Marian Barbu,
despre volumul Sisif, dezlegarea de vină
SIC TRANSIT
GLORIA MUNDI
Repere
și identitate
Colecția Opera
Omnia, de la Iași, înființată la TipoMoldova și susținută cu interes financiar,
de un iubitor al culturii, cum s-a dovedit a fi Aurel Ștefanachi, a numărat și
pe poetul Florin Costinescu (n. 16 mai 1938, în Slobozia, de Muntenia).
Dacă e să invocăm o posibilă
clasificare – în lumina cerințelor de istorie literară, pe care să le înțeleagă
și unii huseni, dornici de clarificări, fie și piperate, dar să fie ! – am
rosti Generația '70, debutul
editorial producându-se în 1972 prin vol.Adierea tărâmului. Acum când, și-a
alcătuit antologia de versuri, în 2011, în cadrul departamentului de Poezie contemporană, la oficiile
editoriale amintite, a devenit un viabil scriitor reperabil, indiferent din ce
parte a baricadei te-ai situa. Prin ingenioasa lui creație nu subscrie în
niciun fel caracterizării partizane, ca să nu zic una de serviciu, făcută
școlărește lui Costinescu Florin în ediția Dicționarului
General al literaturii Române, din 2004.
Câteva repere privind detașarea
sau identitatea scrisului afirmat :
1.O viziune
modernă despre artă și cultură prin formulări poetice
specifice,
semn al unor întinse lecturi de profil;
2.Stabilitate
în dimensiunile actului creator, în toate volumele publicate
până acum;
3.Un limbaj
care controlează diferențiat expunerile inspirației survenite.
Adică , lexicul limbii române în oricare
dintre creațiile sale este odihnitor, cu subtexte care provoacă benefic și
pilduitor;
4.Pentru
profesionistul de catedră nu este o anume temă care să-l
oprească țintuit în brațele vreunei
sirene.Ulise își cunoaște drumul spre casă încă de când era tânăr.
Antologia la
care ne referim se intitulează Sisif, dezlegarea de vină,
610 pagini.
Ea a fost organizată de autor,
nu prin însumarea de texte anterioare, ci prin selecție. De aceea, nu vom găsi aceleași titluri, ci doar mutatis-mutandis, de la volume, la
antologie.
Primul titlu
din antologie , Murmurul lumii,
conține supradimensionat
un puzzle
tematic întremător de ideația lui conținută. Poema Aceasta e vocea are aerul unei balade de tip german. Romanticii au
apelat-o din medievalitatea târzie pentru proiecțiile ei în temporalitatea
sa fugindă. Dar și prin libertatea
oferită creatorului de caz, de a-și mișca inspirația încolo și încoace, fără
a-l obliga să cantoneze undeva.În scurt,
balada lui Costinescu este o poemă de
atmosferă .
Un vers cum l-a formulat el :
-„Dacă-s toate
acestea, eu nu sunt inimă – (...) sunt altceva(...)” trimite
involuntar la ...Marin Sorescu, cu acea
străluminare spre Eminescu (Trebuiau să
poarte un nume).
Identificarea
am definit-o revelație, deoarece Poetul a inclus în această
antologie o grupare chiar de balade, câteva
dintre ele reînviind spiritul balcanic nu numai al lui Ion Barbu, ci și al unor
cerchiști de la Sibiu (vezi studiile de profil ale lui Mircea Muthu și Ion
Pop).
Iată un alt motiv al
diferențierii de contemporanii lui.Tratamentul stilistic al fiecărei balade în
parte rămâne de admirat și reverberează cu maximă măsură dincolo de text. Se
găsesc acolo nu numai determinantele unei atmosfere specifice, ci și o
tipologie aparte, care a defilat cândva în istorie, iar acum, doar cartierele
mărginașe ale Bucureștiului mai stăruie rarisim în reînvierea lor.
Câteva dintre balade au o
cantabilitate provocatoare. Altele propun și dezvoltă mici filosofii ale
nostalgiei („A fost cândva un fel de rai,
/ când caii nechezau, a fugă,/ acum, să-i ai și să nu-i ai / stau în poziție de
rugă” – Trăsură veche, Amintire
cu Lorelai).
O baladă împlântată direct în
magma politicii românești, mereu oscilante, împrumută prozodia coșbuciană și
tonalitatea răbdătoare a speranței care ni s-a fluturat în istorie de-a lungul
veacurilor. Speranța încheie profetic balada Pomul lăudat: „Hrăniți de vis
și depărtări, / cu sânge, zbateri și mirări, /ești pom al Marelui Cândva - /
doar mersul și negarea sa”.
5.O linie
tematică de fond (cum altfel la poeții importanți ai tuturor
timpurilor ?), a rămas despre artă, artiști și
rolul lor în contemporaneitatea însoțitoare.
Florin Costinescu, cunoscându-și
creșterea și descreșterea valorii ca poet, doar a rămas cu același ego, slujindu-l cu mândrie și pe alter ego, se mărturisește în consens –
Vezi Casa poetului și Dacă poezia. Reproduc două versuri de
antologie: „Poetul știe că soarele / îi
dă primele vești din lăuntrul lumii”.
Amintesc o soresciană
triumf(l)ătoare : Ochii lui Eminescu,
privindu-ne(„ochii lui Eminescu...//
se deschid mai ales noaptea/ pentru a privi /cum doarme pământul, / cum
visează, / cum strânge la piept apele,/ nemuritoarele, dureroasele lui obsesii...”).
6.Costinescu a
contribuit și el, destul de substanțial, la îmbogățirea
temei iubirii. Ipostazele concretisime ale
acesteia sunt ale mamei și ale ființei iubite. Exemple sunt prea numeroase în
această crestomație. Rețin doar câteva titluri : Tu crești copiii, Dreptate-ți dau, Ții două fructe-n mâini, Un secol
asfințește, Vechi visterii...( o mică bijuterie argheziană:„Suntem și noi imperii- de arșiță și
sete/păzind, rotund,hotarul a două verighete...”) , Vedeai odată...ș.a.
O tristă plecare de lângă ființa
iubită îl neliniștește ca o desprindere de țărmul visat :„Spre tine vin, pentru că nu pot ieși din respirația ta”.
7.Florin Costinescu a selectat
și câteva poeme cu vădită tentă religioasă. Poema Capela Sixtină este convertită să restaureze ... iubirea! („boltă pictată cu mâinile noastre,/ deasupra
frunților, sus, secundă cu secundă. În admirația așteptândă, Michelangelo ne
privea fericit”).
O originală și singulară
convertire de viziune, de orizont metaforic, se impune a fi cvinaria Demiurg de priveliști.
Om al câmpiei Bărăganului, al
întinderii neostoite vara și iarna, timpul parcă își coboară aripile în pânza
leneșă de pe hotarul holdelor și a nemărgnirii albului zăpezii, Florin
Costinescu scoate sonda miracolului și scrie apăsat că doar „sufletul e stăpânul suprem: /[al acestor
divinități], definindu-l metaforic...„demiurg de priveliști”.
Așadar, un vizionar și...o
viziune din cele câteva sute.
Prin această identificare,
convenim o legătură intrinsecă a Poetului cu marile realizări din trecut, pe
același subiect, întotdeauna deschis la toți creatorii. Spațiul Bărăganului este
așa de generos, încât toate sondele talentului pot să beneficieze, indiferent
de talent, de extracții ... artistice. (există o întreagă istorie și literatură
a Bărăganului de pe vremea romanilor și slavilor. Mai încoace, în modernitate,
din vremea lui Ion Ghica și Al Odobescu, până spre noi- Panait Istrate,Fănuș
Neagu, Ștefan Bănulescu. Și mulți alții.
Poemele lui Florin Costinescu
sunt limpezite, aproape strunjite (dacă ne putem exprima astfel) de zgura
inspirației. Iată o mărturisire nichitiană :„ Alunecare-i totul, chiar și tu ,/ fantasmă – trup, de ceață-nălucire,/
privirea mea te începu,/ iar gândul te numi Desăvârșire”.
O minunată poezie, de tip
blagian, poartă titlul: Întruchipări de
vestale. Ea reprezintă o identitate de vârste, parafrazând, strofic,
culorile : verde(„cea cât palma, cât omul
mergând călare”), albul („înnaripat,
zburătorul,neîntinatul”) și roșul („fără
a fi strigat/ totdeauna copil al reflexelor sale,/ nu-mi închipui altfel
culorile/ decât întruchipări de vestale”.
Am definit întotdeauna poetul
cult pe creatorul român care armonizează
cerbicia națională, în care continuitatea rămâne pavăza creației personale, ca
un dat de specificitate individuală, cu circuitul universal al temelor, motivelor
și chiar subiectelor, dovedind astfel viabilitatea existenței tale întru
ființă.
Ifosele actuale ale multor
poeți, veniți după anul 2000, de a epiciza cu tot dinadinsul, lirismul – cel de
tradiție, acestora, li se pare desuet (sic !), de a-l perverti cu aluviuni de
libidou, cu înscenări de violențe și droguri, sunt căderi în cazuri clinice,
promovate de nevăzuții reprezentanți ai NewAge.
În lături !, vorba de cândva a
lui Titu Maiorescu.
Poetul Florin Costinescu este
departe de asemenea soiuri de verbiaje. El își păstrează linia de lucru a lui
Mihu Dragomir, care l-a„descoperit” în rev. „Luceafărul”.
De acum , el nu numai că și-a
asumat-o, devenindu-i proprie, ci a ramificat-o, deci și-a distribuit-o
fermecător adesea, cantonând inconfundabil în poezia iubirii (când diafan, când
problematizat), în cea a artei și a artistului în poezia naturii.
Ca poet al Bărăganului, spațiul
vizionar nu se concentrează niciodată, deoarece scriitorul are puterea
individualizării și identității depline a semanticii din limba română.
Sic transit gloria mundi !
Craiova,3-7
iulie,2014
