Din volumul în pregătire"Praf, pulbere şi ultra-democraţie"

Vedere în Piaţa Existenţei Cotidiene

Titlul sub care apar poeziilor de mai jos este reluat după cel al unui poem apărut în volumul „Cercul şi inocenţa”, Ed. Cartea românească, 1987. Am apelat la el pentru a sublinia o anume consecvenţă a autorului în ceea ce priveşte intersul său pentru acele realităţi sociale şi umane ce imprimă un anumit specific diverselor perioade istorice. În timp ce autorul făcea referinţă, în poemul invocat din anii anii comunismului la „cenuşiul” fiecărei zile de atunci, în cele de faţă are în vedere o cu totul altă situaţie, mult mai coloartă.El se abţine să facă aprecieri; cititorii au însă tot dreptul...

Veghea trăgătorilor de elită

De sus, de pe clădiri somnolente
împodobite cu bigudiuri cereşti şi antene
cu timpane ultrasensibile,
trăgători de elită veghează în zale de aer tare
mişcarea păsărilor la mare înălţime,
rotirea frunzelor în căderea lor leneşă şi distrată,
integritatea nodurilor de cale aeriană
pe care circulă nevinovatele vrăbii,
libertatea manechinelor de plastic ,
din vitrinele cu umerii goi
şi şolduri provocatoare;
totul le atrage atenţia
şi le ţine aproape degetul de trăgaci,
ieri au tras într-un muşuroi de furnici
pentru că li s-a părut suspectă greutatea dusă în spate:
victime colaterale!
trăgătorii de elită sunt îngerii păzitori
ai Civilizaţiei Cartelei Genetice;
n-au nici un grad de rudenie cu divinitatea ,
cu penelul lui Tiţian,
al lui Rafael,
al lui El Greco,
de sus, de pe clădiri pe care deseori
se odihnesc stelele,
ei stăpânesc cu lunete de ultimă generaţie
traseele de protocol, ceremoniile în aer liber,
scenele de asfalt şi piatră cubică ale lumii :
mare atenţie la viaţa clovnilor – li s-a spus,
mai ales când evoluează în pieţe publice
şi fac băi de mulţime - mai ales
când se află pe scara avioanelor
şi salută cu mâna ridicată,
când primesc onorul
pe covoarele bine întinse
desfăşurate în grabă
şi se porneşte fanfara...

Coloană sonoră

Podul de piatră s-a dărâmat.
Şi ce dacă s-a dărâmat?

A chemat Salvarea şi n-a venit.
Şi ce dacă n-a venit ?

A spus unei ziariste: ţigancă împuţită.
Şi ce dacă a spus unei ziariste : ţigancă împuţită?

Pe autostradă a avut loc un accident în lanţ.
Şi ce dacă a avut loc un accident în lanţ?

Vociferează şi cer autonomie teritorială .
Şi ce dacă vociferează şi cer autonomie teritorială ?

Ucigaşul a fost pus a doua zi în libertate.
Şi ce dacă a fost pus a doua zi în libertate?

Un bloc s-a prăbuşit din cauza unei explozii de gaze.
Şi ce dacă s-a prăbuşit din cauza unei explozii de gaze?

A depus mărurie mincinoasă şi a fost achitat.
Şi ce dacă a depus mărturie mincinoasă şi a fost achitat?

A declarat că Eminescu e mortul nostru din debara.
Şi ce dacă a spus că Eminescu e mortul nostru din debara?

Soluţia salvatoare

Printr-o foarte inspirată adresă
trimisă tuturor agenţiilor de presă,
cu deosebire celor occidentale,
de unde speră să obţină cât mai multe
parale,
Domnul Cameleon îşi anunţă fără sfială
tema viitoarei conferinţe : atenţie ONU!
– în care el va fi , ca şi în alte cazuri, amfitrionul-
intitulată „Cameleonismul, democraţia şi coloana vertebrală”,
cunoscutul lider-animal îşi propusese să demonstreze,
că, în fond, toate culorile sunt siameze
şi că e profund imoral
de a se face legătura, evident, nefirească,
între obiceiul unora de a-şi schimba
după împrejurări culorile
şi accesul la caşcaval;
Dimpotrivă, cine nu-şi schimbă culorile ca mine
e cu morala-n derivă,
puse el punctul pe i
intrând masiv în... ordinea de zi.
Dragii mei, ridică el tonul,
au apus definitiv timpurile când toţi criticau camaleonul,
e normal şi drept ca revoluţia din ’89
să ne deschidă perspective de afirmare
şi nouă,
ce dacă suntem animale oarecum sălbatice,
astăzi ne conducem după principii democratice...
„Bravo! Extraordinar! Are dreptate!”
se auziră din sală multe voci emoţionate.
Au fost şi apaluze prelungite- nu puţine,
încât Domnul Cameleon se simţea foarte bine
(să presupunem că freneticul politician-animal
se încadra perfect în sintagma „dialog social”!)
Şi-apoi, zise el, ce-i coloana vertebrală
decât o simplă aiureală?
Decât o istorică relicvă
care leagă noada de tigvă,
un sir de oscioare,
care, câteodată te şi mai doare!
Mare scofală
găselniţa asta cu a avea coloană vertebrală!
Păi domnii mei,
acum, ne aflăm în pragul mileniului 3
şi nu în cele decenii
când doar comuniştii ocupaseră fruntariile scenei!
Noi camelonii adevăraţi, de generaţii
am fost, ce să mai vorbim,
defavorizaţii,
Astfel că acum vă propun o soluţie decentă ;
viaţa, n-şa?(cum se-ntreba marele nostru Brucan)
devină tot mai ar-bo-res- cen-tă;
Vreţi să urcaţi? Să ajungeţi în vârf?
Cine pot fi campionii?
Evident, numai cameleonii!
Ei, din naştere, au asigurare
pentru înălţimea cea mai mare,
cu acces la... globalizare,
mai zise conferenţiarul încântat de propria-i aserţiune
ce imediat a fost preluată de toate posturile
de radio şi televiziune;
negreşit,
cameleonul merită o statuie -
el ne arată mereu calea spre NATO şi UE,
în culorile lui, mereu mişcătoare.

Măria Sa, Cameleonul deţine permanent Soluţia Salvatoare.
(2001)

Elegie la piedestalul primarului general

Municipalitatea stă prost la capitolul „poezie”,
chiar execrabil, dar nu-i este teamă de vreun protest,
de vreo grevă a foamei; însuşi primarele, om valabil la bilă,
intelectual rafinat, cu doctoratul în REBU, pe tema” Revoluţia
şi Tomberonul”, domn umblat pe la marile porţi,
cu multe ştampile pe paşaport, a citit într-o gazetă importantă,
nu spunem care, că Eminescu nu-i nici pe departe ce îndrugă
unii şi alţii, nostalgici irecuperabili, cu vechile debarale nedeparazitate,
unde mai pui că avea şi dinţii stricaţi, mai îi înjura şi pe străini,
c-aşa îi venea lui pe chelie, domnilor, de Eminescu avem noi nevoie acum?
De împăratii şi proletarii lui, de tu eşti Mircea, de Doina
şi de alte chestii d-astea ieftine, care n-au căutare
nici în târgurile de vechituri de la marginea oraşului?
Ia neamule poet naţional, cu asta intrăm noi în Europa?
Şi apoi, primarele, om influent, cu unghiile mereu tăiete,
cu program regulat de fitnes, cu freza pe-o parte şi cu acces
la toate uşile situate pe verticală îl cunoaşte personal
pe poetul Mircia E.Porcescu, îi zice în semn de respect
chiar „nea Mircia”, se bat pe burtă, ce mai, lui unu’ îi ajunge,
pe bune, e un poet de calibru, recunoscut şi peste hotare,
la Ruse, la Turtucaia, a mâncat cu el şi ciorbă de burtă cu ardei foarte iute.
Dacă vrea poezie d-aia bună, şucară, îl sună pe mobil pe Porcescu,
să-i zică două trei bucăţi la ureche cu destinaţia: pipotă!
Mi-a mers la pipotă, maistre, mi-a mers la pipotă, şi ce pipotă am...
Nea Porcescule i-a zis el odată ilustrului poet:
de ce nu-ţi schimbi şi matale numele, zău, că uite...
Cum să-l schimb, nu-l vezi pe Eminescu?
Are nume destul de frumos şi la ce-i foloseşte?
Ai dreptate, le vezi, eşti mare, nu-i foloseşte la nimic, săracu..
Păi, domle, s-a schimbat lumea mergem înainte, ce mergem îndărăt,
ca până acuşica?...Direcţia: lumea bună, lumea civilizată, ne-a ajuns bezna...
Primarele general n-are nimic personal cu poezia şi cu poeţii,
îi ajunge Mircia; lui, întradevăr, i-ar ridica o statuie -şi ştiţi unde?
Chiar în locul monumentului Ostaşului sovietic,
ar fi un sublim act anticomunist, ar face înconjurul Planetei
şi mulţi investitori ar da buzna pe ferestrele tranziţiei noastre,
dar însuşi marele poet i-a spus :"Lasă, să mai scriu câteva cărţi", descurajându-l.
În general, municipalitatea stă prost la capitolul poezie, chiar execrabil,
dar asta-i treaba istoriei - iubeşte proza!
Spune satisfăcut primarele general.
Ştiţi cât am trudit ca să schimb plăcuţele de pe vechile străzi
Teodor Neculuţă, Ion Păun Pincio, A. Toma numai pentru că
cineva mult înaintea mea i-a lăsat să scrie?
De altfel, capitolul poezie nu figurează în programul nostru de guvernare
şi vă rog, dacă se poate, treceţi la alte subiecte; mai multă seriozitate,
ce dreacu...

Aoleu

Despre scârbă – numai de bine,
în ţara lui Aoleu, Mânca-ţi-aş,
lovite-ar damblaua , ba, pe tine,
în care a dat ortu’ popii Obrazu’
şi vedetele cresc ca prazu’
iar filosofii,
precum gâlcile şi cartofii...

Ne-am pricopsit cu de toate,
scârba a învins pe de-a-ntregul,
în politică au ajuns corifei
Râia şi Jegu’
şi , ca să nu şomeze, abisul
a intrat în joc şi ’mnealui, Sifilisul,
toţi viitori aleşi ai Neamului, se-nţelege
înscrişi, la trebunal, după lege.

Politicieni mari, n-avem ce zice,
au privatizat ca la rişcă şi la arşice,
lovi-ar ciuma
şi-au umplut pentru cinci generaţii burţile,
şi-au făcut suma!
Şi acum în loc să steie în lesă
dau interviuri
şi ţin docte conferinţe de presă...

Dar norocul nostru cel mare
e că suntem dotaţi în televiziuni şi ziare.
Nu înţelegem ceva?Tari de cap? Nu-i nimic,
ne ajută vreo vedetă dând din buric.
Ne-nglodăm cumva în vreun sens dificil?
intră pe dată în joc Analistul febril
atotştiutor, exigent, pertinent.
Încolo -şi el- un fost repetent...

Decoru-i color, foarte color -
maneaua-l acompaniază şi-l susţine,
despre scârbă,
dragi compatrioţi, numai de bine!
(2006)

Statui, cât vezi cu ochii...

De la o vreme merg printre statui
crescute majestos din carnea macră
a geniilor din Ţara Nimănui,
pe care doar prostia le consacră.

Încep să uit ce este drumul drept,
căci calea mi-o aţin cu-nverşunare;
cresc mai vârtos, luându-mă în piept,
cu cât prostia lor este mai mare,

E-un fenomen aproape natural,
cum este tusea, junghiul, guturaiul,
una-i ministru, alta-i general,
şi tot aşa se-ncheagă tot alaiul;

Specialişti în noi zădărnicii,
cu diplome amirosind a cizmă,
ce habar n-au de sfinţi şi temelii
gargaragii ce ţara-au dat-o-n dijmă,

Statui cât vezi cu ochii, căcălău,
fac aerul din pur, irespirabil,
prin ele răul creşte în mai rău,
frumosul se transformă-n mizerabil,

Să le dai jos nu-i lucru prea uşor
căci şi-au făcut din vicii rădăcină,
şi-au infestat şi tainicul izvor
din care beam la prânzuri sau la cină,

Statui degeaba ! Gips amestecat
cu câlţi şi paie de restrişte,
pe care o ştampilă cu „votat”
îi urcă jilţ direct după mirişte,

În care –au fost doar pleavă şi atât
sau nişte cioturi pentru ciori răzleţe,
şi iată-i sus ţinându-se de gât
cu Parlamentul însuşi, dându-ne poveţe,

E prea de tot, statuile ne scad,
cu cât în ranguri ele se înalţă,
spre şpăgi imense îşi făcură vad
şi-n furturi colosale se încalţă,

La promenadă ies de sărbători
făcând poporului bezele,
de douăzeci de ani conducători
ne-au îngropat până la gât în rele.

Şi totuşi, vor mai sus, necontenit,
tenaci devastatori - ca doamna Sida;
de asemenea statui nu poţi scapa,
decât cu ajutorul Al Quaida...

Cu infinită tandreţe

Politica mare, planetară, cu mize
trebuie dusă, musai, la analize,
astfel ,vin analiştii celebri, iau eşantioane şi probe,
în eprubete speciale, anaerobe,
ca niciun virus din afară să nu altereze
concluziile finale şi apoi, greşit, să le comenteze...
treaba lor nu-i deloc uşoară:
mai întâi, iau politica de subţioară,
o ridică încet, cu cea mai mare atenţie,
să nu se producă cumva vreo retenţie,
o întind pe o masă foarte sterilă,
-exclus, dacă este într-o stare febrilă!-
şi c-o serigă de unică folosinţă
recoltează probe de sânge după trebuinţă,
mai întâi vor să afle, din pur eroism,
dacă are urme de comunism,
aşa că-l strecoară,
până rămâne din el apă chiaoră,
după aceea, respectând uzanţele
cele mai înalte şi planul,
trimit rezultatele spre confirmare lui V.Tismăneanul
Apoi întrebarea e:” Cât europenism conţine
sângele ăsta ce curge
atât de tumultos prin ale politicii vine?”
Dacă e mult, se-nţelege, e foarte bine,
dacă nu, treaba se schimbă,
analiştii îşi pun ardei iute pe limbă
şi toate ecranele TV intră-n vibraţie
mai ceva ca la reclamele despre purgaţie.
Mai la urmă vine şi proba cu „interesul naţional”,
dar cu totul tangenţial,
cu mare grijă - e un subiect delicat
şi-apoi analistului nu-i place să mănânce căcat
sau, mai rău, să dea-n populism
şi de-acolo, mai grav, în extremism...
Politica mare, planetară, cu miză,
cum am spus, trebuie supusă la o savantă analiză,
cu tact, cu debordantă fineţe,
şi mai ales, cu infinită tandreţe...

Gogomănia face moda

Gogomănia face moda
vitrine mari o etalează,
de vreau s-o întrerup c-o vorbă
aud din spate:„Taci, crează”,
n-am nicio şansă de-abordare,
oricât aş încerca, sărmanul,
Gogomănia este ţelul,
căci ea aduce funcţii, banul
şi devenită, azi, instanţă
conferă multora prestanţă,
A pătimit, cândva, odată,
dar a răzbit să se afirme -
încât e plină ţara asta
de luminoasele ei firme,
Au fost mari mode şi la alţii
ce şi-au avut şi ele fanii,
exemplul cel mai la-ndemână
ar fi, desigur, cu Armani.
La noi, originali în toate,
şi unde-i mai presus mândria,
am zis că moda ce ne prinde
este precis Gogomănia,
Nu că s-ar trage de la Gogu,
să-l surclaseze pe Mitică,
dar trebuie, neapărat
să fim altfel, la o adică...

Şi-am reuşit!În libertate!
Dar, Doamne, câtă aşteptare!

Avea dreptate nenea Iancu:
Doar „după lupte seculare...”

Florin Costinescu

Florin Costinescu vă spune tuturor:
Hristos a înviat !

Poezii din revista „Gândirea”

Fiecare perioadă literară seamănă cu un segment dintr-o sferă care se roteşte continuu într-un spaţiu fragmentat, nu neapărat în mod egal, de lumină şi de întuneric, clar-obscurul, difuzul, crepuscularul intrând şi ele în acest joc specific artei. Este aceasta aproape o lege, numai că unii dintre literaţii actuali, mari risipitori de vanitate, avizi şi frenetici cumularzi de etichete şi certificate de genialitate, acordate de inşi ce le seamănă, cred că pe sfera de care vorbeam ei şi-au rezervat deja locul, şi încă pentru totdeauna, anume pe acea parte luminată a ei. Îi citeşti, îi reciteşti, întrebi în dreapta, în stânga: nimic.Dacă nu-i găseşti geniali în ceea ce scriu, îi afli astfel, mai vârtos, în cronici literare... A devenit destul de clar astăzi faptul că nu mai avem nevoie de ceea ce înseamnă înţelepciunea altora, eventual de a acelora dinaintea noastră, nume importante ale culturii româneşti şi universale; avem – şi ne sunt suficiente!- părerile, opiniile noastre de... critici avizaţi, validaţi, citaţi, mitizaţi etc. Puneţi-i în faţă unuia dintre aceştia o propoziţie simplă, care să sune astfel:”Fiecare gând nou trebuie altoit pe unul înrudit, mai vechi”, sau o alta, de felul: „Unde nu sunt cititori nu mai eşti mândru că ai talent”. Cu toate că ambele au fost formulate de nume celebre şi conţin un adevăr greu de ignorat, pentru „ai noştri tineri”- sau mai în vârstă- amănuntul nu contează: ei sfidează, din principiu,„vechiul”, şi laudă, fără să clipească, scriitorul fără cititori, mai ales pe acesta!Cât valorează „noutatea” proclamată de ei se vede cu ochiul liber...
Pentru a „scăpa”, chiar şi pentru câteva momente, de aceste siluiri zilnice şi sistematice ale bunului simţ literar o evadare în trecut, în acel „vechi” blamat şi luat mereu în răspăr, constituie o şansă pentru iubitorul autentic de literatură, în cazul de faţă , de poezie. A-i citi în cărţile şi revistele timpului lor pe autorii ce au dat, cândva, viaţă, după puterile talentului lor...vieţii literare româneşti este, consider, nu doar un simplu act de pietate, doar un gest de cuvenită veneraţie, ci mult mai mult: unul ce permite situarea în timpul real al literaturii române a creatorului actual, gest care îl fereşte pe acesta să creadă, din inocenţă întârziată sau trucată, că literatura română începe cu el!
Poeziile de mai jos au fost culese- fără niciun criteriu de valoare, valoarea constând în faptul că au fost publicate „acolo”- din sumarele revistei „Gândirea” pe anii 1935 şi 1936. Împreună ele dau, astfel, sentimentul unei anumite solidarităţi, dar şi al unei solidităţi ideatice, care nu uniformizează, ci, dimpotrivă, diversifică, conferă originalitate. Înainte de a ajunge în volumele autorilor, atât de diferiţi ca anvergură şi notorietate, aceste poezii au reprezentat o publicaţie deosebit de prestigioasă, un spirit coagulant, o vibraţie autentică, un „brend” românesc, după limbajul actual. Perspectiva temporală ne îngăduie să le citim pe fiecare în parte, dar şi ca pe o singură poemă. Poemă ce induce ideea încrederii în virtuţile poeziei din totdeauna.


Vasile Voiculescu

Sinai

Urc muntele -norat cu aspre galbe,
Cătând frunzişul rugului aprins:
Doar mugetele tunetelor albe
Mă vor vesti că, Doamne, Te-am atins,

Şi-şi vor croi, făcându-le puzderii,
Pe mătcile urechilor drum nou,
Că până-n fund bulboanele tăcerii ,
S-or tulbura sub bulgări de ecou...

Atunci svârlind sandala minţii, moale,
Cu sufletul desculţ prin jarul dur,
Păşind în vârful gândurilor goale
Voi cuteza să calc pe spirit pur.

Suişul

Tu faci sfinţenia-Ţi să mi se-arate
Ca mii de Himalai de diamant,
Cu văi în haos înrădăcinate
Şi piscuri sprijinite în neant.

Şi-ncerc să urc suişul Tău –nainte
Gheţar dumnezeesc fără de vad...
De-alunec în prăpăstiile-Ţi sfinte
Ce-mi pasă, Doamne, tot în Tine cad.

Fruct oprit

Cum, ţii, şi tu din veac la amănunte?
Te legi de forme strâmte şi alegi?
De ce Te-arăţi arar şi numa-n munte
Şi vii învestmântat numai în legi?

Eu sunt pe fund de văi o biată nalbă,
Mă poartă lumea-n piept la joc şi hori,
Iar Tu mă vrei să fiu o stâncă albă
Ca-n trăznete pe mine să cobori?

Mi-eşti ploaie caldă, ştiu, mi-eşti vânt de vară,
Dar Tu întreg, Tu pur, când mi-i sosi,
Cel dincolo de nori, de fum şi pară,
Nu cum grăiai din ruguri lui Moisi,

Satana, vezi-l, ce duios se-mbracă.
Tu alte chipuri lesnicioase n-ai?
Pe lângă mine nu vei trece, dacă
Nu pot fi piscul asprului Sinai?

Pe-o ramură ce-azurul lin străpunge
De ce nu eşti un măr încremenit:
Cum te-aş muşca de te-aş putea ajunge
Tu, Doamne-n lume singur fruct oprit.

Lucian Blaga

Septembrie

Prin ceasul verde-al pădurii
otrăvuri uitate adie.
Cresc lângă ochiuri ciudate
brânduşi cu viaţă târzie.

Cântecul vechi înc-odată
vrea şipotul să şi-l înveţe.
În umedul muşchi mi se-mbie
păreri sterse - de tinereţe.

Mari turme cu clopote vin
prin amurgul gorunilor sferici,
în codru stârnind ca un svon
de trecute pierdute biserici.

Înalt unicorn fără glas
s-a oprit spre asfinţit să asculte.
Sub bollţile-adânci mă omoară
pădurea cu tulnice multe.

Plajă

Platanii suri şi cedrii-n mare
seminţiile-şi adapă.
În larguri vinetele brazde
se-ntind sub pluguri mari de apă.

Văzuh şi port, pescari şi vameşi
au aţipit în spaţiul cald.
Vântul alb c-un ochi se caută
de-aici pe ţărmul celălalt.

Ins pierdut în ceasul rar
te uiţi prin spinii de la uşă:
oameni goi zac în nisip
tăcuţi, ca-n propria lui cenuşă.

In joc cu piatra câte-un val
şi-arată solzii de pe pântec.
Între slavă şi veninuri
te-ncearcă boala ca un cântec.

Ovidiu Papadima

Pace

Coboară tăcut ca şi altă dată
Raza fugară de lună;
Din somnul florilor, sclipind i se arată
Bobul de rouă - lacrima bună.

Luceşte înalt argintul în stele,
Pierdut în seninele valuri,
Şi neguri în alb se-nalţă spre ele
Fugar aninate de ramuri.

Fuioare albastre de vis
Toarce văzduhul pământului;
Departe, undeva, s-au închis
Aripile vântului.

O pace uşoară, ca un dor nesfârşit,
Stă la capătul lumii.
În adânc de adânc, Dumnezeu, trudit,
Aţipeşte cu cerul în căucul mânii...


Grigore Popa

Cuminecare

Tot sufletul satului s-a ridicat în florile de vişin.
Fiecare copil îşi caută Cristosul într-o floare.
Şi toată zarea-i cârje de sprijin
Atâtor inimi mari de prunci crescute-n soare.

Bem vinul sfânt din cupele-nflorite
A merilor cărunţi întru lumină,
Grădinile şi perii purces-au logodite
la praznicul măririi fără vină.

Şi pâine sfântă rupe-vom cu mâna
Ca dumicatul jertfei să sporească.
Visările aprinse, mai tefere, şi râvna
Lăsate-s cuib odihnei să zidească.

E-atâta suflet revărsat în flori
Că satul pare un pahar răsplin
De bucuria râsului divin
Ce-a pogorât în lume printre sori.

Ion Pillat

De-o fi să fie raiul...

De-o fi să fie raiul, să fie un zăvoi
Cu sălciile-n muguri şi ierburile moi,
Cu miei proiri – tot îngeri albi, plăpânzi şi goi –
Şi apa pe sub ramuri să cânte ca un roi
De-albine nevăzute ce cată miere-n flori.
De-o fi să fie raiul, să fie-un lan de grâu
În soarele de-amiază să ardă aur greu,
Să intre-n el arhangheli cu secera în brâu
Şi umbra lor albastră să dăinuie târziu.

De-a fi să fie raiul, să fie -un deal cu vii,
Cu prune cum e bruma şi mere arămii.
De asupra lui să sboare cu frunza cea dintâi
Un stol de păsări albe vâslind spre ţări pustii
Ţipând a toamnă lungă ca dorul meu să-l ştii.
De-o fi să fie raiul, să fie-un câmp de nea,
Să scânteie zăpada aprinsă stea cu stea
Şi zurgălăi de sănii să sune cum suna,
În ţara mea , pe vremuri, copilăria mea
Când toată tinereţea, iubire, te-aştepta.

Radu Gyr

Cântec pentru crin

Leagănă-ţi ofrandele
crinule de gheaţă,
şi-ncovoaie-mi candele
albe, peste viaţă.

Muzici pune-n goarnele
tale de oglindă
şi în mine toarnă-le
recea lor colindă.

Ia-mă sub îngustele
frunze somnoroase,
s-adorm ca lăcustele:
aur şi mătase.

Inima, păingene,
sub polen zăcută.
Vis şi viaţă, ninge-ne
crin cu alăută,

plânge-ne şi rumpe-ne
în lumini domoale.
Pleacă-ţi limpezi cumpene
lujerele tale

şi adună-n ciutură
cerească licoare.
Peste frunte-mi scutură
darul tău de floare,

şi încet, cu crinii mă
uită prin narcise,
cu această inimă,
cu aceste vise.

Gh. Tuleş

Trecut

Pe-aici, pe-aproape, mi-am trăit străbunii,
În satul ăsta mic din Bărăgan:
Nedelcu Dragomir, Ion şi Stan
Şi Dobre şi Marin şi încă unii.

Răzbiră dârz izbeliştea furtunii,
Ce le-a bătut viaţa an de an!
Jitar fu Dobre şi Marin cioban
Şi Stan îi ucidea pe hoţi în funii.

Purtau opinci, chimire şi obiele
Şi satul, moştenit din tată-n fiu
S-a rostuit pe mîinile lor grele.

Mormintele lor astăzi nu le ştiu,
Doar ştiu că Stan, părinte maicii mele,
Muri vrăjit de hoţi cu argint viu.

V . Ciocâlteu

Paradoxal

Să piei din faţa mea, femeie rea,
Cu gura sfredel şi cu dinţii suliţi,
cu ochi perfizi, spărturi de peruzea,
Cu sânii cât pietroiele din uliţi.

Cum cocostârcul păzitor de lacuri
Măsoară spaţiul stând într-un picior,
Când mă gândesc că-ţi dau un sens de veacuri,
Ursuz pustiul vieţii îmi măsor.

Şi totuşi, te iubesc! Paradoxal!
Prin tine cuget şi prin tine sufăr.
Îţi mângâi trupul pe furiş în bal
Şi-acasă te-aş închide într-un cufăr.


Ion Marin Sadoveanu

Încheiere

Cu pâinea şi cu apa, robă veche
Ce n-are inimă şi totuşi e plecată, şi-i pereche
Cu aerul ce n-are început,
Prin lungul şir de zile am trecut
Şi-am înţeles că Smalţul putrezeşte
Şi steaua lui de raze amăgeşte!
Cu pâinea şi cu apa şi cu focul,
Am înţeles că se sfinţeşte locul
Prin care fragedul pământ ţi se închină...
Pe creştet cu o pată de lumină,
Îţi îngrădeşti cu nevăzute braţe locul,
Cu pâinea şi cu apa şi cu focul!

Nichifor Crainic

Ţărmul de dincolo

Ţărmul de dincolo de mare,
Învăluitul Finister
E poate marginea de cer
Şi poarta către alt mister,
Iar pentru gând cutremurare,
Hotar de jar, străjer de ger.

Ajuns-au oare câţi plecară?
Plecaţii nu ne mai răspund
Şi sunt pe mare ca un prund
Ce cade surd şi greu la fund -
Ca moartea e amară
De câte taine o pătrund.

Ţărmul de dincolo de mare
O fi grădină sau pustiu
Ori sloi polar şi argintiu?
Nici tu nu ştii, nici eu nu ştiu -
Şi orice navă dusă-n zare
S-a dus pe veci ca un sicriu.

Zaharia Stancu

Primăvara

Pământu-n paşii noştri proaspeţi cântă –
Nvierea care tremură-n văzduh
Şi peste iazul clătinat de stuh
Sbor zvelt de berze slăvile descântă.

Cu steme verzi pe frunte
Melci umezi suie-n crengile livezii
Şi lebedele pure –ale zăpezii
S-au furişat spre munte.

Şuvoaie de soare
Au scos pe pajişte, la zburdă,
Ciopoare de mioare.

Cireşii-şi zumzăie- nflorirea nouă,
Un mânz îşi sună clopoţelul sprinten,
Şi-o gâză bucurată taie-n două
Iarba împiedicată-n pinten.

Acum pe şesu-n straie de lumini
De ne-am opri să smulgem o brânduşă
Ca troscotul cu roua jucăuşă
Am prinde-n lutul reavăn rădăcini...

Aurel Chirescu

Tărâm nou

Nu-i aici nimic din câte-aş vrea
Să privesc, să cuget, să pătrund,
Liniştea pe suflet cade grea
Ca pietrişul apelor de prund.

Niciun cântec nu-l găsesc întreg,
Cerului sau lutului să-l cânt,
Nu e nici o vrajă s-o dezleg,
Nu-i nici o durere s-o descânt.

Totu-i geam, e apă, e oglindă,
Nu sunt taine, nu sunt nici unghere...
Albe-amurguri prind să se întindă,
Peste albe lespezi de tăcere...

Şi mi-ar fi odihna mai ursuză,
Însă, Doamne, la plecarea mea
Pentru nopţi şi pentru călăuză
Mi-a trimis de sus, din cer, o stea.

Aron Cotruş

Calea e grea

Calea e grea
Paşii se-ncurcă...
Cât vom mai avea
Cu mersul de furcă?

Trupul mi-l răscoc
În zbatere mută
Seve de foc
Ce munţi-i stămută...

Vrut-aş fi să am
Văz fără hotare
Şi puteri cât un neam
În suişuri solare...

Sălbatic mă-mbuib
Cu sorii de mâine...
Al visului cuib
Întreg ne-o rămâne?

Cresc noui dorinţi
Dar drumul scade
Şi paşii fierbinţi
Se măresc în tăgade...

G. Lesnea

Biserică

De şase veacuri stă printre morminte,
Cu turlele înfipte în văzduh,
Păstrând întreg arhaicul ei duh
Şi tot misterul lucrurilor sfinte.

Îi priveghează numele divin,
Ghirlănzi de sfinţi, pe bolţile ei scunde –
Şi-n chipul Maicii Domnului se-ascunde
Iubita unui pictor bizantin...

II
Aşteaptă credincioşii în zădar –
Şi-n singurătatea ei deplină,
Citeşte Evanghelia creştină,
Bătrânul preot singur în altar,

Şi cum un suflet să-l audă nu-i,
De sus, din zugrăvita ctitorie,
Ascultă numai sfânta liturghie,
Un voievod cu neamurile lui...

Gherghinescu Vania

Însetoşare

Nu-mi găsesc nicăierea în lume astâmpăr
Setea mea cu nimic nu pot să o stâmpăr,
Ştiu că trăieşte undeva Dumnezeu
Izvorul tămăduirii chinului meu...
Îl aştept să ţâşnească unde-L caut şi nu-i,
Unde sălăsluieşte păcatul în numele Lui,
Unde bâjbâind prin neguri, când visez şi mă rog,
Îl bănueşte speranţa şi avântul olog.
Unde credinţa se poticneşte în drum
Prin noapte sub ploi de funingeni şi scrum...
Jos- dospind în pământ, El hrăneşte o floare,
Sus – înfloreşte în noapte o scânteie de soare...
Mă voi duce cu trupul să-L caut în Tină
Şi cu sufletu-n ceruri pe punţi de lumină.
Căci de nu e-n viaţă – prin moarte, eu vreau
Din sfânt izvorul Său de lumină să beau.

Sandu Tudor

Soare- Răsare

Undeva pe ţărmul celălalt al vieţii,
în vioriu s-au închis vămile somnului.
Prin borangicul liniştii cu şapte peceţi
sfios suie scările heruvimul Domnului.
Pămânul trezit între lumile-amândouă
auzul înmiit către zori şi l-a deschis
prin potirul florilor împrospătate de vis.
Cum se-nfioară cimbalul de argint al zării,
sonor sub străvezii ciocănele de rouă!
Feciorelnic sună zumzetul Luminării:
Binecuvântată fie dimineaţa cea nouă.

Interviuri care rămân oricând actuale

Mircea Horia Simionescu:

„Învăţ tot mai temeinic să nu mă resemnez,
când toate mă îndeamnă la nepăsare...”

În miez de vară, prozatorul Mircea Horia Simionescu obişnuieşte să se retragă la Pietroşiţa, la casa sa „de la ţară”, pentru a nu se lăsa pradă caniculei, dar şi pentru a se deda unei îndeletniciri mai pământene, cum ar fi, între altele, săpatul, plivitul, măturatul...Este aceasta şi o perioadă când, zice domnia sa, se mai dezvaţă să scrie şi să se facă bineînţeles, intenţie care, spre propria sa surprindere, dar şi a cititorilor săi, nu-i prea reuşeşte.
Pe acest fond au „căzut” pe masa de lucru părăsită (oare?) întrebările noastre, întrebări care, se va vedea, l-au determinat pe apreciatul scriitor, să reînveţe a scrie. Dar, iată întrebările la care dl. Mircea Horia Simionescu ne-a răspuns cu multă amabiliate:

1.Cum arată o zi obişnuită din viaţa dv.?
2. Aţi mai călătorit? Unde? Aţi mai fost în ţara numită Baterya, unde conducătorii se lăudau cu creşterea cifrelor mizeriei, incompetenţei, prostiei, imposturii, considerându-le performanţe doar pentru că se umflau ca broasca din fabulă?
3.Mai duceţi dorul vechiului dv. mijloc de locomoţie printre atâtea întâmplări, arhicunoscutul scuter Manet, pe care - vai!- l-aţi vândut într-o bună zi? Astăzi cu ce mai călătoriţi?
4.La ce lucraţi acum?
5.Cum a fost receptat volumul „Povestiri galante” apărut la „Biblioteca pentru toţi”?
6. Sunteţi un autor de succes întemeiat pe o literatură, totuşi, dificilă, dar cu atât mai valoroasă. Vă influenţează într-un fel această „dulce povară”, râvnită de toţi autorii? Cum priviţi succesul, laudele criticii literare?

1. Întrebarea pe care mi-am pus-o eu însumi de nenumărate ori, cel puţin de vreo cincizeci de ani încoace, de când am început să-mi scriu jurnalul, mă surprinde nepregătit ca în prima zi de relectură a „capsulării” în pagină a „aventurilor” mele. Impresia, la încheierea fiecărui set de zile ce-mi păreau extraordinare, era că am trăit şi am scris numai banalităţi, hotărând, de fiecare dată, să nu mai perseverez într-o treabă care mă redă un maniac al contabilităţii perdante.M-a întristat mereu gândul că nu mi se întâmplă niciodată ceva neobişnuit, pe care să-l scriu în caiet cu cereneală roşie – o intensă bucurie sau un pustietor cutremur sufletesc, totuna – în stare să mă scoată din statutul de mic burghez administrator de bunuri mărunte. Probabil că speranţa de-a avea parte, cândva, de un eveniment senzaţional, perfect traductibil, în literatura mea, m-a ţinut lângă masivele caiete de jurnal, hărnicind la consemnarea tuturor întâmplărilor. Acum, când citesc caietele spre a scoate din ele unele „zile” care să intereseze un cititor necunoscut, încep să disting ici-colo, situaţii şi trăiri consistente, idei şi proiecte fertile, dar –şi în jurul lor- întinse spaţii pe care s-au îngrămădit, ca pe o rampă a deşeurilor sau într-un bazar al obiectelor stranii, ele mai felurite întruchipări. De şapte ani încoace, evitând să mai fac însemnări zilnice (sentimentul lui „prea mult”), nu mă ocup decât cu răscolirea acestui depozit al prisosurilor şi caut să aflu raţiunea pentru care am trudit la alcătuirea lui. Aşadar, „ziua mea obişnuită” (incluzând şi noaptea) o petrec săpând şi cercetând, asemenea unui arheolog, straturile vârstelor şi , paralel, ale subconştientului trimiţând din vis, fără încetare, în chip surprinzător, explicaţii şi sensuri ale faptelor trăite, reţinute pe reportefonul de la căpătâi, în toiul nopţii, încă aburit de somn, încă departe de rigoarea lucidităţii. Multe din faptele menţionate în jurnale, cu ani în urmă, îşi află dezlegarea şi rostul la desfăşurarea benzii, dimineaţa următoare, când devin interpret, când recunosc în cutare însemnare banală teme recurente ale scrierilor mele ( de pildă, căutarea tatălui, pierdut de timpuriu, obsesia fricii şi foamei, aspiraţia către iubita ideală, întotdeauna prea repede pierdută din vina mea, fiziologia erorilor de toate felurile din viaţa oamenilor, de-a lungul istoriei trăite , pedepsele justiţiei divine sau ale celeo imanente etc.), leit-motive precum fascinaţia muzicii şi a destinului, teroarea pricinuită de necredinţa cuvintelor, fatalitatea eşecului, convertirea eşecului în acţiune pozitivă, în valoare, judecarea aberaţiilor şi maladiile secolului, sentimentul paradisului pierdut etc.- cercetări şi interpreteări în vederea:- selectării,din jurnale a întâmplărilor cu adevărat importante, spre a alcătui un volum promis Editurii „Vitruviu”, lui Mircea Ciobanu, care îmi preţuia caietele;- desfacerii de idei încă nearticulate, pe scheletul cărora să scriu un viitor roman:- conturării cu mai mare precizie a trăsăturilor morale şi a năzuinţelor ce m-au legat de semenii mei, de timpul şi frământările acestui pârjolitor timp. Un prim rod al acestei activităţi s-a şi împlinit: am sub tipar, la Editura „Universal-Dalsi”, romanul, romanul-inventar Paltonul de vară, de 430 de pagini, un fel de Recviem adunând istoria critică a peste o sută de personale „de folosinţă îndelungată”, în care am investit enorm – sentimental şi intelectual.Inventarul, cu motivaţii atent întemeiate, l-am pregătit pentru ultimul vameş, al ultimei plecări, spre a-i invedera că refuz să păseşc gol-goliţ în viaţa de dincolo, fără bocancii răscopţi cu care am urcat la Coştila, însoţit de iubita mea Cella, fără o simfonie de Mozart, fără scuterul Manet sau schiţele planurilor casei (de la Pietroşiţa), întocmite de-a lungul nopţilor într-un subsol invadat de gândaci, „ameliorate” de sugestiile prietenilor somnambuli.Vameşul, cititorii mei, au de aşteptat încă un număr bun de ani, pentru că înn următoarele mele „zile obişnuite” mai am de înregistrat alte câteva mii de obiecte, treabă de o viaţă...Şi o singură moarte. Am ascuţita ambiţie, eu, care nu m-am bucurat nicicând de mângâierea averilor, să dărâm cu buburile mele poarta raiului, să-l uluiesc pe vameş cu bogăţia ignorată de listele lui de evaluare, să-i umilesc pe bancherii lumii, care habar n-au unde unde se subţiază acţiunile lui a avea şi unde încep să se rotunjească pungile lui a fi. Reţinut tot timpul în preajma mesei de scris, îmi rămâne puţin răgaz pentru vizite, plimbări, petreceri, cinematograf, teatru, televizor, conversaţii, fiindcă în fiece moment sunt solocitat de lucru la o uşă, la o conductă, la oprirea din cădere a unor ţigle de pe acoperiş, la căratul sacilor de ciment sau rumeguş, al căldărilor cu apă, cu var, cu smoală sau vreascuri pentru foc. Activităţi rodnice, de vreme ce-mi aţâţă spiritul şi-l învaţă să distingă eternul de perisabil, neîndemnarea de meşteşug, izbânda de eşec, putinţele de limite. Învăţ tot mai temeinic să nu mă resemnez, când toate mă îndeamnă la nepăsare şi resemnare, mai ales ştiinţa mereu mai doctă că ştiu foarte puţin câte trebuia să cunosc la vârsta mea nu-mi mai oferă speranţe de recuperare. O bună parte din zi mi-o irosesc exersându-mă să rezist ispitelor – plecării aiurea, participării la o reuniune, la o masă îmbelşugată, pe urmele unei femei frumoase, în munţii zăriţi printre grătarele ferestrei. Un străin care mi-ar supraveghea discret orele singurătăţii ar putea înnebuni auzindu-mă repetând de zece ori pe zi:”Nu mă interesează!” – străgăt ce vrea să modeleze un stil de viaţă.
2. Nu-mi explic nici azi cum o atât de corozivă descriere a dezastrului ţării ( apărută în 1970, în Bibliografia generală) a scăpat neatinsă de furcile de oţel ale cenzurii. Fără falsă modestie, cred că piesa mea conţinea tot atât acid cât şi tableta Baroane, a lui Arghezi. Mi-am asumat riscul şi am revenit în Baterya în 1988, consecvent diagnosticului o dată pus la începutul operaţiune de pustiire. Ţara, mereu mai împuţinată, ruinată sistematic de proprii ei locuitori, ajunsese la dimensiunile unei cetăţi de prin părţile Branului. Am descris-o, ceva mai învăluit, în Asediul locului comun („Editura Militară”), cititorii mei au înţeles perfect despre ce e vorba, s-au întristat – ca şi mine – întâlnind formele demenţei conducătorului generalizate de la un hotar al cetăţii la altul. De această dată, n-am mai descris numai efectele demenţei, ci înseşi maladia, molima, „normalitatea” ei, complicitatea locuitorilor la opera de pustiire. Ideea că eu însumi am devenit complice, pe neştiute, m-a oprit să mai călătoresc, după 1989, în Baterya. Mi s-a făcut frică, cu atât mai aprig cu cât am constatat că răul se adânceşte în imediata mea proximitate, nu-i nevoie să-l caut aiurea. I-am găsit obârşia în trecutul îndepărtat, chiar înainte de importul său pe blindatele sovietice. Are o tradiţie. De la o vreme, mă preocupă să cercetez fenomenele politice cu instrumentele moralei, ale psihologiei, sociologiei, comparatismului. Eseurile unor Andrei Pleşu, H.R. Patapievici, îndeosebi, îmi confirmă unele intuiţii şi mă îndeamnă să lunec spre explicaţii riscante, anume că societatea românească a anului 1944 era îndeajuns de „pregătită” spre a primi reţeta criminală şi a-şi închipui că şi-a aflat remediul. Să ne amintim de ampla dislocare de populaţii începută cu mobilizările din preajma războiului, continuată cu transferul mulţimilor de refugiaţi din teritoriile cedate, cu desprinderea de ţară a ostaşilor trimişi departe de fruntarii, cu jaful îmbogăţiţilor de război şi ascensiunea lor în oraşele unde pândeau, nepregătiţi, în administraţie, mulţimi copleşitoare de migratori scăpaţi de sub autoritatea Şcolii, Bisericii, Armatei, tradiţiilor, bunelor imperative morale, cutumelor îndelung probate, căutându-şi, cu disperare, dar şi cu violenţă şi lipsă de scrupule, întâi supravieţuirea, mai apoi un statut de oameni noi, dispreţuitori ai legii, bizuindu-se pe forţă, speculaţii dubioase, aranjamente, abuzuri, în cele din urmă, pe delaţiuni, demascări, terorism, şantaj, jaf la drumul mare. Comunismul a desăvârşit acest proces, însă mentalitatea şi apucăturile lui deja se constituiseră. Legiferarea nelegiuirii rămânea să pună de acord forma cu fondul – ceea ce s-a petrecut de-a lungul a cinci decenii. Spre deosebire de mulţi analişti, mă minunez de tăria şi structura ţării care, aruncată de atâtea mine ascunse în toate articulaţiile construcţiei, mai poate azi să-şi regăsească locul temeliei şi numele, măcar acestea, dar mă cuprinde spaima când constat că mai mult nu se poate face, nu e lăsată să facă, fiindcă mentalitatea comunistă contină să prospere – omul nou(dizlocatul, parvenitul ilegitim, hrăpăreţul, mădularul infect al haitei migratoare) demolează mai departe casa tuturor, după un procedeu ce i-a devenit fire. Înaintea unui asemenea spectacol, orice poftă de a mai călători mi-a pierit. Cum mi-a pierit până la gradul zero umorul, pe care după întrebările puse până acum, reise că încă mai contaţi.
3. Călătoriile mele de acum sunt mai lungi, carburatorul Manetului prea mic pentru respiraţia curselor de amploare. Persoana mea fizică nu se mai deplasează decât de la Bucureşti la Pietroşiţa şi înapoi, de trei patru ori pe an; refuz toate invitaţiile în alte părţi, toate îndemnurile contemporanilor de a mă afla altunde şi altul. Cărţile îmi poartă spiritul unde doresc, vizele de intrare-ieşire mi le acord zilnic, ajung lesne la capătul lumii şi descopăr cu oarecare mâhnire că acel capăt e destul de bont. Dar ce formidabile aventuri ale călătoriilor! Cu ce emoţie schimb, după poftă, locul şi configuraţia peisajului, după ce am avut bucuria de a dormi azi într-o cameră cu deschidere spre culmile Bucegilor, a doua zi aruncându-mi privirea spre vest, zăresc Piteştiul, Aradul, Zagrebul, Salzburgul, Haidelbergul, Strasbourgul, în capătul bont – Parisul. Adesea îmi iau tovarăşi de drum, după loc şi dispoziţie, pe Ionesco, pe Brâncuşi, pe Slavici, dincolo - pe Mozart, D’Anunuzio, Goethe, Montaigne, Dali. Cine mă cunoaşte, ştie că nu fac piruete metaforice, că trăiesc cu adevărat aceste aventuri. Ieri, de pildă, călătorind cu Wagner pe Rin, descopeream că nici o altă mărturie a trecutelor vremi nu ne dă dimensiunea exactă a ritmurilor şi consistenţei timpului de acum trei secole, cum o face muzica: datorită metronomului, ticăind şi azi ca atunci, altfel decât inima – să zicem a lui Flaubert: - cu dinamică aleatorie.
4. Adun note din jurnalele anilor 1966- 1975, adică ale perioadei când m-am aflat, întâmplător, „persoană publică”. Pentru editura „Vitruviu”transcriu, suprim fraze fără interes, păstrez paginile umorului de odinioară. Bucla biografiei mele se încheie în spitalul de nebuni, după ce – în 1970 – se putea încheia într-un accident de scuter. Sfârşim după cum ne sunt firea, voia, putinţele, de mai multe ori într-o viaţă de om.
5. Sincer vorbind, nu ştiu. Tirajul de 2.000 (două mii) s-a spulberat în văzduh, n-am întâlnit decât vreo cinci dintre cititorii mei care să fi intrat în posesia cărţii. Nu mai înţeleg cine sunt acei „toţi”. Era important să ajungă în mâna cititorilor avizaţi, ca să urmărească temele, leit-motivele, sistemul de referinţe comunicând peste ani o singură substanţă epică, aici mai evidente ca în oricare culegere. Ar fi reţinut ideea, enunţată încă în tinereţe, aceea că n-am de gând să scriu decât o singură carte, cu materia distribuită sub mai multe titluri.
6. Despre ce succes poate fi vorba, din moment ce lucrarea n-a fost încă încheiată? Laudele disperse, unele demezurate, se referă la izbutinţe parţiale, aşa că le primesc cu destulă precauţie. O singură observaţie critică bine întemeiată, descoperind un sâmbure din cele risipite în scrierile mele, recunoscut ca sâmbure cu adevărat tare, mă fericeşte şi mă scoate din lene şi netrebnicie pentru un lung răstimp. După care, ca orice om slab, recad în apatie şi lipsă de oxigen, mă sufoc la proxima încercare. În aceste ultime momente – cele de derută – trec la scrisul fără miză, la cel vicios, menit propriei mele folosinţe. Se pare că scrisul fără miză e mai reuşit decât cel stimulat.

(Interviu realizat de Florin Costinescu şi apărut în revista „Cultura Naţională”, 8 august, 1996)

Să-l recitim pe Ion Pribeagu...Merită!



De câte ori simt nevoia de puţin umor, apelez la un „umorist mic şi al dracului”, pe numele său Ion Pribeagu...Sub acest nume s-a impus pe piaţa umorului românesc în prima jumătate a secolului trecut Isac Lazarovici, născut în Suliţa Moldovei, într-o familie de evrei săraci. Începând din anul 1907, în numeroase reviste şi publicaţii româneşti şi evreieşti, cititorii dispărutelor vremi citeau cu infinită plăcere cronici rimate şi parodii umoristice semnate Sanchi Disperatu, Ion Palavra, Ioniţă Mititelu, Ivan Turbincă, Ion Vraişte, Vasile Ispravă, Bardu Deznădejde, Brebenel de Strehaia etc. Intr-un cuvânt, Ion Pribeagu a fost o formidabilă maşină de creat umor - după cum scrie, cu mare dreptate, un editor actual al său. A murit la peste 80 de ani în Israel...



Verişoara


Prin anul nouă sute nouă,
nu mai eram un oarecare,
veneam la clubul „Lumea Nouă”,
şi alte cercuri literare.
Îl cunoscusem pe Gârleanu,
pe Cincinat, pe Eftimiu,
îmi oferise Minuleascu,
„Romanţe pentru mai târziu”.
Visam să cuceresc o lume,
să schimb Humorului tiparul,
că publicasem nişte versuri,
într-un săptămânal:”Ţânţarul”.
Văzând-directorul revistei –
că am talent de pamfletar,
fără să steie mult pe gânduri,
m-a angajat ca secretar.
Redacţia era în centru,
o cameră unde-ncăpea,
biroul, scaune, dulapul,
maculaturi şi-o canapea.
De joi, când apărea revista,
şi până lunea care vine,
redacţia era închisă,
şi cheile erau la mine.
Directorul –un om politic,
cu redingotă şi cu cioc –
venea în timpul săptămânii ,
însă duminica deloc.
Aşa că, tânăr, cu speranţe,
plutind în sferele senine,
mi-nchipuiam că-n toată ţara,
nu-i altul mai grozav ca mine.
Şi într-o sâmbătă, pe seară,
plimbându-mi visul pe Lipscani ,
m-am cunoscut cu o fetiţă,
cam de vreo douăzeci de ani.
De parcă Dumnezeu din ceruri,
vrând dorurile a-mi frâna,
o nimfă mi-a trimis în cale,
şi mi-a şoptit:- Ionică, na!
Nici nu-mi mai încăpeam în piele
de-acest potop de fericiri,
avea cosiţa în inele,
şi-n sâni ascunşi doi trandafiri.
Guriţa roşie şi mică
şi ochii negri, plini de foc,
cu cât privindu-i mi-era frică,
să nu pleznesc de-atât noroc!
Ne-am dus la cinema, la „Clasic”-
un film cu Eva şi Adam –
o vorbă n-am scos pe întuneric,
că doar prin mâini ne-nţelegeam.
Târziu, cam după miezul nopţii,
ca un autentic amorez,
am invitat-o ca să vadă,
redacţia unde lucrez.
În cameră, printre săruturi,
înghirlandate în rondele,
am proclamat-o, într-o poemă,
prinţesa visurilor mele.
Şi dimineaţa, pe la zece,
când vream să-i mai dedic o strofă,
deodată a bătut la uşă
Directorul!O catastrofă!
În clipe d-astea, turbulente,
tu nu ştii singur ce să faci,
s-ascunzi după birou fetiţa,
sau cât mai grabnic să te-mbraci?
Şi s-a-ntâmplat cum se întâmplă,
când n-ai un pic de prevedere;
eu numa-în pantalon şi guler,
şi ea cu nudul la vedere.
Directorul, galant din fire,
privind-o a şoptit: Scuzaţi!
Iar eu am spus: -Mi-e verişoară
venită aseară din Galaţi...
A scotocit printre sertare,
a scos grăbit un manuscris,
şi când fu gata de plecare
m-a tras de-o parte şi mi-a zis:
Să nu fi supărat, Ionică ,
însă aş vrea să-ţi spun ceva:
acum trei luni fetiţa asta,
a fost şi verişoara mea!


Testament

Stă să moară, bietul Lazăr,
din moment în alt moment
şi nevestei îi dictează
punct cu punct un testament
-Las lui Sandu, casa noastră...
dar femeie îi replică:
Pentru ce tocmai lui Sandu?
Casa i-o lăsăm lui Lică!
- Bine, zice muribundul-
însă ceasul şi-un inel,
cel cu monogram cu aur,
îi las lui Aurel!
- Aurel? E prea obraznic,
plin de ifos şi ambiţii.
Juvaerurile astea,
toate, le lăsăm lui Mitzy!
- Fie!- spuse bietul Lazăr-
dar covoarele şi banii,
le lăsăm să aibă zestre,
nepoţicăi noastre, Fanny!
-Taonta aia?- sare soaţa-
nu admit şi nu dau voie,
partea asta de avere,
o prescriem pentru Zoe!
-Pentru ea- suspină Lazăr-
cum zici tu aşa să fie,
însă marfa din dugheană
o va moşteni Oişie!
-Lui Oişie, marfa noastră?
Asta nu admit deloc,
decât el s-o irosească,
eu mai bine, îi dau foc!
-Vechea noastră prăvălie...?
Imposibil! Soaţa plânge-
Asta i-o lăsăm lui Victor,
care mi-e nepot de sânge!
Muribundul, scos din fire,
ţipă la nevastă: Nu!
Vreau să ştiu în casa asta,
Cine moare:EU sau TU?

-
Cu banii mei ?

De la domnul Katz, bancherul
cerşetorul Moişe Floi,
căpăta - ca o ofrandă
zece lire-n orice joi.

Cum intra numai pe uşe
casieru-n mod intim
îi da zece lire-n mână

şi-i spunea discret:poftim!

Da-ntr-o joi, venind la bancă
casierul supărat
nu i-a spus nimic şi-n grabă
numai cinci lire i-a dat.

Floi îi numără şi rece
a –ntrebat ca un milog:
-Totdeauma mi-a dat zece
de ce astăzi cinci , mă rog?

-Pentru că-şi mărită fata,
domnul Katz cu socoteală
a dat ordin să reducem
orice fel de cheltuială.

-Îşi mărită fata?
Domnul verse-şi haru-asupra ei!
Înţeleg să şi-o mărite
dar de ce cu banii mei?



Leibu zice


La un doctor vine
Natan cu o mină foarte rea:
- Doctore, chestiunea aceea,
nu mai merge cum aş vrea!
Am luat şi cantaridă
şi pilule de muştar
icre negre şi Viagra
însă totul e-n zadar!
- Câţi ani ai?
-Şaptezeci ş' unu
-Apăi, gata! Ce mai vrei?
Gata, ai iubit atâtea,
zeci şi sute de femei,
coconiţe apetisante,
văduve încântătoare,
dame de chantan, studente,
picoliţe, servitoare,
şi în chambre şi pe iarbă,
şi la Cluj şi la Sovata
şi-n cabine la Mamaia,
ce mai vrei vrei, de-acuma, gata!


-Da, dar eu am un prieten,
Leibu, Leibu din Lipscani,
care a-a împlinit acum
şaptezeci şi opt de ani
şi el zice că mai ...mai face
(şi adaugă zâmbind)
chiar de două ori la rând...
-Zice?- întrebă domnul doctor-
şi un gând îl străbătu:
dacă zici că Leibu zice,
n-ai decât să zici şi tu!

Geo Bogza, în 1933, la vârsta de 25 de ani, alesese poezia pe care „vrem să o facem”....

Noi ce poezie vrem să facem, azi, în anul de graţie 2009?

Discuţiile despre rostul poeziei, despre ce trebuie ea să fie şi să însemne, au o istorie îndelungată, nu-s doar o temă , să zicem, fierbinte, pentru generaţiile actuale. A apela la pagini mai vechi privind aceste discuţii, spre a face posibile anumite evaluări în timp, zic eu, necesare, precum şi coagularea unei viziuni istorice asupra problemei, este, fără doar şi poate, un act ce se justifică de la sine.
Tinerilor scriitori de azi, interesaţi de temă, aprigi în a-şi susţine opiniile, în a emite verdicte fără drept de apel, nu li se vor pune niciodată, slavă Domnului, sub priviri, ca lecturi obligatorii, cărţi precum cea intitulată „Tradiţii ale criticii literare marxiste din Romania, 1930-1940”, Studiu şi antologie de Ileana Vrancea, Editura Politică, Bucureşti, 1962, lei 8,40. Despre ceea ce însemna în acel an, 1962, un asemenea titlu, un asemenea autor: Ileana Vrancea, e greu, foarte greu să arăţi azi, adevărul fiind împărţit între blândele cuvinte „cutremur” , „excomunicare literară” sau „excludere”.
Ei bine, din această carte, intrată în Fondul de aur al Maculaturii Ideologiei Comuniste, plină cu citate - de vârât în capul tinerilor scriitori ai acelei perioade- citate din publicaţiile interbelice de stânga (tutelate de PCR), precum „Proletarul literar”,”Bluze albastre”, „Societatea de mâine”,” Manifest” , „Era nouă”, „Cuvântul liber”, „Vremuri noi" şi altele, extragem cu penseta amintirii, pentru eventualii răsfoitori ai acestor pagini virtuale, deocamdată, articolul semnat de Geo Bogza în publicaţia „Viaţa imediată”, nr.1 din 1933, intitulat „Poezia pe care vrem să o facem”. Nu am în intenţie a sugera o lecţie de literatură, cât una de mică-mare istorie.
În 1933 autorul celebrei Cărţi a Oltului, devenită reper al reportajului literar românesc, avea, născut fiind în 1908, douăzeci şi cinci de ani .Iată ce gândea, la acea vârstă, despre rosturile poeziei un scriitor devenit de mare prestigiu, aflat mereu în prim planul vieţii literare româneşti, atât în comunism, cât şi după... Câţi dintre tinerii scriitori de azi se „regăsesc, fie şi parţial, ca iubitori ai operei acestui autor, în programul estetic şi social proclamat atunci de Geo Bogza, intelectual atras de "adevărurile" ideologiei PCR, formaţie minusculă, aflată la remorca "socialismului biruitor" din URSS? Nu trebuie uitat faptul societetea românească de atunci era una democratică, la care, într-un fel, s-a revenit azi...Dar să transcriem din înneguratul tom al Ilenei Vrancea...

„După ce s-a scris la sfârşitul războiului o poezie de dispreţ pentru realităţile vieţii şi pentru tot ce se petrecea atunci pe pământ, se face acum o poezie abstractă şi intelectualistă, care nu are nici o legătură cu viaţa dintotdeauna şi mai ales cu viaţa de azi. Menţinerea acestei poezii hermetice într-o perpetuă actualitate este un abuz de inconştienţă, un anacronism şi o fraudă. Iar frauda porneşte de la lipsa de cultură - într-un sens mult mai fierbinte decât cel academic- şi din incapacitatea poeţilor noştri de a trăi cot la cot cu viaţa. Această infirmitate i-a făcut să scrie o poezie stearpă care să nu supere pe nimeni şi trece din mâna lor de-a dreptul în gol. Poezia nu se conduce după legi. Dar sunt câteva drastice condiţii pe care un poem contemporan trebuie să le îndeplinească neapărat pentru a putea să existe. Una din ele este condiţionată de mai marea sau mai mica ei înveşunarare împotriva oprimării. Cavalerii modernismului hermetic, limitând problema poeziei contemporane la o problemă de tehnică, la virtuozităţi de construcţie marmoreană, au sfârşit prin a o face odioasă, transformând-o într-o îndeletnicire egoistă, care merită ea însăşi scârba şi dispreţul rezervat oprimărilor. Faţă de ce se petrece acum pe pământ, astrala poezie de cabinet trişază şi trebuie denunţată. De asemenea, trebuie denunţate rătăcirile celor mai tineri poeţi, care, începând să scrie pentru prima oară, au apărut molipsiţi de hermetism şi şi-au ales un ideal de bâiguială pseudoabsconsă, fără să le fie ruşine de viaţa adevărată din jurul lor, viaţă din care au ieşit ca dintr-o baie de sânge. Pe aceştia, pe cei meritoşi îi aşteptăm să se îndrepte şi să vină lângă noi. Ceilalţi însă, bolnavi învechiţi în relele confortabile ale poeziei pure , primii care au avut cutezanţa să scrie după şabloane hermetice în timp ce un taifun de tragedii începuse să devasteze continentul, aceia care vor fi în curând acoperiţi de o definitivă hulă (n.n . după 23 august?) nu au făcut altceva decât să treacă într-o mare şi iertătoare tăcere. Noi, care venim pe urmele lor putrede, conştienţi de rolul istoric pe care poezia – ca foarte suprem /sic/ mijloc de expresie- îl poate juca limpezimea şi precizarea formelor de viaţă, cântând, dintre tendinţele obscure ale acesteia, pe acelea care par mai generoase şi mai îndreptăţite să formeze caracterul epocii, vrem să facem o poezie a timpului nostru, în care o imensă dramă a umanităţii se desfăşoară. Nu ne tentează gândul unei poezii umanitariste, aventură inutilă şi pentru poezie şi pentru umanitate. Dramei care se desfăşoară de la un capăt la altul al pământului, poezia noastră nu este obligată să-i fie cântec de alinare. Va macera-o mai degrabă şi va putea fi cu ea în răspăr, dar într-un sens mai profund se va înrudi totdeauna cu ea, aşa cum pământul e strâns înrudit cu copacul pe care îl eliberează ca pe un cântec... Noi vrem să captăm în stare sălbatică şi vie ceeea ce face caracteristica tragică a acestui timp, emoţia care ne sugrumă de beregată cât ne ştim contemporani cu milioane de oameni exasperaţi de mizerie şi de nedreptate, când ceva grav se petrece în toată lumea şi în fiecare noapte auzim atât de bine geamătul continentelor care îşi dau sufletul. Vrem să facem o poezie a timpului nostru, care nu mai e timpul nevrozei colective, ci al setei fierbinţi de viaţă. S-a terminat de mult cu poezia de vis, cu poezia pură, cu poezia hermetică. Tăria unei uriaşe tragedii colective a sfărâmat măruntele lucruri care făceau preocuparea scriitorului modern de la sfârşitul războiului . Tragedia eului, a individului ca intelectual, drama de introspecţie psihologică nu mai există. Sau cum este acum adevărul faţă de ceea ce se petrece acum pe pământ îi e ruşine să se mai arate./.../ Noi vrem să rupem cu acest trecut de suavităţi, să-i dăm brânci poeziei în viaţă. Vrem să amestecăm cerneala cu care scriem cu ceva din sudoarea şi sângele care curge în şiroaie pe obrajii încă nevestejiţi ai celei mai recente istorii. Aceasta ne obligă să ne deosebim de tot ce s-a făcut până acum la noi în materie de poezie încă într-un punct: e în voinţa noastră categorică de a smulge poezia din cercul îngust al iniţiaţilor. A considera poezia ca pe o artă rezervată exclusiv iniţiaţilor a fost, până în clipa în care apar aceste rânduri, punctul de onoare, blazonul râios şi refugiul de neputinţă al tuturor poeţilor noştri din ultima vreme. Noi renunţăm la aceste privilegii şi considerăm poezia ca ceva care ţine mai mult de lucrurile imediate ale vieţii, decât de experienţe secrete de laborator, vrem să facem o poezie pentru toţi oamenii, pentru miile de oameni. Aceste mii de oameni, care se pricep la atâtea lucruri extraordinare şi de-a dreptul poetice, copaci şi păduri în furtună, sau catastrofe sau epidemii de foame, se vor pricepe şi la poemul care care va aduce în el tăria şi frumuseţea puternică a unei catastrofe.Va trebui, pentru ca să fie înţeleasă de mii de oameni, nu o scădere a nivelului artistic al acesteia, ci un efort uriaş care s-o apropie de estetica elementară a vieţii. Va trebui ca poezia să devină elementară, în sensul în care apa şi pâinea sunt elementare. Atunci se va petrece o reîntoarcere epocală a poeziei la viaţă. Pentru aceasta ne ridicăm împotriva poeziei noastre de azi, egoistă şi falşă, şi începem să scriem o poezie a vieţii adevărate, o poezie care să poată fi citită de mii de oameni”.

Cum sună azi aceste îndemnuri, această chemare la o angajare deschisă pusă în slujba unor idealuri”înalte”? Astăzi ce idealuri mai are poezia? Cum stă ea cu audienţa publică... „a mii şi mii de oameni”? Ce anume formează „blazonul de onoare” al generaţiilor noi de poeţi? Cum pot ele scăpa, dacă i-ar incrimina cineva în acest sens!- de acel "blazon râios", de acea poezie "egoistă şi falşă", după cum se exprima Bogza?