Boema literară între amintire şi dispariţie: un nume emblematic –
Tudor George/Ahoe/

Boema literară românească a dispărut în nisipul /noroaiele/tranziţiei. A devenit istorie. Fără ea viaţa literară e tristă, chiar dacă orgolioasă, fadă, ca o mâncare tradiţională preparată neţinând seama de condimentele specifice.Este ceea ce se întâmplă astăzi la noi; indiferent de generaţiile din care fac parte, scriitorii au cârmit-o, şi ei, spre „pragmatismul” extrem , încolonându-se în şirul contabililor şi oamenilor de afaceri – mai mari sau mai mici, mai cinstiţi sau...mai invers. Scrisul a devenit un fel de „job”ca oricare altul, şi-a pierdut aura acelei îndeletniciri princiare în care era implicat, în primul rând, spiritul şi mai deloc avantajul material imediat. „Manageriatul”, cu tot ce înseamnă el astăzi, nu numai ca noţiune, ci şi ca practică directă, a intrat în aria preocupărilor esenţiale ale scriitorului întrecând, ca intensitate şi chiar ca pasiune, însuşi actul de creaţie. Motivul: el asigură vizibilitate Pentru că, se afirmă, cine n-are vizibilitate NU există ca scriitor.Priviţi numai de câtă vitejie editorială dau dovadă unii, tot mai mulţi condeieri etalându-şi oriunde au ocazia numărul cărţilor publicate, numărul recenziilor scrise despre ele, traiectoria funcţiilor publice sau onorifice etc. E de la sine înţeles faptul că vizibilitatea a luat-o vârtos la sănătoasa, de multe ori, înaintea valorii, că tot ea asigură un anume statut şi, în cele din urmă, doar ea contează, ca performanţă, la bursa literară. Pentru că, dacă avem o bursă a valorilor imobiliare, de ce n-am avea şi o bursă literară, alcătuită pe aceleaşi criterii cifrice ale economiei de piaţă. E bine, e rău ce se întâmplă, vom vedea, poate nu noi, cei de azi; alţii, cei ce vor veni odată cu un viitor, să sperăm, mai aşezat, mai înţelept, mai puţin rapace şi mult mai deschis spre miezul lucrurilor decât spre coaja lor. Oricum, lipsa din peisaj a boemei este un semn sigur că viaţa literară actuală se află în mare suferinţă; ea există, dă din coate, încearcă să alerge, dar n-are ceea ce în sport se numeşte fuleu...Aleargă spre ce? Că spre cititor, nu! S-ar mai putea spune că suferă de avitaminoză. Dacă stăm bine să ne gândim, aproape toate epocile istorice, excluzându-le, firesc, pe cele de început, şi-au avut boemele lor literare,- şi ce boeme- mamă-mamă!- inclusiv comunismul, cu toate tarele lui adevărate sau inventate, acestea din urmă fiindu-i puse acum în cârcă de reprezentanţii „noii intransigenţe capitaliste” având rădăcini, şi încă adânci, în „vechea intransigenţă partinică”; mă grăbesc să adaug, spre a fi în ton cu nobila limbă de... plastic de azi: „de tristă amintire”...Dacă nu toţi – nu e bine să... generalizăm!- măcar unii dintre membrii cu ştaif ai boemei noastre postbelice cântăresc cel puţin cât vreo cinşpe-douăzeci, dacă nu mai multe, bucăţi de genii poetice de azi, unele incluse şi în manuale, spre a încurca minţile bieţilor elevi. Mă gândesc la mai mulţi „risipitori”, dar mă voi opri, ca la o emblemă de mare nobleţe, la Tudor George, intrat în legendă sub numele –strigăt spre veşnicii : Ahoe. Într-o lume a dogmelor de tot felul, care încorsetau viaţa şi gândurile laolaltă cu arta, Tudor George a trăit după propria-i lege de la care n-a abdicat nici în ruptul capului. Avea permanent aerul unui răzvrătit, în mers parcă dinadins îşi etala pieptul şi pasul hotărât, în timp ce cu ochii ageri în sclipire căuta, lăsa să se înţeleagă, mereu ceva de scrutat. Vorbea scurt, direct, tăios la mânie- aceasta uneori iscată în urma unor deliberări lăuntrice, secrete, alteori de vreo vorbă anapoda auzită, sau de apariţia vreunui conviv neagreat. Dar îi plăcea să şi povestească , pe lung, întâmplări sau fapte cu o anume semnificaţie pentru el. Am citit recent nişte „evocări” la a doua mână, autorul lor afirmând că Tudor George „se lua” fără motiv la restaurantul Casei Scriitorilor de Eugen Jebeleanu .Motivul exista: autorul „Surâsului Hiroşimei” era singurul care avea privilegiul de a deţine în acel local o masă rezervată, iar Ahoe vedea în asta o mare nedreptate a regimului...Pentru asta, baremi să dea şi Jebeleanu „un vin”! De altfel, nu se sfia să înjure pe oricine, dar un motiv avea, sau să ţină dintr-o dată o cuvântare „asistenţei” de la restaurantul Uniunii Scriitorilor: „Linişte, vorbeşte Ahoe!”. Nu numai eu l-am auzit de câteva ori punându-i la colţ, „în direct", fără complexe, pe unii demnitari ai acelui timp, mai ales pe cei de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, ceea ce unora ce-şi zic azi dizidenţi nici prin gând nu le trecea să facă. Pe cât era de lejer cu propria-i înfăţişare, nefiind deloc vreun elegant, dimpotrivă, pe atât era de grijuliu cu „înfăţişarea” poeziei sale. În prefaţa volumului Scarabeul sacru (Ed. Albatros, „Cele mai frumoase poezii”,1979) poetul Romulus Vulpescu vede în Tudor George „un autor dificil, incomod, deloc obişnuit, împotrivindu-se masticaţiei curente şi îngerării digeste”, evidenţiind „modalităţile abrupte de a se lua de piept cu poezia, violentând-o şi alintând-o, indiferent faţă de norme sau iritat de ele”. El aminteşte de reacţia unor critici „terorizaţi de enormitatea discursivă, reală” a poetului, dar şi de „exuberanţele poetului care explodează ca un cataclism cosmic”. Da, boemul Tudor George putea să aibă extravaganţe, acestea îi erau la îndemână, pentru că la el poezia reprezenta prea-plinul şi nu golul poetului de azi , vânător asiduu de... vizibilitate cu orice preţ. Talentul său extraordinar, derutant pentru mulţi, a dat nume unei generaţii a boemei noastre literare, aşa numita de el „generaţie singaporeană” reunindu-i pe frecventatorii cârciumii cu acelaşi nume aflată la subsolul unei clădiri din Piaţa C.A .Rosetti din Bucureşti, astăzi având altă întrebuinţare. Risipitori cu propriul prezent, străini de ideea de a se împopoţona cu laurii oficialităţilor, pe care le lua în răspăr cu mare talent şi plăcere, ei, boemii, se bucurau în primul rând, de mâna prietenească pusă pe umăr, de o vorbă bună venită de la un vreun alt singaporeean sau de la un cinstit cititor ocazional. Orogliile lor se consumau într-un cadru restrâns şi nu atingeanu niciodată limitele acelei „răutăţi” existente, sub forme diferite, în cadrul breslei. Nu cred că-l interesau prea mult istoriile literare şi nu-şi cauta cu aviditate numele în ele. Nu era vina lui dacă fusese omis. Ii ajungea să fie „stăpân al cuvintelor”, sau „cavaler al dreptăţii”. Vezi poeziile de mai jos... Poeţii de felul lui Tudor George puteau şi ştiau să fie generoşi. Dar vremea „generoşilor” a trecut...Recitind astăzi câteva poeme de Tudor George putem avea imaginea nu numai a marelui său talent literar, superior multor răsfăţaţi ai criticii conjuncturale, dar şi a modului său de a gândi –nu subjugat ideii de vizibilitate, cât aceleia de slujitor sincer şi devotat artei adevărate.

Tudor George

Sugestii pentru monumentul meu

Vreun sculptor realist de-o vrea să-mi facă
Un monument fălos să-l puie-n piaţă,
Luaţi-l, voi, dragi prieteni, în tărbacă ,
Până i-ar râde-n nas vreo precupeaţă!

N-am chef să-mi port şi dincolo de groapă
Imaginea de care silă-mi fuse,
Urmaşii să-i aud că nu mai scapă
De-acest beţiv cu zâmbetul pe buze!

Şi nici vreun sculptor realist-romantic(!)
Din ce n-aveam, câte ceva, să-mi puie,
N-am chef cu calităţi, în stil gigantic,
Să-mi îndulcească mutra din statuie!

N-am chef să-mi port şi dincolo de moarte
Eternizate-n chip hilar pe-un soclu
Famelic -hoitul, boarfele deşarte,
Necum călare, nici purtând monoclu!

Ferească Dumnezeu!- n-am fost vreun rege,
Nici n-am râvnit episcop, nici ministru,-
Din personalitatea mea să-nchege
Vro marmoră! Fui doar un bard sinistru!

Mantilă-aprinsă n-avui, princiară!
Un trening ponosit mi-a fost veşmântul
Şi un fular cu aripa uşoară,-
Un fel de torţă ce-o smintise vântul...

Nu mi-am bleojdit vro tiară pe-o ureche,
Ca ţestul impozant să-mi alungească-
Purtam în toiul iernii-o bască,- veche,
De când s-a inventat pe lume bască!

Ci-n palma mea eu n-am purtat vrun schiptru
Or spadă temerară de Toledo -
Ci, mai vârtos, o glajă grea de-un litru
Şi-un prieten bun mi-au fost distinsul „credo”!

Nici n-am avut pe zare-ntinse gesturi,
Vocalizând ca arborii-n furtună,-
Indicative-n vânt, comenzi, protesturi,-
Gest sacru-mi fuse strângerea de mână!

Ci n-am purtat botfori luxoşi, nici cizme,
Nici bilgheri ca vechilii, or ca grofii,-
Doar votca mi-a scăpat de reumatisme
Picioarele-ngheţate, sparţi-pantofii!

La ce să mint?- ca să-mi mai apăr troşii
De setea lor, ce mă-ntorcea-n beţie,
Drept botniţă, le-ncăputam galoşii-
Deşi-i detest,- ca rit din burghezie!


(Ce înţeleg prin rit burghez? Vezi bine:
Ipocrizia- fast deprins să-nghiţă
Sub masca lui, nemernica ruşine,
Mizeria – sub lucia pojghiţă!...)

Mai merge- acolo-n soclu vro opincă,
Or vrun bocanc, ba chiar desculţă laba,
Or chiar oghiala lui Ivan Turbincă,-
Dar un galoş sculptat?
Nu ţine treaba!

Portretul meu, ca mine, nimeni ştie-l,
Pe dinăuntru, cât pe dinafară,-
Din partea mea cu mare bucurie-l
Denaturai, făcându-l de ocară.

Mă recunosc reverberat din sticle,
Or din vitrine-ntors, când poftă nu mi-i,
Din orgile de ţoiuri – cicle, cicle...-
Ori din latrine... şi din ochii lumii...

Vă pot chiar spune cum să-mi faceţi chipul:
Să-mi borţeliţi drept frunte o cocoaşe,
În care ochi plăvani, vădindu-şi sclipul,
Vor spânzura de-un nas ca două boaşe...

Ochi mari şi lăcrămoşi avui, cum ciuta...
Dar ce contează-nfăţişarea feţii?
Figura mea e bine cunoscuta
Figură ce-o purtară toţi poeţii.

Încât, nu voi nici o asemănare
Cu nimenea şi însumi nici cu mine:
Cu-atât socot poetul că-i mai mare
Cu cât l-asemeni, semplu, cu oricine!

De-or vrea- morţiş!- urmaşii să-mi rămână
Vrun monument, pe unde-mi târâi paşii
Să-mi nalţe obelisc c-o sticlă-n mână,
Cum hăulesc şi dănţuie nuntaşii!

Aşa mă ştiu- descătuşată forţă!-
Sticlind sub zări solare ca sideful,
Ca o cometă-aprinsă, ca o torţă,
Ce astrelor le-nvârtoşează cheful!

Or - mai dihai!- făceţi doar obeliscul,
Iar chipul meu, nimicul întrupându-l,
Doar voi veţi şti că unde-apune piscul
Ca o fantoşă stă de strajă vântul!

Că Vânt am fost- un duh robit în straie,
Cu ochi de foc ce-n depărtare scurmă,
Un suflet de prăpăd şi de văpaie,
Ce n-a lăsat, ca vântu, nici o urmă....

8 februarie 1959

Stăpânul vorbelor

Al vorbelor trufaş sunt suveran
Şi gândul meu e pentru toate lege,
Se-aşază-n jur cu gestul diafan
Al curtezanelor de lângă rege,

Zâmbesc suav, se-apleacă-n preajma mea
Boltind spinări şi umere golaşe:
Ci, doar clipind din pleoapă, aş putea
S-aleg dulci favorite ca un paşe!

Cu pas plutit alunecă prin jur
Ca flori de lotuşi mari pe ape line,
Nemărginit de dragi, fără cusur,
Cu tandre reverenţe, lungi feline,

Flambând din braţe danţă valuri dulci
Şi văluri nevăzute înfioară,
Pe-a căror pânză firavă să-ţi culci
Sufletul proaspăt, inima uşoară,

Pe fire delicate de paingi
Îţi ţes în jur meşteşugită plasă
A cărei boare numai de-o atingi
Că-ţi şi vrăjeşte pleoapa somnoroasă.

De farmec mult, se-nceaţă ochiul greu
Şi de acele danţuri nu mai scapă
Sub bolte de cristal, precum Nereu,
Te prăbuşeşti sub fastuoasa apă.

Al braţelor şi-al pulpelor alint
Şi-a rozelor satenuri şi mătăsuri,
Un farmec de beteală şi argint
Desfăşură-n timpane şi pe văzuri,

Sub volbura acestor nimfe moi
Şi palide meduze răvăşite
Din ranguri, flasc, te-afunzi ca un moroi
Şi dansul lor copleşitor te-nghite...

Curând pe creştet îţi va sta un crab
– Ca o coroană ce se ofilise-
Şi ochiul tău de visător nabab
Se vor topi ca scoicile deschise.

Vei rătăci prin magicul polip
Prin negura de ape şi meduze,
Prin pătimaşe nimburi de nisip
Ca stridia, cu perlele pe buze.

Iar mâna ta
– neptunian trident –
Târziu de sub uitări, tânjind să scape,
va flutura prin tot oceanul lent
ca o eşarfă de mărgean,
sub ape...




Cavalerul Dreptăţii

O mână de-ţi lipsea, eu mă făceam
O mână care ţie să-ţi stea – dreapta!
Un ochi dacă-ţi lipsea, p-al meu ţi-l dam!
Picior dacă-ţi lipsea, ţi-eram eu treapta!

Orice-ţi lipsea, ca tu să fii Întreg!
Din mine aş fi rupt – de bună seamă!
Chiar inima, - dacă n-aveai,- nu neg
Că ţi-aş fi dat-o ţie, - fără dramă!

De fapt, aveam atâtea mâini şi-aveam
Atâţia ochi şi inimi şi picioare,
Cât Budha-Însuşi: Elixir- balsam
A ceea ce vrea lumea şi nu are!

De ce n-aveam eu însumi – (dar mai sper
Să fie-un Om-ca- Mâne, printre stele!):
Dreptatea! Al-Dreptăţii –Cavaler
Să fiu am vrut! - Neşansa Vieţii Mele!

1970