Hristos a Înviat !
Această mare Sărbătoare a creștinătății, Învierea Domnului nostru Isus Hristos, ne-a îndemnat acum, ca și altădată, să răsfoim, cu luare aminte, vechi pagini literare aparținând unor autori români care au părăsit de mult această lume, dedicate acestui eveniment, care a marcat esențial și definitiv configurația spirituală a Lumii. Cum au gândit ei ? Ce îndemnuri au primit de la sufletele și conștiințele lor? Cum și-au exprimat credința? Dacă altă dată ne-am gândit firesc la neîntrecutul Vasile Voiculescu, de data aceasta ne vom opri la o poetă foarte puțin cunoscută publicului ( chiar și celui literar!) de azi. Numele ei este Maria Cunțan.
Parcă aud în eter întrebarea: Cine e Maria Cunțan?
Cei mai tineri (unii), poate, nici n-ar dori să afle. Au în memorie prea multe nume de … vedete la ordinea zilei pentru a mai face un efort în plus.
Chem în ajutor pentru prezentarea uitatei scriitoare ardelene numărul din februarie 1936 al revistei “Gândirea”, care consemna, cu pioșenie și respect, despre ea:
“Maria Cunțan s-a stins și moartea ei a stârnit o oarecare surpriză, nu se știa dacă mai trăiește încă. Bătrână și uitată, se adăpostea într-un azil bucureștean, văzută arare de câteva femei de inimă cum sunt cele strânse în jurul “Revistei Scriitoarelor și Scriitorilor români”. Ce soartă! Maria Cunțan e alături de Alice Călugăru și de Elena Farago, între puținele poete adevărate ale literaturii române. Alice Călugăru și-a pierdut urma prin Parisul tuturor seducțiilor. O fi trăind încă? O fi murit și ea? Poesiile ei de o sălbatecă frumusețe au fost uitate în foile revistelor de-acum un sfert de veac. Elena Farago, despre ale cărei cărți melodioase și nostalgice nimeni nu mai pomenește, îndură un destin cenușiu pe la Craiova…. Maria Cunțan, pierită la trup, sfioasă și decentă, a trăit în vis și în spirit, până unde nu ajunge atenția noastră. E de înțeles să fi fost ignorată, deși nu e de iertat. Inegală, da. Dar din cele două volume groase, intitulate” Din caierul vremii” se poate alege o frumoasă antologie de lieduri, de cântece simple și verzi, în care tonul popular se prelungește în ecoul difuz al romanticei germane, atât de familiară temperamentului poetei. In chip firesc ,unele din aceste lieduri si-au atras tovărășia muzicii și s-au răspândit pretutindeni în romanțele cunoscute:
Pe sub fereasta-mi curge-un râu,
Sunt lacrimele mele…
sau cealaltă, care sună ca un Stimmung de Richard Strauss, și e totuși atât de românească în sentimentalitatea ei pură și ideală:
La fântâna cu găleată,
Pe cărarea dinspre gruiu…
Maria Cunțan e un glas minor, dar notabil și viabil al sufletului popular ardelenesc.
… Un singur om n-a uitat-o din câți au prețuit-o cândva: N.Iorga. Omul acesta, splendid în mărinimie, i-a urmat sicriul până la groapă”.
Maria Cunțan
Ouă roșii
Pământul se cutremurase,
S-a-ntunecat în miezul zilei,
Iar sus pe Golgota murise
Isus împărțitorul milei.
Apostoli și mironisițe
Erau cutremurați de-un dor
De-a mântui sfintele moaște
Și-a le-ngropa în legea lor.
Pilat nu le-a-mplinit rugarea.
Cesarul se putea temea,
Că luat de dânșii trupul rece
Cum poruncise – va-nvia.
Maria Magdalena însă,
Cea credincioasă lui Isus,
A înroșit un coș de ouă
Și cinste lui Pilat le-a dus.
Pilat uimit de-așa minune
Uitându-și gândurile grele
I-a zis Mariei Magdalene
Să ceară ceva pentru ele.
S-a înroșit mironosița
Și-a îndrăznit să-l roage-ncet:
“Dă-mi mie trupul de pe cruce
Al lui Isus din Nazaret”…
Pilat s-a tulburat o clipă,
S-a hotărât apoi să-l deie.
A luat din mâna ei ploconul…
Ce să se teamă de-o femeie?
Mironosița-nvingătoare
Cu doi apostolii mai străini
Culcară-ntr-un mormânt de piatră
Pe cel încununat cu spini.
Și-a străjuit apoi mormântul
Și piatra se pecetlui,
Dar cel ce-a întrupat Cuvântul
A înviat a treia zi.
Poezia de mai sus figurează în volumul “Din caierul vremii”, (II) Ed. Minerva, București 1916.
Parcă aud în eter întrebarea: Cine e Maria Cunțan?
Cei mai tineri (unii), poate, nici n-ar dori să afle. Au în memorie prea multe nume de … vedete la ordinea zilei pentru a mai face un efort în plus.
Chem în ajutor pentru prezentarea uitatei scriitoare ardelene numărul din februarie 1936 al revistei “Gândirea”, care consemna, cu pioșenie și respect, despre ea:
“Maria Cunțan s-a stins și moartea ei a stârnit o oarecare surpriză, nu se știa dacă mai trăiește încă. Bătrână și uitată, se adăpostea într-un azil bucureștean, văzută arare de câteva femei de inimă cum sunt cele strânse în jurul “Revistei Scriitoarelor și Scriitorilor români”. Ce soartă! Maria Cunțan e alături de Alice Călugăru și de Elena Farago, între puținele poete adevărate ale literaturii române. Alice Călugăru și-a pierdut urma prin Parisul tuturor seducțiilor. O fi trăind încă? O fi murit și ea? Poesiile ei de o sălbatecă frumusețe au fost uitate în foile revistelor de-acum un sfert de veac. Elena Farago, despre ale cărei cărți melodioase și nostalgice nimeni nu mai pomenește, îndură un destin cenușiu pe la Craiova…. Maria Cunțan, pierită la trup, sfioasă și decentă, a trăit în vis și în spirit, până unde nu ajunge atenția noastră. E de înțeles să fi fost ignorată, deși nu e de iertat. Inegală, da. Dar din cele două volume groase, intitulate” Din caierul vremii” se poate alege o frumoasă antologie de lieduri, de cântece simple și verzi, în care tonul popular se prelungește în ecoul difuz al romanticei germane, atât de familiară temperamentului poetei. In chip firesc ,unele din aceste lieduri si-au atras tovărășia muzicii și s-au răspândit pretutindeni în romanțele cunoscute:
Pe sub fereasta-mi curge-un râu,
Sunt lacrimele mele…
sau cealaltă, care sună ca un Stimmung de Richard Strauss, și e totuși atât de românească în sentimentalitatea ei pură și ideală:
La fântâna cu găleată,
Pe cărarea dinspre gruiu…
Maria Cunțan e un glas minor, dar notabil și viabil al sufletului popular ardelenesc.
… Un singur om n-a uitat-o din câți au prețuit-o cândva: N.Iorga. Omul acesta, splendid în mărinimie, i-a urmat sicriul până la groapă”.
Maria Cunțan
Ouă roșii
Pământul se cutremurase,
S-a-ntunecat în miezul zilei,
Iar sus pe Golgota murise
Isus împărțitorul milei.
Apostoli și mironisițe
Erau cutremurați de-un dor
De-a mântui sfintele moaște
Și-a le-ngropa în legea lor.
Pilat nu le-a-mplinit rugarea.
Cesarul se putea temea,
Că luat de dânșii trupul rece
Cum poruncise – va-nvia.
Maria Magdalena însă,
Cea credincioasă lui Isus,
A înroșit un coș de ouă
Și cinste lui Pilat le-a dus.
Pilat uimit de-așa minune
Uitându-și gândurile grele
I-a zis Mariei Magdalene
Să ceară ceva pentru ele.
S-a înroșit mironosița
Și-a îndrăznit să-l roage-ncet:
“Dă-mi mie trupul de pe cruce
Al lui Isus din Nazaret”…
Pilat s-a tulburat o clipă,
S-a hotărât apoi să-l deie.
A luat din mâna ei ploconul…
Ce să se teamă de-o femeie?
Mironosița-nvingătoare
Cu doi apostolii mai străini
Culcară-ntr-un mormânt de piatră
Pe cel încununat cu spini.
Și-a străjuit apoi mormântul
Și piatra se pecetlui,
Dar cel ce-a întrupat Cuvântul
A înviat a treia zi.
Poezia de mai sus figurează în volumul “Din caierul vremii”, (II) Ed. Minerva, București 1916.
