Sertarul cu poezii inedite

Firul cu plumb

Aş vrea să laud verticalul, orice întâmplare
care suportă umila, arhaica probă a firului
cu plumb – mă întreb
dacă voi fi privit ca un căzut din lună,
ca un dinozaur rătăcit
prin sticlăria intens colorată a sfârşitului
de mileniu,
ca un ins perfid, gelos întârziat pe faima lui Daedalus.

Îmi spuneţi: lasă totul pe seama noastră,
firul de plumb nu mai există demult; altele
sunt uneltele de măsură ale acestei lumi,
du-te în camera copiilor,
ieşi la iarbă verde, ascultă la patefonul din pod
vocile celebre de altădată; oricum
verticalul de azi este altul decât cel
din frivolele tale insomnii...

Dar de ce nu mai stă piatră pe piatră,
sentiment pe sentiment,
lumină pe lumină?
De ce prăvălirea e lege şi încovoierea la fel?

Tristeţea însuşi se năruie ţinându-se, iat-o,
de un gard putrezit de la marginea oraşelor,
ca ultimul beţivan de provincie...


Mă întorc

Mă întoarc unde n-am mai fost niciodată
fără să-ntreb unde a dispărut nisipul clepsidrei
cu timp cu tot;
unde s-a prelins trupul meu, cel subţire ,
şuvoi lunecos printre stânci potrivnice,
de i-a rămas numai forma imprimată
în straturile calcinate ale amurgului?

Din loc în loc
grămezi de cenuşă
măsurând distanţe, căderi şi anotimpuri;
unde e focul,
cine l-a furat,
să-ncununeze cu el olimpiadele Trecerii ?

Mă întorc unde n-am mai fost niciodată
şi nici o pasăre nu-şi mai face cuib
în palma mea dreaptă în care ţineam
boabe de grâu aşteptând să încolţească...

Dedublare

Încă de când nu eram
cineva priveşte în ochii mei –
nu l-am văzut, nu mă vede,
între noi ziduri înalte înnegurate,
între noi poduri demult ridicate
pe scripeţi de nor şi funingine;
aproape durere, bucurie aproape,
simt retina apăsată continuu de privirile
care mă întreabă: „De ce? ”

De ce nu ridici piatra?
De ce nu aprinzi lumânări la câpătâiul speranţei?
De ce prinzi în ramurile bradului de Crăciun
nuci poleite şi mere rotunde?

De ce jocului mă supun
singur înlănţuindu-mă
şi coborând treptele roase de ceaţă
ating apa secatelor fântâni?

De când în ochi sunt privit
de mine însumi,
de când mă întreb
asupra-mi
sunt o balanţă vie,
dureroasă, de carne.

Altă întindere nu-i

Altă întindere nu-i,
acesta e singurul spaţiu -
înlăuntrul lui a gândit
însusi latinul Horaţiu,
sustinut de coloane
de-a pururea sfinte,
el izvoreşte din sine
din marile lumii cuvinte,
uneori ondulat e,
alteori rectiliniu,
acest spaţiu i-a fost
pagină cândva lui Virgiliu;
doar aceasta e-ntinderea
- înalţime şi pante -
ea i-a fost calimara
neasemuitului Dante,
spaţiul –acelaşi,
de la hău la nadir,
în el sună replici
prin secoli adânci din Shakespeare;
dedesubtul aceloraşi stele,
în lumina aceluiaşi cer,
a fulgerat fruntea
numită Voltaire;
acesta e unicul spaţiu,
altă întindere nu-i -
este darul primit
din mâinile Lui,
în spaţiul acesta
exultă cuvintele,
pe întinderea aceasta
răsar sori dinainte-le
punându-le pe umeri
raze, hlamidele,
doar în acest înveliş
sunt menite să sune,
gândul ceresc
se-ntrupează-n minune;
acesta e singurul spaţiu,
altă întindere nu-i
semnu-i adânc:
cine iubeşte Cuvântul
urcă golgotele lui…

Adâncimile albe

În alb privesc cel mai adânc,
trec din una în alta fântânile,
în albul ce te ascunde
nu-ţi mai găsesc nici trupul
nici ochii, nici mâinile,

Oricât peste margini m-aplec ,
să te-ajung ca pe-o undă,
mai jos te soarbe-o fântână
prinzându-te-n pupila-i rotundă,
doar cu vocea te-ating,
cu cea precum psalmii, plăpândă,
dar mereu adâncimile albe
stau treze, la pândă,

De cine te apără ele
cu armura lor străvezie?

Setea mea totuşi te bea
întreagă, în fiecare secundă
fără ca nicio fântână să ştie...

Munte de var

Îmi arăţi o salcie tânără
şi-mi spui: aşa am fost,
ştiam floarea, zborul şi întreg verdele pe de rost;
stând locului mai iute alergam,
eram rădăcină, coroană şi ram,
flacără neajunsă,

Biciuită şi smulsă
din vechiul altar
iată-mă prigonită cum ard
pe un munte de var...

Iluzia îmi mai face ochi dulci

Iluzia îmi mai face ochi dulci,
îmi mai întinde paharul,
hai,urcă-te-n pat,
hai, dă cu zarul,

O ştiu de demult,
de când eram tânăr,
îmi punea sabia-n şold
şi şoimul pe umăr,

Îmi spunea că iubirea
e-o sferă-n rotire
o, iluzia îmi era
cea mai sfântă Psaltire,

Odată-ştiu-m-a trimis
negăsitul să-l caut
şi m-am întors
precum Pan, cu un flaut,

Fără să-nvăţ, am cântat
doar în mână ţinându-l,
în acea şoaptă a-nnoptat,
însuşi pământul…

Iluzia îmi mai face ochi dulci,
îmi mai întinde paharul:
stai cuminte îi spun -
fumul cu fumul,
jarul cu jarul…

Numai omul

Ramura aceasta este bucuria noastră,
spuse pasărea zburând din ramură în ramură
fără să se uite înapoi;

piscul acesta este visul nostru
spuse cerbul sărind din piatră în piatră;

vizuina aceasta este culcuşul meu
spuse ursul cătutându-şi din vreme în vreme
o altă vizuină;

Numai omul nu poate spune
despre orice loc
de pe lume
că este temelia trupului său .

Cât de sus

Cât de sus poţi să urci, iederă,
dezicându-te de sângele tău,
de carnea ta,
de umbra ce te urmează
fără să se împotrivească,
târându-se, umilă şi credincioasă,
prin terenuri virane traversate
de câini vagabonzi,
prin smârcuri somnolente,
din care scot capete lor fumegoase
mirosuri de lintiţă putredă?

Gloria nu strigă,
nu scrie manifeste,
nu acaparează tribunele,
nu pescuieşte în ape tulburi,
nu scrie pe garduri;
mai degrabă
întinde o cană de apă trecătorilor
decât să-i oprească poruncindu-le:
Priviţi-mă!
Mai degrabă seamănă decât culege,
se lasă rănită decât răneşte,
gloria este fruntea,
desprinderea, ecoul, miezul,
echilibrul...

În scrierea cuneiformă...

În scrierea cuneiformă
valoarea unei poezii devine enormă,
poetul cuneiform
este inspirat şi profund
dăltuindu-şi opera în piatra de prund,
poeziile lui, stivuite-n volume
de toate stihiile postume,
în albii de râuri poetice
rămân viguroase şi proteice...

În scrierea cuneiformă
valoarea unei poezii devine enormă,
de aceea şi astăzi se practică scrijelirea
aducând multora instantaneu,
nemurirea,

unii –desigur, dintr-un complex,
spun că-ar fi prea lascivă
şi plină de sex,
că ar pluti în derivă...

Pură invidie:
cine mănâncă plevuşcă
nu ştie gustul de stridie...

La cimitirul „Cruci de rouă”

La cimitirul „Cruci de rouă”
cândva numit şi „Pace Vouă”,
când iese soarele, când plouă,
este-un festin de voci şi umbre,
unele râd altele-s sumbre,
prin iarba fragedă, aricii
duc în spinare saci cu vicii,
iar melcii graţioşi din fire
pictează sfinţi şi patrafire
pe frunza nucilor căzută
ori pe vreo foaie de cucută...

La cimitirul „Cruci de rouă”,
cândva numit şi „Pace Vouă”,
mormintele-s o amintire ,
iar slujbele cântări de lire ,
pe margini pomii puşi pe şotii
imită-n aplecare popii,
iar vrăbiile altruiste,
dau de pe ramuri acatiste...

La cimitirul „Cruci de rouă”
cândva numit şi „Pace Vouă”
groparii Alfa şi Omega
citesc Llossa şi Ortega,
Cohelo, alţi maeştrii-n vogă,
le poartă opera drept togă,
citesc, la fel, spre desfătare
şi mari istorii literare,
abia ivite-n galantare.

La cimitirul „Cruci de rouă”
cândva numit şi „Pace vouă”,
cu toată vremea cea deşartă
se face-n fine, mare artă,
şi nu o artă veche, ternă,
ci una vie, postmodernă,
adio, deci, prescuri, colive
colaci şi alte aperitive,
poate-un priveghi între clondire
spre sfânta artei izbăvire...

La cimitirul „Cruci de rouă”,
cândva numit şi „Pace Vouă”,
pământul plânge după-o groapă,
căci nimeni morţi nu mai îngroapă
groparii nu mai ştiu de sapă,
groparii Alfa şi Omega
citesc Llossa şi Ortega...

Doar Beta, mai profund, le zice:
Eu îl prefer oricând pe... Nietzsche!...

Florin Costinescu

Două noi opinii critice despre volumul "Secunda eternă"

Prof.univ. Constantin Cubleşan ( Cetatea culturală, nr. 4, aprilie 2009, Cluj-Napoca)

Făcând parte dintr-o generaţie cunoscută, afirmată şi împlinită în anii unei culturi dirijate eminamente politic, Florin Costinescu ne apare azi ca un poet oarecum atipic în epocă. Ajuns, iată, la vârsta deplinei maturităţi (n.1938), alcătuindu-şi o selecţie(jubiliară) din versurile volumelor sale , numeroase şi îndeobşte bine primite de critică (de la debutul editorial, în 1972, cu Adierea tărâmului, aproape douăzeci, între care unele destinate vârstei copilăriei), iei seama cu oarecare mirare că nu s-a numărat printre cei care au urmat comenzii sociale, rămânând credincios doar verbului poetic, pe care l-a slujit şi l-a cultivat cu anume distincţie şi rafinament, niciodată însă primind aclamaţii de paradă, ceea ce, la urma urmelor, i-a asigurat un confort al creaţiei discret, rupt de campanii şi de... evenimente. Pentru el, marile teme n-au fost niciodată cele legate de construcţia societăţii, de făurirea omului nou, ci de fiinţarea în lume a sinelui, neliniştit de marile călătorii ale cunoaşterii existenţiale:” Călătorim mereu spre pretutindeni/ purtând la brâu/ mari legături de chei,// Pe care le întoarcem în neştire,/ în aşteptări, şi-n răzvrătiri târzii/ şi uşile rămân mereu închise,/ cu drugi imenşi de veşnicii...”(Dar picurat).Aşa încât,”poezia e rânduiala lumii”(Dacă poezia).Nu s-ar putea spune că Florin Costinescu e abstras din realitatea în care trăieşte.Numai că la el totul se filtreazăîn poezie prin meditaţie oarecum nostalgică „intri în infern sedus de făgăduinţa supravieţuirii”- Mult mai prielnică), în orice caz, e preocupat de meditaţia asupra sensurilor primordiale ale lumii , ale existenţialităţii: „Noi nu am putut vedea începutul lumii,/ dar ni-l aducem aminte precum ar fi ziua de ieri,/ cu soare, cu fluturi, cu iarba/ făcând tumbe primăvăratice/ prin aburii place primelor naşteri”(Ceea ce n-am văzut niciodată) E aici un soi de meditaţie filosofică asupra devenirii cosmice, mai apropiată însă de percepţia blagiană decât de cea eminesciană. De altfel, poetul e, temperamental vorbind, un reflexiv, sentimental se-nţelege, căruia îi place să privească lumea şi s-o recepteze cu ochii unui delicat diagnostician fenomenologic:” E timp de umbră vinovată/ e vremea gri, ca de nisip,/ ceva stă pururea să cadă,/ ceva îşi caută alt chip.// Statornicia plânge-n sine/ în golul dintre amintiri,/ vechi măreţii între ruine,/ scuipaţi în moarte- sfinţi martiri./Mă uit în jur: statorinc, vântul,/ doar el stăpân rămas în scaun,/ actor de circ însuşi cuvântul,/ făcând figură de biet claun./ E timp de vreme vinovată,/ e vremea gri, ca de nisip”(Umbra vinovată). Poetul e câştigat mereu de caligrafia elegantă a unei prozodii ce-şi alintă sieşi ritualurile perfecţiunii în rostire, cochetând cu parfumuri exotice din epoci revolute, amintind eleganţa parnasienilor, ca un virtuoz al formelor , dar şi mai mult – aici îmi pare a fi cu totul la largul său -, ca un picant baladist, în evocări de factologii ludice, intelectual construite, pentru spirite confraterne, rafinat şi ironic romanţioase:"Să mergem, doamnă, în Parâng,/pe-al raiului versant, cel stâng,/ ca să culegem pietre rare,/ de forme pure şi bizare,// Ci a trecut pe-acest versant/ Neguţătorul din Brebant,/cel mult vestit , surâzător/în chip de tainic călător” Etc.(Negustorul din Brebant). Sau ironist( parodic) livresc de cea mai bună calitate. Tot în halouri de baladă:” Frumoasa doamnă Beatrice/ a sucombat ieri la Paris,/ frumoasă, nu acum – cândva,/când turnul Effel se-nălţa,//A fost modelul ideal,/ pentru miragiul ei carnal,/ la mulţi peisagişti divini,/ parizieni şi florentini” etc.(Iluzie, alt turn din Pisa). Florin Costinescu ştie cultiva o anume retorică a iubirii, verbul său trecând uşor de la tandreţe şi galanterie la insinuare şi anume dulce parşivenie. Dar cel mai bine se struneşte pe ritmuri cu iz folcloric, aşa cum făceau odinioară, fiecare în maniera sa inegalabilă, Arghezi sau Barbu. Dar Florin Costinescu are şi el plăcerea cuvântului deocheat cu măsură, decantat în candoarea unui prelucrat canon popular: „Toamna la cules de brume,/ să-ţi dau dragoste şi nume,/ când e bobul mai argint,/ mai rotund, mai aburind,/ când e bobul mai visare,/ mai tăcere şi mai boare,/ mai devreme, mai trecut,/ mai privire, mai sărut,/ când e bobul greu-uşor,/ mai cădere şi mai zbor,// mai frumos, mult mai frumos,/ să mergem toamna pe jos,/ la cules dumnezeesc/ între brume ce iubesc...”(Între brume).Tentat şi pasionat de probele virtuozităţilor prozodice, Florin Costinescu se joacă şi el, inovând în rigorile nerespectate rigid ale sonetului. Aceste Finaluri de sonete alcătuiesc un ciclu memorabil prin cultivarea unei poezii reverenţioase, de dragoste, cu nominalizarea unei iubite(iubiri) ideale, căreia îi închină , ca un veritabil florentin renascentist, cochetării de un temperat fior pasional: „Întors din vis mă reîntorc în vis,/ astfel de tine fug – şi mă apropii,/ aleg ce altcândva mi-am interzis/ şi-aud cum cresc, din foşnetul lor, plopii...// Nu-ţi sunt, Maria, nu-ţi voi fi stăpân,/ căci nici să plec nu ştiu, nici să rămân...”(Întors din vis). Privind pe de-a-ntregul, acum, lirica lui Florin Costinescu ai revelaţia descoperirii unui poet de marcate atitudini creatoare, peste care jocul pariurilor critice din diversele campanii ale epocilor literare, a trecut cu impardonabilă uşurinţă.

Lucian Gruia (Euromuseum, nr.9-10,2009, Bucureşti)

Poetul Florin Costinescu este un purtător de chei cu care încearcă să desferece misterele dar acestea nu se lasă revelate, poate doar intuite, ca în cunoaşterea luciferică blagiană: ” călătorim mereu spre pretutindeni,/ purtând la brâu marei legături de chei,//Pe care le întoarcem în nelinişti,/ în aşteptări şi-n răzvrătiri târzii,/ şi uşile rămân mereu închise,/ cu drugi imenşi, ce veşnicii...”(Dar picurat). Urmându-i exemplul, încerc şi eu să pricep lirica (o parte), deschizându-i antologia – SECUNDA ETERNĂ- cu ajutorul cheii propriilor mele posibilităţi de interpretare. După ce încuietoarea se deschide scrâşnind (cheia mea fiind ruginită), văd imaginea unui „călugăr al apelor” deschis sufleteşte tuturor semenilor pe care îi întâlneşte pe malurile albiei vieţii sale:”În preajmă, sufletul fluviului,/ palpitând,/ sufletul fluviului împărţind egal/ pe maluri daruri ierbii şi mărăcinilor,/ tufelor cu fructe otrăvitoare şi arbuştilor/ cu frunze mustoase, mici boabe de rouă;/ al vostru e şi voi, toate,/ ale lui sunteţi.// L-am văzut ieşind din adâncul undelor,/ era tânăr şi neîncoronat,/ adus puţin din spate,/ mergea gânditor şi încet, călugăr al apelor...”(Sufletul fluviului).Viaţa în curgerea ei inoxerabilă spre extincţie, pentru a fi suportabilă, trebuie ademenită cu un Descântec:” Un râu totdeauna pe dinainte ne trece ,/ de singurătate să ne dezlege,/ de neuitare,/ ne ia umbra şi ne-o călătoreşte în mare,/ dacă l-am vedea şi-ar opri / din curgere apele argintii;// ce ai, soare, cu el,/ valul lui e moale ca blana de miel;/ nu-ţi coborî asupra-i răsuflarea fierbinte,/ valul lui s-ar ridica la cer, s-ar aprinde,/ lasă-l să curgă/ de viaţă lungă,/ lasă-l, brâu să mă leg,/ doar cu el,/ nevăzutul, apropele,/ pământul să-l calc,/ alcătuieşte mirabilul, descătuşatul Întreg...” Dintre cele patru elemente primordiale ale acestui descântec: pământ, apă, aer, foc, Florin Costinescu este în primul rând ataşat aerului care reuneşte în acelaşi simbol: respiraţia vitală, cuvântul făuritor al universului liric şi misterul existenţial: ”Aer cu porţi prin care se intră în aer,/ în aerul lăuntrului, încă nerespirat, al tuturor lucrurilor -...; silabele sunt lilieci agăţaţi de cerul gurii; „De sub stratul subţire de timp,/ de aer,/ dat la o parte, pâlpâind,/ câteva semne indescifrabile...”După aer, în economia poeziilor, urmează cu prioritate focul, în forma sa liniştită, calmă, simbol al iubirii pure. Ciclul Finaluri de sonete cuprinde, aşa cum arată titlul, poezii concentrate ce se încheie cu maxime lirice. Ele sunt dedicate soţiei iubite, al cărui nume contribuie la puritatea sentimentului, pentru că pentru fiecare mamă creştină, Maria este simbolul etern:” Maria, cercuri după cercuri numeri,/ fără hotar e jocul lor – mister.../ le prinzi în ape, le-nvârteşti pe umeri,/ când râzi le despleteşti în cer,// Şi-atunci în rara clipă-s fericite, / că universul le-a făcut orbite...”(Cercuri după cercuri). Putem desluşi în această poezie sentimentul creştinismului cosmic teoretizat de Mircea Eliade. Pentru fiecare mamă, fiul ei devine un mântuitor: „Şi treci, Maria, treci netulburată,/ de fiii tăi iubită şi prădată...”; „Prădarea nu înseamnă, Maria, doar a lua,/ ci-ades e mai cumplită prădarea prin a da...”Iubirea spiritualizată a acestor finaluri de sonete mă face să cred că poetul, din „călugăr al fluviului” s-a metamorfozat în „călugăr al iubirii”: „suntem şi noi imperii – de arşiţă şi sete/ păzind, rotund, hotarul a două verighete”; „Aripile, Maria, cum să le faci să zboare?/Aşteaptă până-ţi creşte din zâmbet şi o floare...”Iubirea sfântă este asociat, desigur, cu lumina şi ascensiunea verticală, simboluri predilecte ale regimului diurn al imaginii, după cum remarca Gilbert Durand în celebra sa carte Structurile antroplogice ale imaginarului:”Doi miri sunt plopii tineri- lumină şi uimire, / de când există, iată, acuma i-am văzut,/ par să ne-arate-n ceruri ceva ce-a fost sclipire,/ desprindere prin ardere de lut...” Aşadar, lumina se solidarizează cu focul purificator. Apa mediază între pământ şi cer:”Vedeai odată lunecând corăbii/ pe-o mare –nchipuită. Cu delfini,/ şi te temeai ca valurile-săbii,/ să nu le taie pânza de lumini.../Anii, Maria, dau de ştire,/ că locu-i tot mai strâmt de-nchipuire...”(Vedeai odată). Meditaţiile asupra trecerii timpului aduc imagini terestre ale căderii. Floarea devine fruct, iar fructul se integrează în pământul germinativ:” Spre seară, toamna focuri pe ziduri nalte aprinde,/ de ştire dau că fructul s-a limpezit pe ram,/ desprinderea de floare, o , încă e fierbinte,/ ca aerul cu care în zori ne-nfăşuram...// Păstrează-l lut şi lasă-l să ne-adie,/ căci vine de demult, din veşnicie...” Baladele ni-l relevă ca pe un ceremonios cavaler al regimului crepuscular al imaginii, specie în care inovează o mutaţie genetică, adăugând sentinţe de fabulă contemporană, cum se întâmplă în Balada Duhului Binelui unde, bulversând valorile, răutatea congenerilor iese la iveală:”O babă cu andrele la gât,/ murmura:/ A fost amărât, o ducea greu, foarte greu,/ bine că l-a luat Dumnezeu/Salvarea a venit, dar târziu ,/ după o oră şi ceva – nu mai ştiu,/ dar degeaba firave, inocente iluzii,/ că oricum n- avea-n dotare oxigen şi perfuzii...”
Aşa cum remarca eminentul critic literar Eugen Negrici în cuvântul introductiv (Poezia şi conturul vaselor celeste), prin tematica grav existenţială abordată, Florin Costinescu se înscrie pe calea regală a Poeziei: „Multe alte aspecte ale poeziei lui Florin Costinescu implică ritualul şi sugerează neclintirea în respectul tradiţiei , sfiala pe care o încearcă poetului în faţa actului poetic în sine, oroarea faţă de orice formă de devălmăşie îl recomandă ca pe un supus slujitor la curtea Marii poezii, care oficiază la altarul rigorii şi al virtuţilor Formei, crezând cu tărie că substanţa poeziei se cuvine să ia conturul vaselor celeste”. A încercat să se apropie de marile teme ontologice prin vers clasic şi liber. Toate îl atestă ca poet veritabil. Florin Costinescu este convins că poezia poate fixa în imagini lirice curgerea vieţii omului, eternizând clipa, de unde titlul antologiei. Cred că acum este rândul altor critici să-şi încerce cheile pentru lămurirea altor aspecte ale poeziei sale.

Reîntâlnire târzie, dar nu întâmplătoare,
cu marele gânditor francez Charles Richet
şi cu volumul său „Omul stupid”.
O incursiune în prostia omenească de ieri,
cu gândul la cea, mai prosperă, de azi

În lumea de azi pare să precumpănească anormalitatea. Aceasta a devenit Zeul zilei. Normalul dă tot mai clare semne de retragere din Cetate fie că este silit, brutal, să facă asta, fie că el însuşi a „consimţit” să iasă din scenă, pentru a-şi prezerva puţinele şanse, pe care le mai are, de supra-vieţuire în vederea unei eventuale reveniri viitoare la verticalitatea pierdută. Normalitatea, tot mai strâmtorată de creşterea explozivă a cantităţii de aberaţii şi inepţii”deştepte", a împrumutat imaginea unei armate în retragere decimate prin trădare, laşitate sau prostie, armate ai cărei soldaţi vânaţi de partea adversă ( şi perversă!), zdrenţuiţi şi înfometaţi, s-au aciuat prin coclauri sau, pentru o perioadă, s-au deghizat, pentru a nu fi recunoscuţi şi lichidaţi, atât fizic, cât şi moral. Nu există nicio deosebire, privind forţa anormalului de a se impune, între problemele aşa-zis globale şi cele ale micilor comunităţi, el coborând ...cu multă bunăvoinţă, să facă "ordine"până la nivelul fiecărui individ.

Întru susţinerea lui au apărut teorii sofisticate, organizaţii cu ştaif, teze filosofice„noi”, susţinute de non-filosofi, pentru că, nu puţin „gânditori” ai zilei vor să pară altfel, cum s-ar spune,„deschişi”, necanonizaţi, în pas cu vremurile; îi secondează, în cele mai ciudate forme de acţiune mercantilă, practicanţii direcţi ai anormalului în viaţa publică, înţelegând prin aceştia anumiţi politicieni, intelectuali, artişti, gazetari, scriitori, chiar şi indivizi fără mari veleităţi, dar avizi după o anume notorietate câştigată fără vreun efort presupus de vreo faptă memorabilă; vine apoi masa informă a „vedetelor”de tot felul, a profesoraşilor postdecembrişti beneficiari de titluri agonisite pe sub mână etc. Tehnica actuală, posibilitatea de comunicare la nivel planetar au, din păcate, şi o latură nefastă: ele "globalizează" la concurenţă cu normalul, cu firescul, şi anormalul, cu tot ce are el mai agresiv şi detastabil. Ştirile difuzate la televiziuni, imaginile şi comentariile difuzate sunt, de obicei, „penetrate”, cu ajutorul"profesioniştilor" în din mass-media, de anormal, în formele lui cele mai diverse, de la opinii diletante, inepte, până la grave greşeli de informaţie sau de gramatică elementară. Ratingul a devenit regele neîncoronat al mass-media de azi; văzând şi simţind pulsul actualităţii, dar şi pe cel al viitorului imediat, nu se întrevăd semne notabile care să arate că situaţia se va schimba. Există şi un argument suprem pentru proliferarea anormalului şi stupidităţii rostit cu voce tare: asta cer , asta vor oamenii!
Atracţia spre anormal a omului a constituit, de-a lungul timpului, subiectul de meditaţie al multor minţi luminate, lucide, neconcesive. De altfel, rândurile de faţă au fost „stârnite”, mărturisesc cu supunere, de re-lectura cărţii lui Charles Richet „Omul stupid”, apărută cu peste 65 de ani în urmă, la Bucureşti, în Biblioteca „Orizontul” şi tradusă de marele cărturar care a fost Vladimir Străinu. Bănuiesc că subiectul l-a atras din plin, ca pe orice intelectual care-şi onorează condiţia. Autoritatea ştiintifică şi umană a lui Charles Richet, chiar dacă azi la noi, puţini au „auzit” de el - urechea, bat-o vina!- , a fost şi a rămas universală. Născut la Paris în 1850, el avea să-şi ilustreze, de-a lungul sale vieţi, încheiate în 1935, fulminanta personalitate în domenii foarte variate, pe care le-a unit sub semnul unic al genialităţii unanim recunoscute. Medic, scriitor, profesor universitar, filosof, psiholog, sociolog, Charles Richet a fost un adevărat deschizător de drumuri în vastul domeniu al cunoaşterii umane. De menţionat, în 1913, primeşte Premiul Nobel pentru cercetările sale în fiziologie.Nu poţi trece peste paginile adunate sub titlul menţionat fără să exclami, fie şi în propriul tău interior, deci neauzit de nimeni: „Extraordinar, câtă dreptate are Richet şi azi, mai ales azi!”


Pentru început, autorul ne introduce în temă


„ Linne’, încercând să claseze după un sistem diferitele forme de vieţuitoare ca populează planeta noastră, a numit pe om, care- se înţelege-formează o speţă animală deosebită de toate celelalte:Homo sapiens, ceea ce înseamnă omul înţelept. O atât de mare laudă este, de netăgăduit, puţin îndreptăţită. Omul dă prilej atâtor îmbelşugate pilde de prostie înspăimântătaore, întrucât ar trebui numit cu totul altfel: Homo stultus, omul stupid. Când va fi vorba de o clasificare zoologică serioasă, va trebui în mod imperios să ţinem în mod socoteala de această denumire. Omul este cu mult inferior celor mai multe specii de animale în ceea ce priveşte bunul simţ şi înţelepciunea. Mi se pare chiar că ar trebui numit: Homo stultissimus, omul cel mai stupid. Totuşi, pentru a fi moderaţi, ne vom mulţumi să-i dăm, fără superlativ, epitetul care i se potriveşte:Homo stultus. Ştim de mai înainte că părerile noastre numai bucurie nu pot aduce, mai ales pentru intelectuali”. Dintre toate afirmaţiile o vom sublinia pe ultima: Da, mai ales...


Richet continuă, încercând să ne...lumineze

„Stupidităţile nu înseamnă lipsa puterii de pătrundere, ci activitatea de a cărei îndeplinire primejdioasă suntem conştienţi. Stupiditatea înseamnă a şti ceea ce este bine şi totuşi a face ceea ce este rău; a ne procura durerea deşi ştim răul acestui fapt; a cunoaşte cauza nenorocirii şi totuşi a ne repezi spre ea. Să nu mai vorbim de faptul că adesea suntem victime ale pasiunilor oarbe: pasiunea este un torent, care târăşte totul. Însă, când ne îndreptăm cu tot dinadinsul spre nenorocire, supuşi anumitor prejudecăţi, greşeli sau raţionamente slabe, nu trebuieşte să fim iertaţi. Mai bine să fim lipsiţi cu totul de înţelepciune decât să o avem şi să-i dăm o altă întrebuinţare”.
Înfăţişările diverse ale prostiei : de la găurirea buzei, mai departe...
„Când un negru(n.n. fiinţă umană) îşi găureşte buza de jos cu o ţeapă de lemn el ştie bine că va suferi. Cu toate acestea, ia ţepuşa şi în mod stoic şi-o înfige în carne. Pentru ce? Pentru că are alte idei care domină pe acea suferinţă. Trebuie să facem ceea ce făceau strămoşii. Frumuseţea acestei buze găurite va seduce toate fecioarele tribului...Zeii sunt aceia care cer acest lucru...O legiune de idei absurde se întăreşte în aceşti creeri de negri şi le inspiră cele mai ridicole acţiuni(...)Dar dacă sălbaticii din Tasmania îşi găuresc buzele, femeile europene îşi găuresc urechile, ca să-şi atârne cercei cu pietre scumpe. Nu se poate face o deosebire între cele două obiceiuri caraghioase; poate numai gustul să le deosebească. O concluzie: S-ar putea caracteriza minunat de bine speţa omenească spunându-se că printre toate fiinţele creaţiunii, omul este singurul care îşi impune răni, cicatrici, mutilări”.

Ei bine, în acest punct savantul şi sociologul francez e azi mult depăşit: negrii de altădată au devenit albii de acum, iar patima-moda prostească bântuie tot mapamondul fără teamă de ridicol şi nu în pădurile tropicale, ci în stabilimentele cele mai de prestigiu ale lumii. Purtătorii de găuri de acum în buze, în nas, în pleoapă, în buric, mai jos, în părţile intime, nu pot invoca nici măcar.. tradiţia strămoşilor!

„Una din înfăţişările cele mai comune ale prostiei omeneşti este mutilarea- zice mai departe marele francez. Nenorociţii de oameni, supuşi unor tradiţii stupide, rătăciţi în nişte prejudecăţi copilăreşti, îşi închipuie , bucuroşi că, îndreptând ce a clădit Natura, îşi vor îmbunătăţi soarta. Iată o pildă despre această rătăcire: În anumite sate din preajma oraşului Toulouse exista nu de mult timp un obicei curios. Îndată ce se năştea un copil era legat la cap cu nişte fâşii în aşa fel încât craniul sărmanului micuţ părea o căpăţână de zahăr. Acest lucru era atât de nebunesc încât nu-ţi vine să-l crezi. Ei bine, da! Este adevărat. Şi ceea ce este mai de mirat e faptul că tinerii astfel diformaţi nu sunt definitiv abrutizaţi prin această diformare. Cu tot chinul la care este supus un astfel de individ, creerul continuă să crească, ceea ce nu înseamnă totuşi că acei copii sunt mai puţin idioţi decât părinţii..”.

Cucerirea cerurilor prin virginitate

„Una dintre cele mai nobile funcţiuni ale fiinţei omeneşti –aş îndrăzni să spun una dintre cele mai sfinte- este aceia de a naşte alte fiinţe omeneşti. Dacă existenţa noastră are vreun scop- ceea ce la rigoare se poate admite. Apoi singurul este de a ne prelungi în timp, prin noi generaţii, speţa. Nu înseamnă oare să violezi legea primordială, impusă oricărei vieţuitoare, când condamni pe cineva- femeie sau bărbat- la o virginitate perpetuă? Şi totuşi, n-au existat vestalele? Nu există încă fakirii ? Nu vedem şi azi prin biserici şi mănăstiri, călugări şi călugăriţe, care cred că vor cuceri împărăţia cerurilor prin virginitate? Curioasă împărăţie a cerurilor, care constă în a nu da ascultare legilor divine! Idealul unei vieţi fericite, sănătoase, puternice este viaţa firească. Credinţa că progresăm suprimând funcţiunile generatoare este ceva tot atât de absurd ca şi credinţa că nu putem ajunge la o morală superioară decât prin chinuri şi posturi. Exercitarea regulată şi moderată a funcţiunilor noastre fireşti, iată adevărata împărăţie a cerurilor. Împerecherea înţelepciunii cu prostia - iată cum se poate rezuma evoluţia umană...”


Tatuajul şi plăcerea imbecilă

„Tatuajul este cu mult mai ridicol şi mai dureros. Pe pielea imbecilului, care plăteşte suma cuvenită, un aşa zis artist conturează ceva grosolan, de cele mai multe ori vreun subiect obscen. Peste aceste încrustări se presară apoi un praf şi cicatricea acestei răni arzătoare se colorează în albastru, în roşu, în verde sau în galben, după compoziţia chimică a prafului care a ars. S-a făcut un fel de catalog al diferitelor tatuări, care e un adevărat monument de prostie omenească. Se înţelege că în clasele ce-şi spun superioare, tatuarea nu este ceva obişnuit. E de ajuns însă pentru a dezonora omenirea întreagă ca mii şi mii de indivizi să poarte imprimate în pielea lor, în caractere de neşters, aceste stigmate ale inepţiei omeneşti”.


Semn că situaţia în lume, în conformitate cu criteriile lui Richet, a devenit -în zilele însoritei noastre civilizaţii cibernetice-, şi mai proastă: azi, da, tocmai „clasele superioare” se tatuează mai vârtos! Oriunde priveşti, pe stradă, la TV, la un meci de fotbal, la o reuniune mondenă, la un club, spre doi tineri care se sărută în parc etc. tatuajul este prezent. Pe semne , omenirea a intrat în civilizaţia tatuajului!


Soarta oamenilor mari

„În mulţimea linguşitoare, oarbă şi ignorantă, care a alcătuit omenirea trecută, şi care este omenirea de azi, au răsărit câteva inteligenţe senine şi îndrăzneţe, proorocind viitorul, descoperind adevăruri noi şi iubind dreptatea. Aceşti binefăcători, mari prin îndrăzneală şi geniul lor, au fost ei răsplătiţi de fraţii lor, oamenii? Socrate, înţeleptul înţelepţilor, îndrăzni să susţină în plin păgânism, că superstiţiile mitologice sunt tradiţii ridicole. Înţeleptul aceasta însă a fost hulit de mulţime. Aristofan îl batjocori pe scenă. Aşa zişii judecători îi aduseră vina de a fi corupt tinerii şi îl condamnară la moarte. Isus Christos , suflet duios şi mistic, inaccesibil urii, propăvădui iertarea celor vinovaţi, mila pentru cei nenorociţi şi sărmani, egalitatea netrebnicelor fiinţe omeneşti în faţa Cerescului Tată. Doctrine noi care au schimbat faţa lumii. Ei bine, Isus Christos a fost condamnat la cea mai crudă şi oribilă moarte. Această fiinţă aproape divină, fu răstignită în plină tinereţe, în apaluzele unei mulţimi barbare, care-l socotea jumătate nebun şi jumătate răzvrătit. Christofor Columb, unul singur contra tuturor, descoperi ceva uimitor. În preajma lui toată lumea credea că pământul este plan ca o masă. Însă el, el a înţeles...Adaugă o lume nouă celei vechi. Şi, ca răsplată, la întoarcerea lui în Europa fu pus în lanţuri, închis şi ameninţat cu moartea. Ca prin minune scăpă de chinuri, însă muri exilat şi blestemat de toţi. Galileu concepu şi execută lucruri care te uimesc. Inventă termometrul , inventă telescopul, care îi îngădui să descopere lumi imense până la el nici măcar bănuite. Dar oamenii au o sfântă groază de adevăr. Galileu fu silit să îngenunche în faţa prostiei triumfătoare şi îşi târăşte ultimele zile într-o temniţă.(...) Michel Servet care, fără sprijin şi fără profesor, a înţeles că sângele circulă din partea dreaptă a inimii spre cea stângă, după ce trece prin plămâni, Michel Servet a fost ars de viu. Savonarola, marele moralist al Renaşterii a fost ars pe rug, cum a fost de altfel, şi Ioan Huss. Lavoisier, părintele chimiei şi fizilologiei, Lavoisier, al cărui nume trebuie considerat ca cel mai strălucit nume al ştiinţei, a fost ghilotinat la Paris în Piaţa Publică. Denis Papin a fost un nenorocit. Descartes, care, ca Socrate, a îndrăznit să vorbească de raţiunea omenească, a trebuit să se îndepărteze de patria sa şi să moară în străinătate. Spinoza, îndrăzneţul şi genialul gânditor, a fost victima celor mai crude persecuţii. Victor Hugo a trăit 20 de ani în exil; Cervantes şi-a petrecut jumătate din viaţă prin temniţă şi închisori.(...) Concluzia: Aceasta e răsplata rezervată de oameni celor mai nobili reprezentanţi ai speţei omeneşti. Cu cât mulţimea e mai mediocră şi mai proastă, cu atât îi urăşte mai înverşunat pe aceia care, cu naivitate, caută să le micşoreze mediocritatea şi prostia”.
O concluzie:”Dacă omenirea n-are curajul să se reformeze, va continua să vegeteze într-un mod mizerabil pe tărâmul nenorocirii şi al prostiei până când, plină de nefericiri şi de vicii, va dispărea în neantul recelui absolut, odată cu căldura soarelui – tatăl nostru al tuturora”.

Cine stă în frunte, cine conduce?

„Anumite animale au şi ele schiţe de instituţii sociale. Trăiesc în masse, ca pinguinii, antilopele etc. cel mai bătrân, probabil dă semnalul de atac sau de fugă. N-are o cohortă de servitori pentru serviciul său personal. Şi nu locuieşte în nici un palat, pe care să i-l construiască ceilalţi pinguini. Nu poartă nici o podoabă pe piept şi nu are dreptul să chinuiască pe cei care îl ascultă. Dar oamenii! S-au văzut ţări care nu erau nici mai mult nici mai puţini decât nişte imbecili: împăraţi(alienaţi autentici), regi( cu adevărat bandiţi) dominând, fără să-i supere ceva, peste sute de milioane de sclavi. Această supunere absolută faţă de un stăpân ar fi fost exagerată chiar dacă cel care domina ar fi fost un Pascal, Galileu, Kant, Hugo. Dar, în realitate, nici o dată şi nici unul dintre aceste spirite nobile n-a luat parte la conducere. Ei au fost oameni de geniu, pur şi simplu, şi astfel fiind, ei au fost totdeauna singuri în mijlocul mulţimii proaste şi oarbe. Excepţionala prostie omenească le-a tăgăduit orice pic de autoritate, în timp ce avea un adevărat cult pentru nişte cretini. Ceea ce agravează îngrozitor supuşenia popoarelor e faptul că suveranii(n.n. preşedinţii -nu?) au în preajma lor gărzi lacome şi jefuitoare, legiuni flămânde de lachei, ce formează zisa Curte”.

Cum se numesc acestea azi?Cumva cancelarii - populate de consilieri de tot felul?

Final deschis

„N-am nebuneasca şi neiertata prezumţie de a propune, şi eu, un sistem reformator- şi de a spori astfel stearpa şi imensa bibliotecă de economie socială cu încă o carte. Voi căuta să mă sustrag acestei rătăciri. Chiar de-aş aduce un aparat perfect de deducţii şi raţionamente, sprijinit pe vederi profunde, tot mi-ar fi peste putinţă să-mi realizez visata mea reformă ideală. Oamenii cu pasiunile, interesele şi mai ales cu prostiile lor, mi-ar fi nimicit orice argumentaţie a mea. Ar fi o carte inutilă mai mult. Nu, într-adevăr, nu sunt reformator!”

Ultima afirmaţie nu trebuie să ne inducă în eroare. Ea evidenţiază nu ceea ar putea să creadă unii: o anume inabilitate de a trece în domeniul practicii directe, ci cu totul altceva: modestia creatoare de valori a intelectualului adevărat, interesat de mersul şi soarta lumii, amândouă însă din păcate, matematic la scara veacurilor, minate din interior de cunoscuta, proverbiala şi devastatoarea prostie omenească. Dacă la acea vreme, a scrierii cărţii, acest fenomen vrăjmaş normalităţii, i-a oferit lui Charles Richet atâtea subiecte şi motive de fecunde reflecţii asupra Răului perpetuu, ne întrebăm dacă astăzi i-ar ajunge o viaţă pentru acelaşi lucru! Poate ar avea nevoie dedouă... sau de trei, cine ştie? Progresul prostiei actuale este de netăgăduit. El asediază lumea din toate părţile. Este prezentă oriunde: la tribună, în cabinete, în instituţii, pe străzi, pe scene, la întruniri politice, la lansări de candidaţi prezidenţiali sau de partide. La alegeri de primari şi, vă invit să colaboraţi cu mine, unde mai vreţi dumneavoastră...
Nu cred că ar fi de prisos, în final, să consemnăm şi intenţia editorului Bibliotecii „Orizontul” publicată pe coperta a 4-a a cărţii: „Voim să popularizăm, să instruim, introducând pe cititor în lumea ideilor, să-l deprindem a cugeta asupra marilor probleme ale vieţii. Vom da, în broşuri ieftine, dar bine şi frumos tipărite, bucăţi alese din marii cugetători, savanţi şi filosofi ai tuturor veacurilor şi ai tuturor neamurilor”. Mai vrea, mai încearcă azi cineva aşa ceva? Cât de straniu şi de desuet sună aceste cuvinte ”avântate” în Romania de azi, membră, cu ţidulă, a UE, aflată, din cauză de... Richet de douăzeci de ani, în coada tuturor clasamentelor privind economia, educaţia, moralitatea!


Florin Costinescu

O carte-eveniment oferită de Editura „Humanitas”:

"Capra şi alte poeme” de Umberto Saba -
în traducerea lui Dinu Flămând

De curând, marele poet italian Umberto Saba (9 martie 1883-25 august 1957) poate fi citit într-o nouă versiune românească, datorată lui Dinu Flămând, el însuşi un remarcabil autor de poezie, dublat de multiple alte calităţi intelectuale, ce-i permit emiterea de fine şi pertinente aprecieri critice nu numai asupra literaturii române, dar şi asupra celei universale.Apărută într-o prestigioasă colecţie bilingvă a Editurii „Humanitas” şi editată cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Italiene, cartea purtând titlul Capra e altri poemi/Capra şi alte poeme, reprezintă o sumă de texte alese din celebra „Canţonierul”, capodopera autorului alcătuită din 437 de poezii. Aş putea să afirm că apariţia acestei traduceri, acum, în România, când există la noi multă derută şi puţină dorinţă reală de a se defini, cu aplicaţie şi fără frivolităţi teoretice, rosturile consacrate ale poeziei, reprezintă o adevărată „pleaşcă”, dacă reluarea acestei nefericite expresii n-ar lăsa împresia -într-un fel – unui elogiu adus tristei performanţe - nu numai ...de natură lingvistică, atinsă de tânărul domn Theodor Paleologu, ministrul Culturii şi Cultelor în actualul guvern. Ea este, evident, şi o perfect -dizgraţioasă formă de linguşire funcţionărească a actualului preşedinte al României, ceea ce ar constitui o altă performanţă, obţinută fără un efort special, de acelaşi măreţ, în fapte dubioase, intelectual, care vede în actualul preşedinte al României o nesperată, unică şansă, a nefericitei noastre ţărişoare din ultimii 70-80 de ani! Observaţia nu ţine de politică ci doar de teritoriul bunului simţ! Dar să revenim... Departe de a considerată o... pleaşcă, tipărirea lui Saba în România, datorată Editurii „Humanitas” şi a lui Dinu Flămând, este un eveniment. Substanţiala prefaţă Umberto Saba şi „Calda viaţă a tuturor”, semnată de Margherita Ganeri, profesoară la Universitatea din Calabria (Italia), postfaţa”Un loc geometric al suferinţei”, aparţinând traducătorului, precum şi „Cronologia”, realizată de Smaranda Bratu Elian, îngrijitoarea volumului şi coordonatoarea colecţiei, însemnând fiecare texte bine documentate, bogate în informaţii privind autorul şi familia lui, contextul social şi politic al creaţiei sabaniene, relaţiile şi realităţile literare ale vremii, oferă cititorului coordonatele necesare unei înţelegeri complexe a unei poezii , de altfel, simple.În cazul lui Saba, ca şi în cel al altor mari poeţi, simplitatea este însă numai o aparenţă. Simplitatea poeziei lui Saba „se camuflează îndărătul unui travaliu sistematic, ascuns privirii superficiale”- arată în prefaţa sa Margherita Ganeri. Studiile însoţitoare oferă cititorului, în mod plauzibil, argumente pentru înţelegerea naturii pesimist-interogative a poeziei lui Saba.”Jumătate evreu şi jumătate creştin, Saba nu aderă, de fapt, la nici una dintre cele două religii: mai mult, doctrinele acestora şi practicile lor instituţionale îl au drept adversar făţiş. Deşi el a trăit personal tragedia persecuţiilor antisemite, raportul său cu ebraismul şi, în general, cu orice credinţă organizată în sistem, a rămas mereu conflictual şi nerezolvat”, subliniază prefaţatorul. În ceea ce ne priveşte, în această perioadă a tuturor contaminărilor posibile, recunoaştem că ne lăsăm, cu bucurie, contaminaţi de suflul umanist al acestei poezii ce emană căldură şi "spune"adevăruri esenţiale! În consecinţă, ne luăm îngăduinţa de a transcrie, în continuare, câteva poeme din această carte, prima fiind poezia Capra, cea care a dat şi titlul volumului.

Capra

Am vorbit cu o capră.
Era singură pe imaş, era legată.
Sătulă de iarbă, muiată
toată de ploaie, behăia.

Iar behăiala ei monotonă se înfrăţea
cu durerea mea. I-am răspuns, întâi
din joacă, dar şi fiindcă durerea este eternă,
are un singur glas şi e neschimbat.
Glasul pe care îl auzeam
gemând într-o capră însingurată.

Într-o capră cu faţa semită
auzeam tânguindu-se tot răul lumii,
şi tot ce este viaţă.

Oraşul vechi

Adesea, când iau drumul de-ntors acasă
trec prin vechiul oraş pe-o stradă întunecată.
Galben, în câte-o băltoacă uneori se arată
un felinar, şi aglomerată e strada.

Aci-n mulţime, unde oamenii forfotesc
de la casă la cârciumă sau la bordel,
unde oameni şi mărfuri se amestecă
printre resturi fel de fel,
de mare port deschis spre mare,
eu, printre toate trecând, infinitul în umilinţă
îl regăsesc.
Colo prostituata şi-un marinar, bătrânul
cu-njurătura, femeia care se ceartă,
soldatul aşezat să-şi mănânce
friptura,
colo nebuna însetată de dragoste
aşteptându-şi plăcerea,
pe toate
le-a creat viaţa şi durerea;
iar între ele, ca şi mine, Domnul se zbate.

Aici printre cei umili, aici simt
cum gândul meu se purifică
cu atât mai mult cu cât strada e mai abjectă.

Despre un portret al meu de copil

Ce minunat erai, copile, şi cât de mult
ne schimbă viaţa! Te văd din nou
în costumaşul tău de marinar, rezemat
de o falsă corabie, cu ochii tăi blânzi şi buni, privind ţintă
spre o minune, parcă, de necuprins
de uitare ori de-o stângăcie naivă.
Alte vremuri băiete, alte anotimpuri!
Lânced e prezentul, trecutul nu-mi inspiră
decât regrete; iar viitorul e o ameninţare.
Dar mi-e de-ajuns, ţânc fericit, numai să te văd,
cu bucle blonde, cu fruntea-ţi luminoasă,
ca să-i iert vieţii şi mie să-mi iert toate;
sigur, chipul s-a schimbat, şi ne separă
durerea şi anii scurşi; doar că în inimă,
dragă băiete, ştiu şi simt, eu am rămas acelaşi.

Micul Berto
Din "Poezii pentru doica mea"

Fetiţa mea
îşi trece după gâtul meu braţul gol,
iar eu sub mângâierile ei aţipesc...

Şi devin
un lemn căzut în mare ce pe valuri pluteşte
lin. Pe malul celălalt mă străduiesc
s-ajung, valul cât mai departe mă-mpinge.
Ah, simt cât de zadarnic e să mă zbat!
Ah, de-atâta gingăşie inima-n piept
mă lasă!

Mă strâng din nou
la sânul celei care încă Berto
îmi spune, la cel dintâi, la drăgăstosul sân,
în raiul verde al copilăriei.

Iată, acum tu ştii

Iată, acum tu ştii că printre cei fericiţi
nu e loc pentru noi. Că viaţa,
ca o avidă privire, e toată plină
de lacrimi ascunse.

Iubire, gelozie, mută dorinţă
de minunatele lucruri, toate ca o pradă expuse
îţi lasă un regret obscur, adaugă
un fir la vechea urzeală
care va sfărâma, poate, moartea-n bucăţi.

Te readuc la suprafaţă
nu virtuţile dictate, ci memoria altor
rostiri, tulburată de un zvâcnet.
Povestea ta se încheie, se-ascunde...
Dar ce multe dragi inimi ai cucerit!

Cuvinte

Cuvinte,
în care la începuturi se oglindea
inima omului - goală şi uimită-, un ungher
caut în lume, oaza primitoare
unde cu plânsul meu să vă spăl pe toate
de minciuna ce vă orbeşte. Iar atunci
şi ghemul de amintiri înfricoşate
s-ar topi, ca zăpada la soare.

Privilegiu

Eu sunt un prieten bun.Luat de mână
pot fi uşor, şi tot ce mi se cere
pot să fac bine, chiar cu voioşie

Dar inima secretă ce nu minte
doar ei îşi murmură-ale ei cuvinte.
Iar uneori un zeu mă cheamă, vrea
să-l ascult. Şi-atunci, la gândurile
ce mi se nasc, la inima ce-mi bate-n
lăuntru, la durerea mea imensă
egalitatea între oameni sting.

Am acest privilgiu. Şi îl menţin.

Cer

Bună, minunata mea Lina
deschide larg fereastra să pot vedea
cerul imens.

Retras să mă odihnesc, aici unde cred
că degeaba am dat totul, că sfârşitul se apropie,
îndrăgesc tot mai mult cerul, şi rândunelele,
şi aceşti nori.
Nu vreu altceva.
Decât să-mi
pot fuma pipa-n tăcere ca un bătrân
lup de mare.

Către cititor

De vei citi aste versuri şi dacă în sinea ta
vei simţi că nu sunt frumoase, adevărate sunt,
în ele un canar vei găsi şi ÎNTREAGA LUME.