşug ai construcţiei versului şi nu în ultimul rând o
frumuseţe a simplităţii, un farmec ale acesteia, virtuţi care nu pot fi
prezente decât la un poet cu îndelungată experienţă în munca pe text, dincolo
de care nu sunt greu de întrevăzut bune lecturi din
lirica naţională şi din cea universală.
Este interesant de observat că dl. Florin
Costinescu, deşi a parcurs multe experienţe (concretizate în volumele
încredinţate tiparului) şi a privit cu atenţie la felul în care s-a scris/se
scrie în apropierea lui, n-a abandonat niciodată ideea limpezimii, a clarităţii
poeziei proprii. Iată unul din multele exemple posibile: „Piatra mă imploră
să-i spun ce cred despre ea, / vântul îmi cere un cuvânt despre el, / vulturii
îmi aţin calea să mă întrebe / despre ghearele lor - / degeaba, le răspund, /
nu sunt atotştiutor /... / Ajuns la răspântii de drumuri străine / tot mai rar întâlnesc călători cunoscuţi, / lâna
de aur putrezeşte pe maluri, / Eu pe cine să întreb despre mine?” (Nu sunt atotştiutor).
Ca fond general lirica d-lui Florin
Costinescu este una funciarmente luminoasă, chiar dacă, nu de puţine ori şi nu în puţine locuri, fiorii
nostalgici, tristeţea trecătoare îşi fac simţite prezenţa.
Lucrul se vede cu claritate şi într-unul din poemele
descoperite aproape la întâmplare: „Purtam o mască
de ger, iubito, o mască de ger, / fluviile trecură pe lângă noi şi se
opriră în cer, / îngheţate de viscole, de marea singurătate, / trăim în iarnă, ca-n
asediu o ne-nvinsă cetate. // Şuvoaie de timp peste piept, peste
tâmple şi buze, / doar moartea timpul ar putea să-1 refuze, / dar
noi, iubito, noi nu-1 puteam / opri nici cu inima, nici cu
vreun scut sau blestem, // Suntem vii, mult mai mult decât cerul o ştie, / dacă iarnă-i
acum, primăvara va fi timpurie / şi timpul, iubito, norocul nu-şi pierde, / să
ajungă prin noi la iarba pururea verde” (Iarba).
De altfel una din obsesiile care străbat ca un fir roşu întreaga poezie pe care
o scrie dl. Florin Costinescu este cea
a trecerii timpului şi odată cu ea a trecerii tinereţii şi amintirilor - ceea
ce nu-l împiedică pe autor să-şi creeze un spaţiu al lui, imaginar, desigur, în
care faptele se petrec după o altă logică decât cea a vieţii reale şi concrete,
sociale adică, în care îi este dat să-şi consume destinul de om şi de poet. Este
vorba de un univers în care îşi pune întrebări şi caută răspunsuri, meditează, suferă
ori, dimpotrivă, se bucură de toate cele câte i-au fost hărăzite de Domnul.
Poet prin excelenţă neo-romantic, meditativ şi
reflexiv, dl. Florin Costinescu nu este, cum s-ar putea crede, închis într-un turn
de fildeş, neavând habar şi neinteresându-1 ce se întâmplă afară. În
multitudinea de faţete ale liricii d-sale se află, adesea, şi o tentă polemică,
mai ales la adresa unor confraţi experimentalişti şi experimentatori: „În
scrierea cuneiformă / valoarea unei poezii devine enormă, / de aceea şi astăzi
se practică scrijelirea / aducând multora instantaneu, / nemurirea, // unii - desigur,
dintr-un complex, / spun că-ar fi prea lascivă / şi plină de sex, / că ar pluti
în derivă... / Zice-se, ură invidie: / cine mănâncă plevuşcă / nu ştie gustul
de stridie... (În scrierea cuneiformă).
Htonică şi în acelaşi timp solară, reflexivă,
dar pe alocuri şi baladească, neferită totuşi uneori, de prozaic şi verbalism, poezia
d-lui Florin Costinescu ni se înfăţişează, prin această antologie, ca un tot
unitar şi polivalent, încărcat de simboluri şi de sugestii ce se cuvin a fi
receptate şi înţelese ca atare. Antologia pe care am comentat-o aci fugar deschide ferestre largi către un univers liric autentic şi valoros. De aceea cred că
merită a fi parcursă pe-ndelete, câştigul de la finele lecturii rămânând
dincolo de orice îndoială.
Florentin Popescu
